ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5075/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 5 februarie 2020, sub nr. x/2020, precizată ulterior sub aspectul cadrului procesual pasiv, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Inspecția Judiciară și B., anularea rezoluției inspectorului-șef al I.J. emisă la data de 29 ianuarie 2020 în lucrarea nr. C20-76, comunicată reclamantului în data de 3 februarie 2020.

Prin sentința civilă nr. 793 pronunțată la data de 16 septembrie 2020, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Inspecția Judiciară și B., ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant susține că nerespectarea de către pârâta B. a dispozițiilor legale cu privire la incompatibilitate și obligația abținerii constituie o încălcare a prevederilor art. 10 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și este calificată ca fiind abatere, prin dispozițiile art. 99 lit. b) și i) din Legea nr. 303/2004. Astfel, în condițiile în care pârâta B. (în calitate de procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara) a instrumentat dosarul nr. x/2013, în care au fost urmăriți penal executorul judecătoresc (C.) și cele două surori (D. și E.) și în care a emis Ordonanța din 13.05.2013, pârâta era incompatibilă să instrumenteze șase ani mai târziu dosarul nr. x/2019 care viza aceleași persoane.

Susține recurentul-reclamant că printre argumentele pe care le-a invocat prin plângerea înaintată Inspecției Judiciare a fost și acela al eludării de către pârâta B. a situației de incompatibilitate și a nerespectării obligației de a se abține în cauza 104/P/2019, iar dacă instanța de fond avea nelămuriri cu privire la această chestiune a sesizării Inspecției Judiciare trebuia să facă aplicarea dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce nu a făcut.

Mai arată recurentul-reclamant că, invocând că pârâta Inspecția Judiciară nu poate, în limitele atribuțiilor cu care este investită, să cenzureze soluția pe care procurorul o pronunță prin ordonanța de clasare (ordonanță ce este supusă controlului procurorului ierarhic superior și judecătorului de cameră preliminară), în fapt, instanța de fond a deviat de la chestiunile concrete pe care le-a invocat în motivarea plângerii împotriva pârâtei B. și pe care Inspecția Judiciară le-a ignorat atunci când a analizat faptele.

Face precizarea că, prin plângere, nu a solicitat ca Inspecția Judiciară să cenzureze ordonanțele din 13.03.2013 și 15.05.2019. În acest context, apreciază ca fiind netemeinice și injuste cele reținute de instanța de fond, în pag. 7 a sentinței civile nr. 793/16.09.2020, respectiv:

"Or, nici inspectorul judiciar și nici, subsecvent, prezenta instanță nu pot cenzura, pentru că asta solicită în fapt reclamantul, chiar dacă nu într-o manieră directă, măsurile/soluțiile dispuse de magistrați în cadrul efectuării actelor de urmărire penală și nici soluțiile dispuse de instanțele de judectă".

Pârâta B. a motivat ordonanța de clasare din 15.05.2019, emisă în dosarul nr. x/2019, pe considerentul că faptele ar fi fost cercetate și soluționate (tot de către această pârâtă) în 2013, prin ordonanța din 13.03.2013, emisă în dosarul nr. x/2013. Lecturând, însă, ordonanța ultim menționată, rezultă că pârâta B. nu a cercetat și nu a pronunțat o soluție în legătură cu chestiunile ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2019 Prin urmare, motivarea la care a apelat pârâta B. în argumentarea ordonanței din 15.05.2019, emisă în dosarul nr. x/2019, este contrară raționamentului juridic și constituie abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Arată că, potrivit art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

Precizează că a învederat Inspecției Judiciare și instanței de fond atât reaua-credință manifestată de pârâta B., cât și chestiunile concrete, neinterpretabile, din care derivă abaterea în cauză. La lit. A), B, C și D din cererea de recurs reiterează aceste chestiuni, care, în opinia sa, au scopul de a demonstra abaterea înfăptuită de pârâta B., și nu de a fi cenzurate ordonanțele din 13.05.2013 și 15.05.2019.

Întrucât pârâta B., cu rea-credință, nu și-a îndeplinit obligația profesională de a propune prin ordonanța din 15.05.2019 emisă în dosarul nr. x/2019, sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu o propunere în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., s-a ajuns la situația aberantă ca acte netemeinice și nelegale, respectiv raportul de evaluare nr. x/20.07.2012, recipisa nr. x/13.03.2013, procesul-verbal de licitație publică imobiliară din 13.03.2013, actul de adjudecare din 03.04.2013, a căror nulitate și desființare este reglementată prin norme legale, să nu fie desființate.

Această abatere săvârșită de pârâta B. a făcut obiectul plângerii înaintate pârâtei Inspecția Judiciară, iar instanța de fond a interpretat-o eronat ca fiind o solicitare de cenzurare a ordonanțelor din 13.05.2013 și din 15.05.2019.

În opinia recurentului-reclamant, pârâta B. a manipulat legea în mod conștient, obținând, prin aceasta, un avantaj pentru executorul judecătoresc C. și surorile D. și E. și o vătămare a intereselor sale.

Pârâta B. a manifestat o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri elementare profesionale, cu consecințe grave asupra înfăptuirii actului de justiție, iar nerespectarea normelor poate fi caracterizată ca fiind o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare.

În concluzie, solicită admiterea recursului, în sensul ca instanța supremă să desființeze rezoluția atacată și să dispună pârâtei Inspecția Judiciară să refacă cercetarea disciplinară a pârâtei B..

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurentul-reclamant se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 același Cod.

II.2. În ceea ce privește fondul recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare reținut, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și B., anularea rezoluției din data de 19 ianuarie 2020 emisă de Inspectorului-șef în lucrarea nr. C20-76.

Instanța de fond a respins ca nefondată acțiunea reclamantului, înlăturând punctual toate argumentele invocate. Astfel, în ceea ce privește aspectele supuse Inspecției Judiciare prin sesizarea înregistrată în data de 18 octombrie 2019 sub nr. x, instanța a reținut că sunt legale concluziile inspectorului judiciar și cele ale Inspectorului șef, expuse prin rezoluțiile lor, în sensul neidentificării în cauză a unor indicii în legătură cu săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în mod corect dispunându-se clasarea sesizării potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004; iar cât privește aspectul referitor la pretinsa săvârșire de către pârâta B. a abaterii prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, prin aceea că a instrumentat dosarul nr. x/2019, instanța nu l-a analizat, constatând că acest aspect nu a făcut obiectul sesizării analizate de Inspecția Judiciară.

Reclamantul a criticat sentința de fond, invocând critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reținut la pct. II.1 din prezenta decizie.

O primă critică invocată vizează faptul că instanța de fond a realizat o greșită interpretare a dispozițiilor art. 99 lit. t) și art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Înalta Curte constată că această critică este nefondată.

Din interpretarea textelor de lege aplicabile, rezultă că instanța de judecată nu efectuează ea însăși o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului.

Instanța de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condițiile Legii nr. 554/2004. Este evident, astfel, că doar în măsura constatării unei încălcări a legii în emiterea actului, instanța de judecată poate desființa actul nelegal și trimite cauza pentru continuarea procedurii disciplinare.

Criticile recurentului, astfel cum au fost anterior reținute, sunt nefondate.

Interpretarea normelor de drept în raport de situația de fapt reținută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în fapt, modalitatea de aplicare a legii, care excede controlului administrativ. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, în raport cu situația de fapt reținută, în baza normelor de drept aplicabile cauzei.

Totodată, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici grava neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Mai trebuie subliniat faptul că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de magistrat și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăsește în cauză.

Înalta Curte reține ca fiind corectă constatarea primei instanțe potrivit căreia, în raport cu circumstanțele cauzei și a înscrisurilor de la dosar, în mod întemeiat Inspecția Judiciară a dispus clasarea sesizării petentului sub aspectul abaterilor disciplinare invocate de către acesta, întrucât nu au fost identificate indicii cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), respectiv art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În final, Înalta Curte înlătură și critica referitoare la aspectul că prima instanță nu a verificat în concret incidența dispozițiilor art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, în sensul reținerii săvârșirii de către pârâta B. a abaterii prevăzute de aceste dispoziții, pentru nerespectarea obligației de a se abține în dosarul nr. x/2019.

Pentru a răspunde acestei critici, Înalta Curte reține că aspectele sesizate de recurentul-reclamant Inspecției Judiciare sunt cele care se regăsesc în cuprinsul înscrisului intitulat "Plângere împotriva numitului F., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara", înregistrat inițial la Ministerul Justiției sub nr. x/13.03.2019 și primit la Inspecția Judiciară la data de 17.10.2019, respectiv cele menționate în cuprinsul Rezoluției de clasare nr. 4053/A/26.11.2019 emisă în lucrarea nr. 19-4870 de Direcția de inspecția pentru procurori din cadrul Insecției Judiciare, referitoare la nemulțumirea recurentului față de modul de instrumentare a dosarului penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în sensul că, deși a prezentat probe și argumente care nu au fost cercetate în cauză, procurorul general al acestei unități de parchet i-a respins plângerea ca nefondată prin lucrarea nr. 8/II/2019.

Ulterior, prin plângerea adresată inspectorului-șef împotriva rezoluției de clasare, recurentul a reclamat și săvârșirea de către procuror B. a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, iar prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a contestat soluția dispusă de Inspectorul-șef, invocând faptul că nu a știut că procurorul B. a fost învestită cu instrumentarea dosarului nr. x/2019

Mai reține Înalta Curte că, potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (1) și (3) din Legea nr. 317/2004 (forma în vigoare în perioada de referință), "(1) Inspecția Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, (…)" și că "(3) Aspectele semnalate potrivit alin. (1) sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. (...)." De asemenea, potrivit alin. (4) din aceeași lege, "(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, (…)".

Aplicând aceste prevederi legale la contextul factual anterior expus, Înalta Curte reține că aspectele referitoare la procurorul B. și la presupusa abatere pe care ar fi săvârșit-o acest procuror nu se regăsesc și în sesizarea adresată Inspecției Judiciare ci, doar în plângerea adresată inspectorului-șef împotriva rezoluției de clasare, iar această problemă este reluată ulterior în fața instanței de fond.

Procedând astfel, în mod evident, recurentul-reclamant a adăugat un motiv nou sesizării sale inițiale, contrar dispozițiilor legale menționate.

Chiar dacă aspectele în legătură cu pârâta B. au fost menționate în cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată, contrar susținerii recurentului, că în mod corect instanța de fond a analizat legalitatea și temeinicia actului administrativ contestat prin raportare la sesizarea adresată Inspecției Judiciare de către reclamant (în care nu se regăsesc referiri la procurorul B. și presupusa abatere săvârșită de aceasta), în limitele date de controlul rezoluției de clasare și sfera de analiză a acesteia din urmă.

Ceea ce nu este bine înțeles de către recurent este un fapt clar exprimat în hotărârea atacată și anume:

"Împrejurarea că reclamantul ar fi aflat abia cu prilejul primirii rezoluției de clasare că este vorba despre același procuror care instrumentase și dosarul anterior nu schimbă cu nimic datele problemei, instanța neputându-se substitui Inspecției Judiciare pentru a analiza ea însăși aspectul neabținerii, după cum nici Inspecția Judiciară nu era îndreptățită să o facă în soluționarea plângerii."

Prin urmare, criticile formulate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 793 din data de 16 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.