ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5185/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 18.05.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă anularea măsurii dispuse la pct. VI.4. din procesul-verbal de control înregistrat la A.J.O.F.M. Vâlcea sub nr. x/06.12.2019 având ca obiect "stabilirea exactă a sumelor plătite nelegal din fondul de garantare cu titlu de drepturi salariale restante datorate de către S.C. A. S.A. aflată în stare de insolvență, aferente unor perioade care exced cadrului legal sau care au fost solicitate în afara termenului general de prescripție și recuperarea acestora potrivit prevederilor legale în vigoare.

Prin sentința civilă nr. 1380 din data de 10.12.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și a anulat măsura dispusă la punctul VI.4 din procesul-verbal de control înregistrat la A.J.O.F.M. Vâlcea sub nr. x/06.12.2019.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond nu a luat în considerare aspectele privind neîncadrarea în termenul de prescripție de 3 ani, rezumându-se la a reține aplicabilitatea "în soluționarea litigiului din părți Decizia CCR nr. 565/2020 pentru considerentul că este obligatorie, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României" și că "este neconstituțională interpretarea dată prin Decizia Î.C.C.J. nr. 16/2018, interpretare reținută ca justificare pentru emiterea procesului-verbal litigios". În acest context, a subliniat recurenta că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Atâta timp cât în considerente instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speța dedusă judecății, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Potrivit doctrinei, o astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la casare. În același sens, astfel cum a hotărât Înalta Curte de Casație și Justiție motivarea unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, nu se circumscrie exigențelor C. proc. civ. cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unul control judiciar.

Referitor la Decizia Curții Constituționale nr. 565/2020 vizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, avută în vedere de instanța de fond, recurenta a subliniat faptul că aceasta produce efecte numai pentru viitor, astfel după cum se menționează la art. 147 alin. (4) din Constituția României, dar și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

Or, Decizia CCR nr. 565/2020 nu era pronunțată la data emiterii procesului-verbal de control, aceasta producând efecte de la data de de 10.11.2020, data publicării în Monitorul Oficial al României.

Pe de altă parte, implementarea măsurii dispuse la pct. VI.4 din Procesul-verbal de control presupunea verificarea de către A.J.O.F.M. Vâlcea, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 200/2006, a legalității plăților efectuate în speță din Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariate și adoptarea de măsuri în consecință, în raport cu cele constatate și ținând seama de situația de fapt și de drept existentă.

Intimata-reclamantă Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata-reclamantă Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ măsura dispusă la pct. VI.4. din procesul-verbal de control înregistrat la A.J.O.F.M. Vâlcea sub nr. x/06.12.2019, vizând "stabilirea exactă a sumelor plătite nelegal din fondul de garantare cu titlu de drepturi salariale restante datorate de către S.C. A. S.A. aflată în stare de insolvență, aferente unor perioade care exced cadrului legal sau care au fost solicitate în afara termenului general de prescripție și recuperarea acestora potrivit prevederilor legale în vigoare.

Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de autoritatea pârâtă împotriva soluției primei instanțe de admitere a acțiunii și de anulare a măsurii contestate, Înalta Curte reține că primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, se observă că soluția a fost adoptată ca urmare a constatării caracterului întemeiat al motivului invocat din oficiu - incidența deciziei CCR nr. 565/2020.

Cu toate acestea, instanța a analizat și argumentele reclamantei vizând pretinsa aplicabilitate a deciziei Î.C.C.J. nr. 16/2018 și a reținut, în mod just, că se poate vorbi despre obligativitatea acestei decizii interpretative doar începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României - 11.04.2018, iar nu și în cazul situației de fapt din prezenta cauză, generate de plata creanțelor salariale stabilite prin dispoziția nr. x/29.09.2017.

Sunt nefondate, așadar, argumentele recurentei vizând neanalizarea susținerilor părților și nemotivarea hotărârii pronunțate, iar faptul că soluția primei instanțe nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii prin prisma acestui motiv de recurs.

Potrivit celui de al doilea motiv de recurs invocat de recurentă - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Subsumat acestui caz de casare recurenta a invocat interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept incidente, apreciind că instanța nu trebuia să rețină incidența în cauză a deciziei CCR nr. 565/2020, aceasta fiind ulterioară momentului emiterii procesului-verbal contestat.

Potrivit art. 18 lit. k) din Statutul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, aprobat prin H.G. nr. 1610/2006, printre activitățile realizate de agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene precum și a municipiului București se numără și aceea de efectuare a plății creanțelor salariale ce se suportă din Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, în limitele și în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006, creanțele salariale prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a), c), d) și e) din aceeași lege se suportă pentru o perioadă de 3 luni calendaristice, perioadă care este anterioară datei la care se solicită acordarea drepturilor.

În motivarea procesului-verbal de constatare nr. x/B./03.07.2019 s-au reținut considerentele deciziei Înaltei Curți de Justiție și Casație - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16/2018, referitoare la perioada pentru care se pot plăti creanțele salariale suportate din fondul de garantare, conform cărora:

"- perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se situează în intervalul de referință de 3 luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvență - 3 luni imediat ulterioare deschiderii procedurii de insolvență; - perioada de 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se raportează exclusiv la data deschiderii procedurii insolvenței.

Or, cu privire la interpretarea dată prin Decizia Î.C.C.J. nr. 16 din 5 martie 2018 anterior menționată, la data de 8 iulie 2020 Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr. 565/2020 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, în cuprinsul căreia se menționează că:

"106. În tot cuprinsul Legii nr. 200/2006 apare în mod frecvent alăturarea "administratorul judiciar/lichidatorul judiciar", ceea ce semnifică voința legiuitorului de a asigura un cadru legal flexibil pentru interpretarea și aplicarea textelor respective, cu adaptarea la situația concretă/etapa specifică a procedurii insolvenței în care se află fiecare angajator-debitor.

Contrar susținerilor recurentei, decizia CCR nr. 565/2020 este aplicabilă situației deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, ea fiind general obligatorie, inclusiv în litigiile aflate în curs de soluționare.

De asemenea, prima instanță a reținut, în mod just, aplicabilitatea ei în cauză și față de împrejurarea că vizează constituționalitatea/neconstituționalitatea interpretării date prin Decizia Î.C.C.J. nr. 16/2018, avută în vedere la emiterea actului administrativ contestat, această concluzie fiind impusă și de succesiunea în timp a celor două decizii.

Prin urmare, dată fiind constatarea neconstituționalității interpretării date prin Decizia Î.C.C.J. nr. 16/2018, interpretare reținută ca justificare pentru emiterea procesului-verbal contestat în prezenta cauză, având în vedere soluția și considerentele Deciziei CCR nr. 565/2020 referitoare la interpretarea prevederilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006 coroborate cu prevederile art. 7 din Normele metodologie de aplicare a Legii nr. 200/2006, instanța de fond a constatat în mod corect nelegalitatea măsurii dispuse la punctul VI.4 din procesul-verbal de control înregistrat la A.J.O.F.M. Vâlcea sub nr. x/06.12.2019.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă împotriva sentinței nr. 1380 din 10 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 3 noiembrie 2022.