ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 444/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, reclamanta AGENȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU OCUPAREA FORȚEI DE MUNCĂ VÂLCEA a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 328.341,05 RON, suma reprezentând plăți compensatorii acordate angajaților pârâtei în perioada iulie 2004- iulie 2005, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 95/2002 cu modificările și completările ulterioare și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor solicitate prin primul capăt de cerere; cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1462 din 21 decembrie 2020, a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2532 din 3 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta AGENȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU OCUPAREA FORȚEI DE MUNCĂ VÂLCEA împotriva sentinței civile nr. 1462 din 21 decembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă în dosarul nr. x/2018; a fost anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Vâlcea.

Pârâta S.C. A. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esență, următoarele:

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă susține că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă este, cel mai târziu, 08.09.2014, dată la care prin decizia nr. 3391/R-com, pronunțată în dosarul nr. x/2011 a fost admisă contestația recurentei și s-a constatat că declarația de creanță a reclamantei este tardivă.

Recurenta-pârâtă arată că intimata-reclamantă a cunoscut pretinsa faptă ilicită de neînscriere în contabilitate a debitului pretins, precum și de neînscriere la masa credală, din momentul emiterii deciziei de imputare - 20.11.2009.

În plus, potrivit recurentei-pârâte, data de 06.04.2016, dată la care s-a dispus închiderea procedurii insolvenței, nu are relevanță în ceea ce privește momentul cunoașterii pagubei și a celui ce răspunde de ea, întrucât nu are legătură cu emiterea titlului de creanță de către intimata-reclamantă, cu înscrierea acesteia la masa credală, cu constatarea ca fiind tardivă declarația de creanță, precum și cu neînscrierea debitului în contabilitatea pârâtei.

Prin raportare la termenul general de prescripție de 3 ani, precum și în raport de data de 08.09.2014, reținută de prima instanță ca fiind momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, recurenta-pârâtă susține că acesta s-a împlinit la 08.09.2017.

Ca atare, recurenta-pârâtă arată că la data formulării cererii de chemare în judecată - 26.10.2018, termenul prescripției extinctive se împlinise.

O altă critică vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor din Legea nr. 85/2006, care statuează în mod imperativ că titularul de creanțe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanțelor până la expirarea termenului prevăzut de 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, va fi decăzut, atât din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor, dar și faptul că acesta nu va avea dreptul de a-și realiza creanțele, împotriva debitorului, ulterior închiderii procedurii.

Recurenta-pârâtă apreciază că demersul intimatei-reclamante este inadmisibil, întrucât are drept scop obținerea unui alt titlu de creanță, în condițiile în care, anterior deschiderii procedurii insolvenței, a deținut un titlu, pe care, însă, nu l-a valorificat, respectiv decizia nr. 51 din 20.11.2009, care a devenit titlu executoriu în temeiul dispozițiilor art. 141 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, de care a uzat în procedura fiscală.

În plus, astfel cum susține recurenta-pârâtă, prin decizia nr. 1068/R-CONT din 4 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2011, care a fost suspendat ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței, deși a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 51 din 20 noiembrie 2009, a fost menținută sentința nr. 754 din 4 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în același dosar, prin care a fost anulată somația nr. 7894 din 20 noiembrie 2009.

Acțiunea intimatei-reclamante este, în opinia recurentei-pârâte, inadmisibilă sau nefondată și pentru că se încearcă de către instituția publică recuperarea, pe calea răspunderii civile delictuale, a unei creanțe bugetare, cu încălcarea legii speciale, care este reprezentată de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Recurenta-pârâtă invocă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 40, coroborat cu art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât, la data deschiderii procedurii insolvenței - 9.11.2011, reclamanta nu promovase o acțiune împotriva sa.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 40 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor prevăzute la art. 36. Or, potrivit art. 36, de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal.

Ca atare, potrivit recurentei-pârâte, de la data deschiderii procedurii se suspendă termenele de prescripție a acțiunilor care, la acea dată, se aflau în curs și care aveau ca obiect realizarea creanțelor asupra debitorului sau asupra bunurilor sale.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că, la data de 9.11.2011, data deschiderii procedurii insolvenței, intimata-reclamantă nu avea deschisă o acțiune împotriva sa, care să aibă ca obiect realizarea unei creanțe. De altfel, o atare acțiune nici nu avea de ce să fie întreprinsă, în condițiile în care intimata-reclamantă deținea un titlu de creanță, reprezentat de decizia nr. 51 din 20.11.2009.

Revenind la dosarul de insolvență, recurenta-pârâtă precizează că norma legală care i-a permis să invoce tardivitatea declarației de creanță în dosarul de insolvență nr. x/2011/a12, a fost incidentă cauzei, astfel cum a statuat Curtea de Apel Pitești prin decizia definitivă.

Concluzionează recurenta-pârâtă în sensul că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 40 din Legea nr. 85/2006, câtă vreme, la data deschiderii procedurii insolvenței, nu exista vreo acțiune a intimatei-reclamante care să aibă ca obiect realizarea unei creanțe împotriva sa.

Recurenta-pârâtă precizează că, deși a invocat faptul că nu sunt incidente prevederile art. 36 și art. 40 din Legea nr. 85/2006, instanța de apel nu a răspuns apărărilor sale, încălcându-se astfel art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fapt ce impune casarea hotărârii pentru motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a dat eficiență puterii de lucru judecat a deciziei nr. 1068 din 4 octombrie 2017, pronunțate în dosarul nr. x/2011, de Curtea de Apel Pitești.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 13 aprilie 2022, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Intimata-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 1 martie 2023, în ședință publică.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

Ca atare, limitele învestirii instanței de apel au vizat exclusiv greșita soluționare a acestei excepții, iar prin decizia recurată a fost admis apelul declarat de reclamantă, a fost anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Vâlcea, instanța de apel constatând că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a cerceta în fond cererea de chemare în judecată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte arată că analiza legalității hotărârii recurate se va face numai în raport de excepția menționată mai sus, neputând face obiectul analizei criticile recurentei-pârâte ce vizează fondul cauzei, referitoare la decăderea titularului de creanțe anterioare deschiderii procedurii din dreptul de a a-și realiza creanța împotriva debitorului ulterior închiderii procedurii, la inadmisibilitatea demersului judiciar al intimatei-reclamante, întrucât urmărește obținerea unui nou titlu de creanță, precum și în raport de dispozițiile O.G. nr. 92/2003 și nici cele care vizează puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1068 din 4 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești.

Înalta Curte reține că, în susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 40, coroborat cu art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Conform art. 36 din legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal.

Înalta Curte arată că scopul instituirii acestor dispoziții legale este ca valorificarea tuturor acțiunilor (judiciare, extrajudiciare sau de executare silită) pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale să se realizeze prin formularea unei declarații de creanță în cadrul procedurii insolvenței.

De asemenea, art. 40 din lege prevede că deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor prevăzute la art. 36.

Din interpretarea coroborată a celor două texte de lege, rezultă că pe toată durata procedurii, pentru acțiunile sau executările silite având ca obiect realizarea creanțelor asupra debitorului sau averii sale, nu curge termenul de prescripție, art. 40 instituind un caz de suspendare ce intervine de drept (ope legis).

Înalta Curte apreciază că art. 40 din lege este aplicabil tuturor acțiunilor având obiectul prevăzut de art. 36, deci nu numai celor introduse anterior deschiderii procedurii, din moment ce în cuprinsul acestuia nu este prevăzută nicio limitare în acest sens.

De altfel, nu se întrevede nicio rațiune pentru a se pretinde unui creditor să formuleze o cerere de chemare în judecată (care să aibă efect întreruptiv al termenului de prescripție) împotriva unei persoane aflate în procedura insolvenței, după data deschiderii procedurii, din moment ce valorificarea dreptului de creanță ar trebui să se realizeze prin formularea unei declarații de creanță, acesta fiind și motivul pentru care art. 40 din Legea nr. 85/2006 prevede că deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripție a acțiunilor întreprinse pentru realizarea creanțelor asupra debitorului și averii sale.

În raport de dispozițiile art. 40, coroborat cu art. 36 din Legea nr. 85/2006, care contrar alegațiilor recurentei-pârâte sunt incidente în cauză, Înalta Curte arată că în mod legal instanța de apel a apreciat că momentul de început al cursului prescripției extinctive este data de 06.04.2016, la care procedura de reorganizare a pârâtei s-a închis.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a invocat formal motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la apărările sale în sensul că nu sunt incidente prevederile art. 40, coroborat cu art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Înalta Curte arată că, din perspectiva motivului de recurs invocat, casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Faptul că instanța de apel a reținut, contrar argumentelor pârâtei, că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 40, coroborat cu art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu poate reprezenta o critică de nelegalitate ce se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2532 din 3 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2532 din 3 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 martie 2023.