ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5253/2022

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziilor nr. 23491, 23492, 23493, 23489, 23490/30.04.2020, comunicate la data de 27.05.2020, prin care s-au soluționat cererile de despăgubire/cererile de plată, formulate la data de 23.12.2019 și urmare a cărora s-au deschis dosarele de daună, și în principal, obligarea FGA la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, fixând o despăgubire pentru prejudiciul moral încercat ca urmare a decesului fiului/fratelui/nepotului/concubinului - numitul F., decedat ca urmare a accidentului rutier din data de 06.09.2014.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 976 pronunțată la 9 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamanților A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 976 pronunțată la 9 octombrie 2020 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și E., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După expunerea istoricului speței și a legilației incidente, reclamanții au susținut următoarele: - Din simpla lecturare a considerentelor hotărârii recurate se poate observa faptul că aceasta nu răspunde tuturor motivelor invocate de către părți, respectiv nu analizează argumentele formulate de către reclamanți. Întreaga motivare a instanței se întemeiază pe susținerile intimatului-pârât argumentarea Curții de Apel București fiind, de fapt, o reluare a acestora. În cuprinsul hotărârii nu pot fi identificate motivele pentru care Curtea de Apel București a înlăturat argumentele recurenților - reclamanți, fiind imposibil a cunoaște motivele pentru care acestea nu au fost considerate suficiente pentru admiterea cererii astfel că sentința civilă nr. 976/2020 nu reflectă o aplicare a principiului contradictorialității, principiu fundamental al dreptului procesual civil. - sentința civilă nr. 976/2020 a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material Prin sentința nr. 976/2020, instanța reține incidența art. 14 din Legea 213/2015, privind existența a două momente de la care se poate analiza curgerea termenului de 90 de zile, deși în mod greșit FGA a respins cererea de plată, considerând că termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În cauză, nu se poate vorbi de un drept de creantă născut, în măsura în care nu se cunoaște întinderea prejudiciului, procesul intentat de reclamanți pentru stabilirea întinderea acestuia fiind suspendat. Instanța a stabilit data de 17.03.2017 (data la care a rămas definitivă Hotărârea Tribunalului Sibiu din dosarul nr. x/2016) ca fiind data de la care începe să curgă termenul menționat anterior. Consideră că judecătorul fondului a încălcat normele de drept material aplicabile în cauză, stabilind în mod greșit că termenul de 90 de zile pentru formularea cererii de acordarea a despăgubirilor a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, nefiind analizată ipoteza reclamanților, potrivit căreia termenul nici nu a început să curgă în măsura în care nu s-a născut dreptul de creantă, în conformitate cu art. 14 din Legea 213/2015, ultima teză.

Apărări formulate în cauză Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a argumentelor invocate în apărare de intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat și îl va respinge ca atare în considerarea argumentelor ce se vor arăta în continuare: Demersul judiciar pendinte vizează solicitarea formulată de reclamanților de anulare a deciziilor nr. 23491, 23492, 23493, 23489, 23490/30.04.2020, comunicate la data de 27.05.2020, prin care s-au soluționat cererile de despăgubire și obligarea FGA la plata sumelor solicitate prin cererile de plată. În fapt, prin cererile de plată din 23 decembrie 2019, reclamanții au solicitat o despăgubire pentru vătămarea suferită urmare decesului lui F. într-un eveniment rutier petrecut la 06 septembrie 2014, accident produs din culpa conducătorului motocicletei cu numărul de înmatriculare x în raza localității Ghermănești, județ Ilfov. Soluționând cererile prin deciziilor nr. 23491, 23492, 23493, 23489, 23490/30.04.2020, Fondul de Garantare a Asiguraților le-a respins cu motivarea că petenții a formulat solicitarea după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată pentru asigurătorul în faliment S.C. G. S.A. Instanța de fond, învestită cu verificarea legalității actului administrativ emis de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a constat că în mod corect a fost respinsă cererea reclamanților, întrucât a fost formulată după expirarea termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului din data de 16.06.2017. Soluția instanței de fond este legală și urmează să fie menținută de instanța de control judiciar, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale aplicabile situației deduse judecății. În speță, recurenții-reclamant au susținut în principal că hotărârea atacată este nemotivată, iar în subsidiar au menționat că nu se putea vorbi de un drept de creantă născut, în măsura în care nu se cunoaște întinderea prejudiciului, procesul intentat de către ei pentru stabilirea întinderea acestuia fiind suspendat. Contrar alegațiilor recurenților, Înalta Curte constată că motivarea instanței de fond îndeplinește exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și explică, în mod convingător, soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat susținerile părților și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a respins contestația, nefiind identificate "motive contradictorii". Pe fondul cauzei, instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea 213/2015: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar art. 13 alin. (3) prevede că. "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale." De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din același act normativ: "În vederea încasării indemnizațiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi" iar alin. (2) prevede că: "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate." Totodată, la art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților legiuitorul a prevăzut că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări". Așadar, pentru a se naște în sarcina pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare, are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula o atare solicitare. Altfel spus, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cererea de plată conduce la pierderea dreptului în discuție. Este astfel indiscutabil că, în speță, conduita oricărui creditor de asigurare este în mod clar determinată de cadrul normativ evidențiat, fiind inserate condițiile și termenele în care își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți, astfel că, pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate nu se pot raporta decât la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică. Or, potrivit art. 2545 din C. civ.: "(1) Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale" "(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor". Totodată, art. 2548 din același act normativ prevede că: "Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel." În concluzie, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor în vederea exercitării unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție. Totodată dispozițiile art. 13 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 213/2015, reglementează obligația Fondului de a achita creditorilor de asigurări sumele cuvenite acestora, din disponibilitățile sale, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, și că dreptul la acțiune al creditorului se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului. La alin. (1) se menționează foarte clar că plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări se face cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări, a procedurii administrative de plată reglementate de lege, adică aceea prevăzută la art. 14 alin. (1), în urma căreia Fondul se pronunță prin emiterea unui act administrativ. În speță, dreptul de creanță al părților s-a născut la data accidentului rutier ce a avut loc la 06 septembrie 2014, înaintea deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului S.C. G. S.A. din 16.02.2017, rămasă definitivă la data de 17.03.2017, astfel că reclamanții aveau obligația depunerii cererii de plată în termen de cel mult 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului, respectiv până cel târziu la data de 16.06.2017, independent de procedurile judiciare în care aceștia erau implicați în acea perioadă și pe care le-au învederat instanței prin acțiune și cererea de recurs formulată. Cum recurenții-reclamanți au formulat cererile de plată la data de 23 decembrie 2019 la Fondul de Garantare a Asiguraților, cu mult după data limită din 16.06.2017, astfel cum rezultă din actele dosarului, în mod corect le-a respins pârâtul ca tardive prin raportare la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Pe cale de consecință, întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat în cauză, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii reclamanților ca neîntemeiată, este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în cauză. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt întrunite cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motivele invocate prin cererea de recurs de recurenții-reclamanți nefiind apte să determine reformarea sentinței de fond, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul reclamanților și, în consecință, va menține sentința de fond atacată. PENTRU ACESTE MOTIVE,