ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1089/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Externe, secția Consulară și Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București, anularea răspunsului nr. x din 13.10.2020 primit de la Consulatul României din Islamabad, prin care i s-a adus la cunoștință ca i-a fost refuzată aplicația pentru viza de România, motivat de faptul că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 30 alin. (8) și art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002, precum și anularea răspunsului din data de 09.11.2020 trimis prin e-mail ca urmare a formulării plângerii prealabile împotriva răspunsului menționat, apreciind că nu s-a făcut o reanalizare a cazului său în urma plângerii prealabile. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor să-i acorde viza de lungă ședere pentru reîntregirea familiei.

Prin sentința civilă nr. 557 din data de 9 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Externe, secția Consulară și Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul General pentru Imigrări-D.I.M.B.; a anulat decizia de refuz de acordare a vizei nr. 384/13.10.2020 și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, secția Consulară, să acorde reclamantului viza de lungă ședere pentru reîntregirea familiei. Totodată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 557 din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a promovat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susținut, sub un prim aspect, că judecătorul fondului a reținut în mod eronat că Decizia nr. 384/13.10.2020 privind refuzul de acordare a vizei a fost dată cu exces de putere, apreciind că pentru a fi în situația unui exces de putere, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ale cărui dispoziții le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, ar fi trebuit ca Ministerul Afacerilor Externe să încalce limitele competenței prevăzute de lege prin îndeplinirea serviciului consular, în sensul acordării vizei de lungă ședere pentru reîntregirea familie, în pofida avizului negativ acordat de Inspectoratul General de Imigrări, aviz care, în mod imperativ, trebuie să stea la baza deciziei de acordare sau refuz a unei vize de lungă ședere.

În acest sens a arătat recurentul-pârât că înțelege să reitereze susținerile formulate și în fața instanței de fond și în privința cărora înțelege să solicite reținerea ca fiind argumente în sensul că Ministerul Afacerilor Externe a prestat serviciul consular solicitat de intimatul-reclamant, exclusiv în limitele legii și cu îndeplinirea condițiilor acesteia.

A citat recurentul-pârât dispozițiile art. 30 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și dispozițiile art. 30 alin. (8) din aceeași ordonanță, și a arătat că, la data de 22.09.2020, în Sistemul Național Informatic privind Vizele (SNIV) a fost înregistrată o cerere de viză română de lungă ședere pentru reîntregirea familiei (tip D/VF), care a fost depusă de intimatul-reclamant la Ambasada României din Islamabad, iar în aceeași zi Centrul Național de Vize din cadrul Ministerului Afacerilor Externe a transmis cererea, conform procedurilor uzitate, în format electronic, Inspectoratului General pentru Imigrări, în vederea emiterii unui aviz cu privire la luarea deciziei de acordare a vizei, în temeiul dispozițiilor legale citate.

În continuare, a reiterat faptul că la data de 12.10.2020 Inspectoratul General de Imigrări a transmis aviz negativ pentru eliberarea solicitării de viză, ca urmare a constatării neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit căruia nu există motive să se considere că viza este solicitată în scopul migrării ilegale, la aceeași dată și în temeiul aceluiași motiv, și anume "neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002", C.N.V. respingând cererea de viză a cetățeanului pakistanez în baza avizului negativ al Inspectoratului General de Imigrări din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, aviz exprimat conform atribuțiilor acestei instituții, în temeiul art. 30 alin. (7)-(9) din O.U.G. nr. 194/2020, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Întrucât în baza unei vize de lungă ședere titularul solicită, la intrarea în țară, un permis de ședere din partea Inspectoratului General de Imigrări, a apreciat că nu s-ar justifica posibilitatea C.N.V.-M.A.E. să ia o altă decizie cu privire la o astfel de cerere de viză, atunci când avizul I.G.I.-M.A.I. este negativ, deoarece voința legiuitorului a fost aceea de a acorda structurii competente din cadrul M.A.I. un drept peremptoriu de a stabili ex ante, oportunitatea acordării anumitor tipuri de vize de intrare în România, precum cele de lungă ședere pentru reîntregirea familiei. În acest sens, a evidențiat diferențele existente între vizele de scurtă ședere și cele de lungă ședere, care constau în posibilitatea ca un deținător al unei vize de lungă ședere să obțină, ulterior intrării în România, în baza acestei vize, un permis de ședere eliberat de I.G.I.-M.A.I.

Ca urmare, este evident că între decizia de acordare a unei vize de lungă ședere și eliberarea ulterioară a permisului de ședere aferent există o relație de condiționalitate, eliberarea permisului de ședere constituind un efect al acordării vizei de lungă ședere, acesta fiind și motivul pentru care art. 30 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002 prevede că viza de lungă ședere se acordă de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, cu aprobarea Centrului Național de Vize, numai după obținerea avizului Inspectoratului General pentru Imigrări.

Potrivit dispozițiilor legale, decizia de refuz al eliberării vizei a fost comunicată Ambasadei României la Islamabad, prin intermediul bazei naționale de date, iar ulterior, conform procedurilor, misiunea diplomatică a eliberat și notificat solicitantului de viză formularul standard pentru notificarea și motivarea refuzului nr. 384 din 13.01.2020, în care a fost înscris același motiv invocat de Inspectoratul General de Imigrări.

A reiterat datele personale ale intimatului-reclamant și circumstanțele care au generat situația de fapt dedusă judecății, expunând cronologic procedura formulării și soluționării plângerii formulate împotriva refuzului de acordare a vizei de intrare în România, și a subliniat faptul că în ipoteza în care ar da curs dispozitivului sentinței de fond ar însemna ca Ambasada României la Islamabad să-i elibereze intimatului-reclamant un colant de viză în baza cererii sale, a documentelor și a procedurii urmate de acesta la data de 22.09.2020, situație care nu ar fi în avantajul acestuia ținând cont că dreptul de ședere prevăzut în acest colant de viză, de maximum 90 de zile, precum și valabilitatea conferită prin viza în cauză, sunt deja expirate în prezent.

În altă ordine de idei, a susținut că neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002, respectiv motivul respingerii cererii de viză rezultă în mod evident din declarația solicitantului vizei, cetățeanul pakistanez afirmând el însuși că a fost supus măsurilor restrictive de intrare în Germania, din cauza șederii ilegale și, mai mult, pentru că nu a respectat această măsură, a fost depistat și deportat de autoritățile germane în Pakistan.

Or, eliberarea unei vize române și a unui permis de ședere în România i-ar facilita străinului deplasarea în alte state europene, deși anterior acesta nu a respectat legislația privind imigrația, fapt care, contrar eforturilor Statului român de a adera la spațiul Schengen, ar putea atrage după sine afectarea imaginii României ca stat membru care deține capabilități reale de control al fenomenului migraționist.

Simplul fapt că s-a căsătorit cu un cetățean român, în contextul sancțiunilor luate împotriva sa de către alte state europene, nu reprezintă un motiv suficient care ar putea schimba atitudinea solicitantului față de respectarea legislației europene și naționale privind imigrația, întrucât în baza unor probe din care să rezulte soliditatea căsniciei, stabilitatea acesteia pe teritoriul României, dorința de integrare în societatea românească, indiciile privind intenția străinului de a solicita viza română în scopul facilitării și șederii în Europa rămân aceleași.

Recurentul-pârât a mai criticat sentința primei instanțe din perspectiva reținerii greșite a faptului că efectele actului atacat sunt de natură a influența negativ viața familială a intimatului-reclamant, respectiv dreptul la viață privată, opinând astfel că argumentele dezvoltate de instanță nu sunt în legătură cu reglementările legale și jurisprudența europeană în materie de vize și de imigrație.

Astfel, a considerat că jurisprudența menționată de instanța de fond cu privire la încălcarea dreptului fundamental la viața privată are alt context decât cel dat de instanță, nefiind aplicabil în prezenta cauză.

Sub aspectul evidențiat a susținut că numita B., cetățean român, s-a căsătorit cu cetățeanul pakistanez în cunoștință de cauză cu privire la faptul că această căsătorie atrage după sine un raport juridic de drept internațional, supus reglementărilor imperative naționale și europene cu privire la migrațiune și la dreptul de ședere al străinilor în România. Astfel, căsătoria nu a avut loc în România, iar soțul acesteia, în speță solicitantul vizei, nu a intrat anterior în România, aspect care nu a reprezentat un obstacol pentru realizarea căsătoriei sale.

În opinia sa, o interpretare per a contrario, în sensul încălcării dreptului la viață privată prin refuzul eliberării vizei în cazul căsătoriilor cu element de extraneitate, ar conduce la concluzia că, în mod automat, ar putea intra pe teritoriul României și, implicit, în Europa, orice străini, chiar și cei supuși unor consemne, sancțiuni naționale sau internaționale, sau semnalați că finanțează, pregătesc, sprijină sau comit acte de terorism ori că au săvârșit sau intenționează să săvârșească alte infracțiuni grave.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru neformularea unor veritabile critici de nelegalitate, susținând că, deși a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor recurentul nu a făcut referire la încălcarea vreunei norme de drept material. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind, în esență, că în mod corect a analizat prima instanță situația sa prin prisma dispozițiilor legale incidente, reținând că efectele actului atacat sunt de natură a-i influența în mod negativ viața de familie, dreptul la viața privată recunoscut de prevederile art. 26 din Constituția României. Totodată, a arătat că în mod corect a analizat prima instanță situația dedusă judecății, constatând că "aspectele analizate de instanță intră sub sfera de protecție a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, Ministerul Afacerilor Externe a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, dezvoltând aceste motive conform argumentelor reiterate pe larg în cuprinsul răspunsului la întâmpinare și arătând în acest sens că afirmațiile intimatului-reclamant referitoare la neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate sunt neîntemeiate.

Intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat, la rândul său, întâmpinare la recursul pârâtului Ministerului Afacerilor Externe, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, pentru argumentele prezentate în cuprinsul acesteia, care au vizat, în esență, respingerea cererii de viză pentru neîndeplinirea de către intimatul-reclamant, a condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002.

De asemenea, intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, solicitând respingerea apărărilor expuse de acesta.

La termenul din data de 24 februarie 2022, la care au avut loc dezbaterile, intimatul-reclamant a invocat excepția tardivității recursului, apreciind că acesta a fost formulat cu depășirea termenului prevăzut de lege, față de momentul la care a fost comunicată sentința recurată, și anume 27 aprilie 2021, din borderoul de comunicare rezultând că recursul a fost depus la 13 mai 2021, peste termenul legal de 15 zile. Totodată, a depus concluzii scrise în sensul argumentelor prezentate verbal în combaterea recursului.

La același termen, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului, reținând că, raportat la modul de calcul al termenului prevăzut de art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., recursul a fost depus în ultima zi a acestuia.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., a unit excepția nulității recursului cu fondul acestuia, reținând în acest sens cauza spre soluționare.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că această excepție este întemeiată, urmând să o admită și să constate nulitatea recursului pârâtului, în considerarea argumentelor ce succed.

Cu titlu prealabil, întrucât prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dezvoltând argumente în susținerea opiniei potrivit căreia hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., prin raportare la art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., aceste critici au fost formulate tardiv, cu depășirea termenului legal, astfel încât nu vor fi analizate, urmând a fi înlăturate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat:

"(1)Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", iar alin. (2) al aceluiași text prevede că:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Așadar, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului.

În concret, condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului și nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.

În plus, este de observat că în actuala reglementare recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită exclusiv cu analiza conformității hotărârii recurate cu normele legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

În speță, recurentul-pârât a criticat sentința de fond și sub aspectul încălcării normelor de drept material, invocând în acest sens dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Însă, instanța de control judiciar constată că, deși partea a invocat dispozițiile legale ce reglementează motivul de casare referitor la pronunțarea sentinței de fond cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa acesteia, care să poată fi încadrate în motivul de casare evocat, critici din care să rezulte în ce constă nelegalitatea hotărârii prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele care au fundamentat-o.

În atare situație, analizând cererea de recurs și susținerile recurentului-pârât, în raport cu soluția pronunțată de prima instanță, Înalta Curte reține că acesta nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinței atacate, întrucât nu a făcut referire la motivul pentru care consideră că prima instanță a aplicat în mod greșit normele de drept material incidente, aspect care echivalează cu nemotivarea criticii de nelegalitate formulate, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând indicarea în concret a greșelilor anume imputate instanței de fond și încadrarea lor în motivul de casare invocat, astfel cum este acesta reglementat în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Or, recurentul-pârât s-a limitat să redea conținutul art. 30 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România și să susțină că judecătorul fondului a apreciat în mod greșit că Decizia nr. 384 din 13.10.2020 privind refuzul de acordare a vizei de ședere a fost dată cu exces de putere, respectiv că în mod greșit a reținut faptul că efectele actului atacat sunt de natură a influența negativ viața familială a intimatului-reclamant, dreptul acestuia la viață privată, apreciind astfel că instanța a dezvoltat considerente care nu sunt în legătură cu reglementările și jurisprudența europeană în materie de vize și de imigrație. Totodată, în susținerea acestor argumente a reiterat motivele pentru care a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002 pentru acordarea vizei de ședere intimatului-reclamant, precum și situația de fapt stabilită în cauză.

Sub acest aspect prima instanță a reținut că art. 27 din O.U.G. nr. 194/2002 prevede procedura pentru acordarea vizei române și că, așa cum rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) și alin. (7) din aceeași ordonanță, ambele autorități pârâte aveau competență în procedura de acordare a vizei, condiția prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. e) din ordonanță trebuind să fie verificată pe calea procedurii de avizare.

De asemenea, a reținut că nici decizia de refuz de acordare a vizei nr. 384/13.10.2020, nici avizul negativ care stă la baza acesteia, nu conțin motivele concrete pentru care s-a considerat neîndeplinită condiția respectivă.

Raportat la argumentele reținute de prima instanță, este de observat că din examinarea cererii de recurs reiese că aspectele prezentate de recurentul-pârât nu reprezintă critici concrete din care să rezulte că prin hotărârea pronunțată instanța de fond ar fi dat o interpretare greșită dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002 și nu a adus argumente concrete prin care să combată opinia primei instanțe sub aspectul constatării nemotivării refuzului de acordare a vizei și a avizului negativ care stă la baza acesteia, ambele contestate în cauză de către intimatul-reclamant.

Or, așa cum s-a arătat în precedent, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de prima instanță prin sentința de fond atacată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivului expres și limitativ prevăzut de lege și invocat, de altfel în mod formal de către recurent prin cererea de recurs formulată, ținând cont că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, respectiv conformitatea acesteia cu regulile de drept aplicabile, părțile având deja la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe.

Din această perspectivă se mai impune a se aminti faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a motivului de casare incident în cauză și la reiterarea situației de fapt reținute, respectiv la apărările formulate în fața instanței de fond, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.

Întrucât recurentul-pârât nu a arătat, în concret, care sunt regulile de drept sau normele legale încălcate de prima instanță și care este maniera în care aceste norme au fost încălcate ori greșit aplicate la pronunțarea soluției contestate, simpla indicare formală a dispozițiilor legale care reglementează acest motiv de casare, fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestuia, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs.

Pe cale de consecință, reținând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurentul-pârât nu a invocat veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate.

Față de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurentul-pârât nu s-a conformat exigențelor impuse de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, secția Consulară împotriva sentinței nr. 557 din 9 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.