ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1617/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 iunie 2020, pe rolul Tribunalului București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă București ("AMOFM"), a solicitat anularea Deciziei nr. 632/06.12.2019, prin care s-a dispus recuperarea de la reclamant a unui debit în sumă de 4500 RON.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5312 din 26 octombrie 2020, Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă București și a anulat Decizia nr. 632/06.12.2019.

Calea de atac exercitată împotriva sentinței Tribunalului București Împotriva sentinței civile nr. 5312 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă București, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 7 ianuarie 2021.

Încheierea de suspendare a judecății cauzei Prin încheierea din 24 septembrie 2021, Curtea Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a suspendat judecata recursului declarat de pârâta Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă București, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 1 C. proc. civ., până la soluționarea de către CJUE a cauzelor înregistrate sub nr. x/2021 și y/2021. În motivarea măsurii astfel dispuse, curtea a reținut că, în dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020, care au un obiect similar cu prezenta cauză, Curtea de Apel București a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare având ca obiect interpretarea Directivei 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cadrul insolvenței angajatorului, adresând următoarele întrebări: - Prevederile art. 1 alin. (1), respectiv art. 2 alin. (1) din Directiva nr. 2008/94 sub aspectul noțiunii autonome de "stare de insolvență" se opun unei reglementări naționale de transpunere a directivei - art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale coroborate cu art. 7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 200/2006 - în interpretarea dată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 16/2018 potrivit cu care perioada de 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se raportează exclusiv la data deschiderii procedurii insolvenței? - Prevederile art. 3 alin. (2), respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 2008/94 se opun art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale - în interpretarea dată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 16/2018 potrivit cu care - perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se situează în intervalul de referință de 3 luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvență - 3 luni imediat ulterioare deschiderii procedurii de insolvență? - Este conform cu finalitatea socială a Directivei nr. 2008/94 și cu dispozițiile art. 12 lit. a) din Directivă o practică administrativă națională prin care, în temeiul unei decizii a Curții de Conturi și în absența unei reglementări naționale specifice de obligare a lucrătorului la restituire, se procedează la recuperarea de la lucrător a sumelor pretins a fi fost achitate pentru perioade care exced cadrului legal sau care au fost solicitate în afara termenului legal de prescripție? - În interpretarea noțiunii de "abuz" din art. 12 lit. a) din Directiva nr. 2008/94, reprezintă o justificare obiectivă suficientă acțiunea de a proceda la recuperarea de la lucrător, cu scopul declarat al respectării termenului general de prescripție, a drepturilor salariale achitate din Fond prin intermediul lichidatorului judiciar? - Sunt compatibile cu prevederile și scopul Directivei, o interpretare și o practică națională administrativă prin care creanțele salariale ce se solicită a fi restituite de către lucrători sunt asimilate unei creanțe fiscale purtătoare de dobânzi și de penalități de întârziere?

Recursul exercitat împotriva încheierii de suspendare a judecății cauzei Împotriva încheierii din 24 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac și reluarea judecății cauzei. Recurentul-reclamant susține că în mod greșit s-a dispus suspendarea judecății cauzei, în raport de sesizările adresate CJUE în dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020 ale Curții de Apel București, în condițiile în care a învederat instanței că, la data de 8 iulie 2020, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, sunt neconstituționale. Aplicarea Directivei 2008/94/CE, care privește protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului, la care s-a făcut referire în încheierea de suspendare, trebuie analizată în prezenta cauză din perspectiva deciziei Curții Constituționale, de vreme ce, potrivit Regulamentului UE 2015/848, prevederile dreptului UE în materia insolvenței sunt reglementate exclusiv de legislația statului membru, astfel că decizia Curții Constituționale este cea care guvernează legislația națională. În acest sens, trebuie avută în vedere și Hotărârea pronunțată de CJUE la data de 21 decembrie 2021, care recunoaște caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Mai arată recurentul-reclamant că, în alte două cauze, în care au avut calitatea de intimate-reclamante două colege de redacție, Curtea de Apel București a soluționat recursurile, fără a dispune suspendarea, ca în prezenta cauză. Totodată, în măsura în care cele două cauze reunite, aflate pe rolul CJUE, vor fi soluționate într-un timp îndelungat, va fi afectat dreptul său la judecarea cauzei într-un termen optim și previzibil, prevăzut de art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția EDO.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă AMOFM a depus note scrise prin care a învederat că, la data de 16.02.2023, CJUE a soluționat cauzele înregistrate sub nr. x/2021 și y/2021, astfel că nu mai subzistă motivul care a condus la suspendarea judecății cauzei, sens în care a solicitat admiterea recursului și trimiterea dosarului la instanța de fond, în vederea continuării judecății. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează criticile formulate), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară. Fiind în prezența unui caz de suspendare facultativă, este necesar ca dezlegarea cererii de chemare în judecată să depindă de răspunsul pe care instanța europeană îl va da întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și, în speță, de criticile cu care a fost învestită instanța de recurs. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea Deciziei ANOFM nr. 632/06.12.2019, prin care pârâta l-a obligat la plata sumei de 4500 RON, reprezentând creanțe salariale ce se suportă din Fondul de garantare a creanțelor salariale în condițiile Legii nr. 200/2006, motivat de împrejurarea că salariile aferente lunilor iulie și septembrie 2014 nu se situează în intervalul de referință de 3 luni anterioare deschiderii procedurii insolvenței, conform art. 15 din Legea nr. 200/2006. Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a anulat decizia contestată, iar împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâta ANOFM. În motivarea căii de atac, ANOFM s-a prevalat de decizia nr. 16/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.850/2006, cu modificările ulterioare, a stabilit că: - perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se situează în intervalul de referință de 3 luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvență - 3 luni imediat ulterioare deschiderii procedurii de insolvență; - perioada de 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, se raportează exclusiv la data deschiderii procedurii insolvenței. Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării acestei decizii interpretative, prin decizia nr. 565/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1056 din 10 noiembrie 2020, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale. Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod greșit Curtea de Apel București a dispus suspendarea soluționării cauzei până la pronunțarea CJUE în cauzele reunite înregistrate sub nr. x/2021 și y/2021, o astfel de măsură nefiind necesară pentru tranșarea recursului cu care era învestită. Astfel, chestiunea disputată în speță, referitoare la interpretarea și aplicarea art. 15 din Legea nr. 200/2006, din perspectiva modului de calcul a termenului de 3 luni pentru care Fondul de garantare poate prelua și plăti creanțele salariale ale angajatorului în insolvență, putea fi dezlegată prin raportare la decizia Curții Constituționale, care a invalidat interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestui text de lege, având în vedere și considerentele aflate la pct. 71-110 din decizie, care explicitează mecanismul ce implică plata creanțelor salariale din Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale și modul de calcul al termenului de 3 luni pentru care Fondul poate prelua și plăti aceste creanțe. Este de observat și că parte din întrebările adresate CJUE fac trimitere la decizia nr. 16/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condițiile în care, la data suspendării judecării prezentei cauze, Curtea Constituțională se pronunțase deja cu privire la neconstituționalitatea interpretării date de instanța supremă prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006, astfel încât efectul interpretativ al acestei decizii nu mai putea fi opus în litigiile pendinte. Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că, în cuprinsul încheierii de suspendare, Curtea de Apel București s-a raportat, în motivarea măsurii suspendării, doar la existența sesizării adresate CJUE și la invocarea similitudinii dintre cauzele în care s-a dispus sesizarea CJUE și prezenta cauză, fără a prezenta argumente concrete pentru care consideră că litigiul nu poate fi soluționat în lipsa hotărârii curții europene, în condițiile existenței deciziei nr. 565/2020 a Curții Constituționale, depuse la dosar de recurentul-reclamant. După cum s-a arătat anterior, acest caz de suspendare este facultativ, astfel că simpla invocare a sesizării CJUE într-o cauză similară nu este suficientă pentru suspendarea cursului judecății, ci trebuie ca tranșarea cauzei să nu fie posibilă fără intervenția CJUE. Având în vedere toate aceste motive, Înalta Curte constată că măsura de suspendare a judecării cauzei nu este conformă cu dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 1 C. proc. civ., iar încălcarea regulilor procedurale care permit temporizarea cursului judecății nu poate fi îndreptată decât prin desființarea încheierii recurate, cu consecința reluării judecării cauzei în fața instanței de fond. Pentru aceste motive, constatând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa încheierea recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe în vederea continuării judecății.