ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5757/2022

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15.02.2019 pe rolul Curții de Apel București sub numărul de dosar x/2019 reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Mehedinți în contradictoriu cu Agenția Națională pentru Ocuparea Forței Muncă a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 01/08.01.2019 emisă de Secretarul General al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței Munca prin care a fost respinsă contestația nr. 20068/10.12.2018 împotriva măsurii nr. 6 din planul de masuri din cuprinsul Procesului-verbal de control nr. x/23.11.2018, solicitând suspendarea aplicării acestei măsuri și anularea măsurii ca nelegală.

Prin sentința civilă nr. 737 din 3 august 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Mehedinți, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Mehedinți a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond și, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 73

1

și art. 76 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 76/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond consideră că Legea nr. 76/2002 nu conține dispoziții exprese derogatorii în materia accesoriilor aferente sumelor datorate la bugetul asigurărilor pentru șomaj, și pe cale de consecință ar fi aplicabile dispozițiile generale ale Legii nr. 500/2002. Această susținere este una eronată, deoarece acolo unde legiutorul a înțeles să oblige la plata de accesorii a prevăzut expres.

Astfel, în cazul angajatorilor, pentru nerespectarea condițiilor de acordare a subvențiilor de la bugetul asigurărilor pentru șomaj, aceștia sunt obligați să restituie subvenția primită, iar în privința accesoriilor este menționată expres dobânda de referință a Băncii Naționale a României în vigoare la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu.

Mai arată recurenta că în toate cazurile de stabilire a sumelor încasate necuvenit de către persoanele fizice, din bugetul asigurărilor pentru șomaj în art. 47, art. 76, art. 76

4

din Legea nr. 76/2002 se prevede expres obligația de restituire a sumelor primite, fără nici o altă mențiune privind accesoriile.

Concluzionează aceasta în sensul existenței unui regim special, reglementat diferit de cel prevăzut de art. 731 din Legea nr. 500/2002 în privința accesoriilor. Atunci când legiutorul a urmărit să stabilească accesorii aferente debitelor, a reglementat aceste accesorii, iar unde a înțeles să nu stabilească accesorii nu a stabilit. Astfel, este evident că nu este o lacună a legii și nici intenția legiutorului de a completa prevederile art. 47 din Legea nr. 76/2002 cu cele ale art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, ci pur și simplu legiuitorul nu a stabilit accesorii pentru astfel de debite, arată recurenta.

O altă interpretare și aplicare eronată este cea a articolului 47 alin. (2) din Legea nr. 76/2002 coroborat cu prevederile art. 110 alin. (1) si (2) din Codul de procedură fiscal, mai susține recurenta.

Astfel, sumele datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj, altele decât cele provenind din contribuții, (pentru că nu este situația recuperării debitelor provenind din contribuții), "se recuperează de la beneficiari (în termenul general de prescripție (3 ani, așa cum apstabilit ÎCCJ în Decizia nr. 10/2014)."

Prevederile art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 reglementează perceperea de dobânzi și penalități de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, care sunt "resursele bănești care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2), în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuții și alte vărsăminte".

Ori, în cazul veniturilor bugetare termenul de prescripție de constatare este de 5 ani, conform art. 110 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

Mergând pe acest raționament al instanței de fond s-ar ajunge la situația în care debitul la bugetul asigurărilor pentru șomaj este recuperabil în termen de 3 ani, iar dobânzile și penalitățile accesorii acestui debit să fie recuperabile în termen de 5 ani, susține recurenta.

Intimata pârâtă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței Muncă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, față de conținutul acestora, raportat la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În urma verificării documentelor contabile ale Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Mehedinți, control efectuat în perioada 19.11.2018-23.11.2018, pentru perioada 01.01.2015-31.12.2017, echipa de control a constatat în Procesul-verbal nr. x/23.11.2018 că AJOFM Mehedinți nu a calculat dobânzile și penalitățile de întârziere aferente debitelor datorate de persoane fizice, astfel încât la întocmirea situațiilor financiare trimestriale nu a fost reflectată la zi și corect în evidența contabilă situația acestor creanțe, nerespectându-se astfel prevederile art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.

În vederea remedierii acestor deficiențe constatate, echipa de control a solicitat ca ordonatorul de credite al AJOFM Mehedinți să dispună măsurile legale ce se impun în vederea aplicării corespunzătoare a prevederilor art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare și procedurii de sistem PS-01 privind activitatea de îndeplinire a măsurilor asigurătorii și executare silită a debitelor, respectiv calcularea pentru toți debitorii, persoane fizice, a dobânzilor și penalităților de întârziere aferente debitelor datorate.

Reclamanta a contestat măsura dispusă din procesul-verbal, contestația fiind respinsă prin Decizia nr. 1/8.01.2019.

Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată anularea măsurii nr. 6 dispuse prin Procesul-verbal de control nr. x/23.11.2018 întrucât prevederile legale ale Legii nr. 76/2002 nu stabilesc accesorii pentru debitele datorate la bugetul asigurărilor pentru șomaj, iar Legea 76/2002 este specială și derogatorie față de Legea 500/2002. Un alt argument este cel conform căruia accesoriile datorate pentru o obligație bugetară trebuie prevăzute special de legiuitor pentru că acolo unde legiuitorul a considerat că debitorul trebuie să plătească accesorii a prevăzut expres această obligație.

Susținerile recurentei referitoare la faptul că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 în speța de față sunt nefondate.

Dispozițiile art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 dispun în sensul că: "Recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele.".

Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 500/2002: "Prezenta lege stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.".

Art. 1 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 500/2002 stabilește că dispozițiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării și raportării bugetelor fondurilor speciale.

Conform art. 78 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale, care se constituie și se administrează în afara bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt: bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate și bugetul asigurărilor de șomaj. Aceste bugete se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat și, respectiv, la legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Conform art. 78 alin. (3), elaborarea, aprobarea și execuția acestor bugete se efectuează potrivit legilor de constituire a acestora și prevederilor prezentei legi.

Or, rezultă că dispozițiile legale în materia sistemului asigurărilor pentru șomaj și stimulării ocupării forței de muncă nu reglementează în ceea ce privesc sumele acordate necuvenit din bugetul asigurărilor pentru șomaj, precum și a oricăror alte debite constituite la bugetul asigurărilor pentru șomaj, altele decât cele provenind din contribuții, o derogare de la aplicarea dispozițiilor art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.

Lipsa unei mențiuni exprese din textul legii speciale referitoare la curgerea unor accesorii nu conduce concluzia că pentru obligațiile în cazul cărora nu sunt prevăzute expres accesorii acestea nu se aplică. Dimpotrivă, concluzia care se deduce din lipsa unei reglementări speciale exprese este că se aplică regula, adică reglementarea care are caracter general, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare.

În ce privește accesoriile stabilite prin măsura nr. 6 dispuse prin Procesul-verbal de control nr. x/23.11.2018 instanța reține că această decizie a fost emisă în concordanță cu prevederile art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice unde se prevede.

Dobânzile și penalitățile stabilite în sarcina reclamantei constituie creanță bugetară accesorie conform definiției prevăzute de art. 1 punctul 9 din Legea nr. 207/2015, fiind aferente unei creanțe bugetare principale definită de punctul 8 al aceluiași articol ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume datorate bugetului general consolidat, în speță fiind vorba despre o sumă datorată bugetului asigurărilor pentru șomaj.

Înalta Curte nu poate primi criticile recurentei vizând interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 76/2002 coroborat cu prevederile art. 110 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscal.

Formularea unor motive suplimentare de nelegalitate în recurs contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum și principiului contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări și a administra probe față de pretențiile reclamantei.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului cu respectarea condițiilor și termenelor prevăzute de C. proc. civ.

În egală măsură, nu poate fi reținută nici analogia pe care o face reclamanta, sub aspectul accesoriilor, cu situația prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că situațiile nu sunt comparabile, pentru că în materia prescripției dreptului material la acțiune există o reglementare, și anume art. 47 alin. (2) din Legea nr. 76/2002 conform căreia sumele prevăzute la alin. (1) se recuperează de la beneficiari în termenul general de prescripție legal.

Reglementarea specială în materie de prescripție a determinat concluzia Înaltei Curți de Casației și Justiție care a admis pronunțarea unei hotărâri prealabile, stabilind prin Decizia nr. 10/2014 că "termenul general de prescripție legal" din cuprinsul art. 47 alin. (2) din Legea nr. 76/2002 este termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, respectiv art. 2.517 din C. civ.

Față de aceste considerente, este justă concluzia instanței de fond în sensul că în cazul accesoriilor datorate pentru debite aferente bugetului asigurărilor de șomaj nu există o prevedere legală expresă care să trimită la o instituție asemănătoare termenului general de prescripție legal dar aplicabilă în materia accesoriilor, astfel încât să fie aplicabile instituții de drept civil, și nu prevederile Legii nr. 500/2002.

De altfel, de câte ori legiuitorul a dorit să deroge de la dreptul comun în materia finanțelor publice a făcut expres acest lucru.

Prin urmare, câtă vreme Legea nr. 76/2002 nu conține dispoziții exprese derogatorii în materia accesoriilor aferente sumelor datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj, sunt aplicabile prevederile dreptului comun în materie de obligații bugetare, și anume Legea nr. 500/2002 la care a făcut referire și organul de control în cuprinsul măsurii nr. 6 din Procesul-verbal nr. x/23.11.2018.

Raportat la considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 și dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Mehedinți, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Mehedinți împotriva sentinței civile nr. 737 din 3 august 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 noiembrie 2022.