ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5188/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti la 05.03.2021 reclamantul A., cetățean irakian, a solicitat anularea Adresei nr. ClI-20-II din 23.11.2020 emisă de către Consulatul României din Bagdad - Irak din cadrul Ministerului Afacerilor Externe - Directia Consulara, reanalizarea solicitării sale de aprobare a vizei de lunga ședere tip D/CR pentru 90 de zile, cu intrări multiple, în scop de reîntregire a familiei în calitate de membru de familie al unui cetățean român, în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 2015 din 22 decembrie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., posesor al actului de identitate seria x, nr. x, eliberat de autoritățile irakiene la 08.10.2017, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe -Direcția Consulară - Consulatul României din Bagdad - Irak și intervenientul Inspectoratul General pentru Imigrări.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, după o expunere detaliată a contextului factual în care a fost emis actul administrativ contestat, s-a arătat că atât pârâta cât și prima instanță au analizat eronat prevederile art. 52 coroborat cu art. 63 alin. (1), (2) și 3, art. 81. art. 83 și art. 88 din O.U.G. nr. 194/2002. Astfel, funcționarii pârâtei au depășit unele limite și reguli în exercitarea atribuțiilor de serviciu, încălcând drepturi constituționale referitoare la viața intimă, familială și privată (art. 26), dreptul la inviolabilitatea corespondenței (solicitarea de scrisori și email-uri printate) și protecția datelor personale (bilete de călătorie și dovada cazării la unități hoteliere), (art. 48) referitor la familie, fără a analiza obiectiv situatia recurentului ca cetățean străin, căsătorit cu un cetățean român și, fără a verifica documentele depuse cu ocazia cererii de prelungire, au interpretat greșit dispozițiile legale luând decizia de a refuza prelungirea dreptului de ședere. A apreciat recurentul că noțiunea de "căsătorie de conveniență" a fost interpretată de către instituția pârâtă într-un mod abuziv și strict, care nu permite o interpretare deschisă, transparentă în relația din familia compusă din soț și soție. Deși implică anumite repere importante, precum locuirea în comun, viața de familie nu cunoaște un standard unic, fix, legăturile între soți putând avea grade diferite de complexitate, grade diferite de concesii reciproce, fără bariere și piedici, aplicându-se o libertate progresivă. Diferența de vârstă între soți nu constituie un impediment pe care autoritățile să îl invoce pentru respingerea solicitării de viză. Față de susținerile pârâtului conform cărora "cei doi soți nu s-au cunoscut înaintea încheierii căsătoriei, nu vorbesc o limbă înțeleasă de amândoi, sunt inconsecvenți ori există neconcordanțe în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanțelor în care s-au cunoscut ori a altor informații relevante despre aceștia", recurentul a apreciat că acestea sunt rezultatul modului defectuos de derulare a procedurii interviului, ce a condus inclusiv la încălcarea unor drepturi prevăzute de Constituția României referitoare la viața intimă, familială și privată, dreptul la inviolabilitatea corespondenței (solicitarea de scrisori și email-uri printate), protectia datelor personale (bilete de călătorie și dovada cazării la unități hoteliere). Recurentul a formulat critici și în privința normelor juridice din cuprinsul O.U.G. nr. 194/2002, apreciind că norma juridică ce prevede ingerințe asupra drepturilor stabilite de art. 8 din C.E.D.O. trebuie să fie suficient de clară și precisă, astfel încât efectele ei să fie previzibile. Soluția de respingere a solicitării de acordare a vizei de ședere în scopul reîntregirii familiei a fost adoptată cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie și cu ignorarea efectelor juridice produse de căsătoria încheiată cu un cetățean român, existând motive pentru a aprecia că vor fi respinse și toate solicitările viitoare de acordare a vizei. Nu în ultimul rând, recurentul a subliniat că este eronată concluzia instanței conform căreia "nu se poate pretinde respectarea de către pârăt a unei vieți de familie care nu există". Această viață de famile există, însă datorită măsurilor luate de către autoritățile din domeniul imigrației, ea este grav afectată, recurentul și soția sa fiind nevoiți să se vadă la circa 3-4 luni, în țara sa natală sau în Turcia.

Apărările formulate de intimați Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe - Direcția Consulară -Consulatul României din Bagdad-Irak și intimatul-intervenient Inspectoratul General pentru Imigrări au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Adresa nr. ClI-20-II din 23.11.2020 prin care pârâtul Consulatul României din Bagdad - Irak din cadrul Ministerului Afacerilor Externe - Directia Consulara a respins solicitarea de aprobare a vizei de lunga ședere tip D/CR pentru 90 de zile, cu intrări multiple, în scop de reîntregire a familiei. Fiind învestită cu recursul declarat de reclamant împotriva soluției primei instanțe de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, Înalta Curte reține că recurentul a invocat doar formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a textului legal ar fi aplicabilă în privința hotărârii recurate. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Or, Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe respectă rigorile unei motivări adecvate, aceasta explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a pronunțat soluția în cauză. Astfel, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil. Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate. Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (19) din O.U.G. nr. 194/2002, "Acordarea vizei de lungă ședere pentru reîntregirea familiei poate fi refuzată atunci când solicitarea se întemeiază pe o căsătorie de conveniență constatată anterior, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență." Înalta Curte constată că principalele argumente prezentate de recurent atât în fața instanței de fond cât și în recurs vizează procedura interviului derulată în fața autorității pârâte, finalizate prin decizia de returnare nr. x/21.11.2019, dar și nelegalitatea constatării căsătoriei de conveniență, aspect care a determinat răspunsul aceleiași autorități de respingere a vizei de lungă ședere în scop de reîntregire a familiei. Aceste aspecte au fost deja supuse analizei instanței de judecată, în cadrul dosarului nr. x/2019 vizând decizia de returnare și ele se impun cu putere de lucru judecat. Din acest motiv, susținerile recurentului referitoare pretinsa nerespectare a drepturilor prevăzute în Constituția României, dar și la starea de blocaj de la interviul din data de 01.10.2019, care ar fi determinat incoerența dintre declarațiile celor 2 soți, nu sunt apte, prin ele însele, să determine nelegalitate actului administrativ contestat în prezenta cauză, prin care s-a refuzat eliberarea unei vize de lungă ședere tocmai pe motivul reîntregirii unei familii, care nu a fost constituită cu scopul real al uniunii matrimoniale, ci în mod fictiv. În acest context, contrar susținerilor recurentului, instanța de fond a reținut, în mod corect, lipsa valorii probatorii a înscrisurilor depuse la dosar (copia actului de identitate al numitei B., rezervările făcute de aceasta pe un site de turism si pe un site al unei companii aeriene privind o călătorie în Turcia pentru două persoane la 15.03.2021), ele fiind ulterioare datei emiterii actului administrativ contestat în cauză. În mod similar, nici pretinsa lipsă de previzibilitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002 și existența reală și efectivă a căsătoriei nu pot justifica anularea adresei contestate, câtă vreme încheierea unei căsătorii de conveniență a fost constată prin decizia de returnare, a cărei legalitate nu face obiectul prezentei cauze. Nu în ultimul rând, se constată și faptul că potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002, viza de lungă ședere se acordă de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, cu aprobarea Centrului Național de Vize, numai după obținerea avizului Inspectoratului General pentru Imigrări, iar în prezenta cauză, astfel cum rezultă din adresa nr. x/03.02.2021, această instituție a transmis aviz negativ Centrului National de Vize din cadrul Ministerului Afacerilor Externe pentru cererea de acordare viza depusă de reclamant la 09.11.2020 la Consulatul României din Bagdad. Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma motivelor de recurs invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,