ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4883/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară - Serviciul de inspecție pentru judecători, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună desființarea Rezoluției Inspectorului-șef nr. C21-773 din 13.05.2021 și a Rezoluției de clasare nr. 354 din 12 februarie 2021, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, respectiv pentru ca inspecția judiciara să analizeze aspectele sesizate ca abateri disciplinare în mod concret, respectiv să arate dacă, în cadrul dosarului nr. x/2020, judecătorii B. și C. au procedat in mod corect sau, dimpotrivă, față de faptele sesizate, rezultă că ar fi încălcat norme de drept material si/sau procedural.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1848 pronunțată în data de 07.12.2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva hotărârii instanței de fond a exercitat calea de atac a recursului reclamanta S.C. A. S.R.L și, invocând în cauză incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și rejudecând litigiul în fond să se dispună admiterea contestației, desființarea rezoluției Inspectorului Șef și a rezoluției de clasare, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, respectiv pentru ca Inspecția judiciară să analizeze aspectele sesizate ca abateri disciplinare în mod concret, respectiv să arate dacă, în cadrul dosarului nr. x/2020, doamna B. și domnul C. au procedat în mod corect, sau, dimpotrivă, față de faptele sesizate rezultă că ar fi încălcat norme de drept material și/sau procedural.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o primă critică recurenta reclamă încălcarea dispozițiilor art. 44 și art. 45

1

alin. (4) din Legea nr. 317/2004, susținând că instanța de contencios administrativ s-a pronunțat nepermis asupra fondului sesizării.

Arată astfel că, prin sentința recurată, instanța de fond înțelege a analiza în mod nepermis conținutul pe fond al sesizării sale, substituindu-se astfel, în mod nepermis, atribuțiilor Inspecției Judiciare, cu atât mai mult cu cât în dosar tocmai faptul ca nu s-a soluționat fondul Sesizării era contestat.

Astfel, se poate oberva că la pag. 14 din sentința recurată se reține că "Niciun element din prezenta cauză nu conduce la concluzia că vreunul dintre judecători ar fi apreciat că aplică în mod greșit legea, pentru a reține teza relei-credințe, invocată de către reclamantă".

De asemenea, se mai retine că "susținerile petentei din cuprinsul sesizării nu reflectă o încălcare de către un judecător, gravă, evidentă și nescuzabilă, a unei norme de drept material ci prezintă un alt raționament juridic decât cel al instanței", instanța de fond arătând inclusiv că "în ceea ce privește teza gravei neglijențe, nici aceasta nu poate fi primită."

Procedând la analiza pe fond a faptelor care au fost sesizate ca abatere disciplinară, instanța a încălcat dispozițiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, acestea arătând ca doar "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicata, cu modificările și completările ulterioare."

De asemenea, dispozițiile art. 44 alin. (3) din aceasta Lege arata că acțiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârșite de judecători, procurori și magistrați-asistenți se exercită de Inspecția Judiciară,prin inspectorul judiciar."

Rezultă, așadar, că instanta de contencios administrativ nu poate analiza, pentru prima dată, fondul sesizărilor formulate la Inspecția Judiciara, încălcând astfel dispozițiile art. 44 Legea nr. 317/2004, ci doar daca aceasta instituție a respectat procedura prevăzută de lege pentru analiza acestora - chestiunea care era contestată în dosar.

Mai susține recurenta că interpretarea dispozițiilor art. 45 indice 1 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 este în sensul că instanța de contencios administrativ este învestită doar cu verificarea legalității procedurii disciplinare, și că nu poate analiza pe fond sesizarea, cum s-a procedat în mod nelegal prin sentința recurată.

Astfel, apreciază că soluția instanței de a respinge acțiunea sa, prin analiza nepermisă și pentru prima data a fondului sesizării în sentința recurată, încalcă si dispozițiile art. 45

1

alin. (4) din Legea nr. 317/2004, instanța de fond fiind obligată a analiza în dosar daca Inspecșia Judiciară s-a pronunțat asupra Sesizării, și daca cercetarea acestei Sesizări a fost completă, în caz contrar fiind obligată a dispune "trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor" și nu a se pronunța aceasta asupra sesizării.

Într-o altă critică recurenta invocă greșita interpretare si aplicare în cauză a dispozițiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004, si a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) si art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, susține că, în sentința recurată se reține în mod nelegal că există o motivare a actelor contestate în condițiile în care Inspecția Judiciara, deși a fost sesizată cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, nu a expus nicio analiză din care să rezulte daca au fost încălcate norme de drept material sau procesual - Decizia CCR nr. 2/2012 exclude motivarea cuprinsa în sentința recurată.

În dezvoltarea acestei critici arată recurenta că a susținut prin cererea introductivă de instanță că este nelegală rezoluția de clasare, din moment ce în aceasta se susține că "legalitatea și temeinicia măsurilor adoptate și soluțiilor pronunțate de instanțe nu pot fi analizate în cadrul verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară'.

De asemenea, a arătat că în mod contradictoriu, în aceeași rezoluție se susține (pag. 5) ca "nu s-a constatat în speță că judecătorii ar fi nesocotit vreo norma de drept procesual ori material . . . . . . . . . .", fără însă a se expune raționamentul față de care s-a ajuns la aceasta susținere.

Ceea ce recurenta a reclamat este astfel ca există o nemotivare a actelor atacate, si o contradicție în conținutul acestora, dat fiind că Inspecția Judiciara, deși a dispus clasarea sesizării sale, nu a expus în concret în actele contestate daca există sau nu, în activitatea de judecata a magistratului reclamat, față de conținutul sesizării sale, o încălcare a dispozițiilor de drept material sau procesual.

A apreciat că simplul fapt că în actele contestate s-a arătat, cu titlu generic, ca nu s-ar fi constatat indicii de existenta a unei abateri disciplinare, fără însă a se analiza in concret daca magistratul a încălcat sau nu o dispoziției de drept material sau procedural, având in vedere că sesizarea sa invoca abaterea disciplinara prevăzuta de art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, determină ca sesizarea sa să nu fie în realitate analizată, și că în cauză, soluția de clasare este lipsita de orice motivare.

In sentința recurată acest motiv al acțiunii în contencios administrativ a fost înlăturat (pag. 14) cu motivarea, la fel de generala, că "Inspecția Judiciară nu poate realiza o astfel de analiză a legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de magistrați în exercitarea atribuțiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și principiul independenței judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României".

Apreciază astfel că, din aceasta perspectivă, sentința recurată este nelegală, instanța de fond procedând la interpretarea și aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004, față de sesizarea întemeiată pe dispozițiile art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, fiind, de asemenea, incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Simplul fapt că în actele contestate se arată, cu titlu generic, că nu ar exista abaterea disciplinară, în condițiile în care nu există nicio analiza a unei presupuse încălcări a normelor de drept material sau procesual, nu poate conduce la concluzia ca soluția de clasare ar fi motivată, din moment ce textele legale mai sus menționate impun în mod expres obligația Inspecției Judiciare de a analiza "indiciile" cuprinse in Sesizare, si de a comunica "rezultatul" acestei analize subscrisei.

Rezultă cu evidență că analiza existentei unei încălcări a normelor de drept material sau procesual era obligatorie a fi efectuată în cauză de Inspecția Judiciara, data fiind sesizarea întemeiată pe abaterea disciplinara prevăzuta de art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, și că în cauză doar daca s-ar fi arătat care sunt "indiciile" din care rezulta ca nu ar exista o asemenea încălcare, sesizarea era motivată și putea să susțină soluția de clasare.

Inexistenta unei asemenea analize, în mod greșit nu a fost reținută de instanța de fond ca determinând nelegalitatea actelor administrative contestate, iar interpretarea cuprinsă în sentința recurată este de neprimit, aceasta fiind nelegală și în contra considerentelor CCR, din moment ce au fost menținute în mod nelegal actele emise de Inspecția Judiciara, deși în acestea nici măcar nu s-a arătat daca s-au încălcat sau nu normele de drept invocate în sesizare, pentru a exista o examinare temeinică, și, cu atât mai puțin, să se arate, față de aspectele sesizate, care este situația iurisprudentiala si poziția doctrinei, deși aceasta a fost expusă inclusiv parte în sesizare.

Rezultă astfel că dispozițiile art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004, art. 99 alin. (1) lit. t) si art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, se interpretează și se aplică în maniera susținută de recurentă în cererea introductivă, și nu în maniera nelegală susținută în sentința apelată, Inspecția Judiciară fiind obligată cel puțin a se pronunța asupra faptului daca exista sau nu o încălcare a normelor de drept material sau procedural, pentru a pronunța o rezoluție de clasare motivată, și, după caz, subsidiar, daca aceasta încălcare este din culpa, gravă, neîdoielnică si nescuzabilă.

Într-o altă critică, invocând tot greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004 și a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) si art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004, susține recurenta că, în sentința recurată se reține că Inspecția Judiciară nu poate analiza daca există o încălcare a dispozițiilor de drept material și/sau procedural deoarece ar fi afectată independența judecătorului sesizat și ar constitui o cale de atac nepermisă împotriva hotărârilor judecătorești.

Consideră recurenta că această interpretare este respinsă categoric de Decizia CCR nr. 588/2007 si Decizia CCR nr. 2/2012, care face trimitere și la jurisprudenta internaționala (CJUE si CEDO) care este în același sens, Curtea Constituțională reținând exact contrariul celor cuprinse în sentința recurată.

CCR arată în mod expres în Decizia nr. 2/2012 (Anexa 1) și faptul că preocuparea legiuitorului a fost de a reglementa posibilitatea atragerii răspunderii disciplinare a magistratului, având în vedere și Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare;i verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006, în care s-a reținut că au fost identificate de Comisie "chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar" din România, în Raportul Comisiei către

Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, din 20 iulie 2011, se reține la acest capitol că "România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar".

Or, calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea Ia îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alin. (2)".

Într-o ultimă critică recurenta invocă și încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituția României.

În susținerea acesteia arată că instanța constitutională a reiterat în numeroase rânduri faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acestea (invocă în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52).

Deși prin Notele de ședința din 07.12.2021 recurenta a invocat dezlegările Curții Constituționale cuprinse în Decizia CCR nr. 2/2012 (Anexa 1) si Decizia CCR nr. 588/2007 (Anexa 2), susține că, în sentinta recurata se retine în mod nelegal (pag. 15) că "Prin deciziile Curții Costituționale nr. 588/2007 și nr. 2/2012 nu s-a stabilit că Legea nr. 303/2004 ar institui o răspundere a judecătorului pentru modalitatea de interpretare a legii".

Consideră că această reținere ignoră complet conținutul actelor contestate în dosar, precum și contestația în instanța formulată împotriva acestora, în care s-a subliniat detaliat, și extrem de concret, că actele contestate cuprind o argumentație (în esență că Inspecția Judiciara nu analizează măsurile judecătorului, deoarece ar interfera in activitatea de judecata, deși potrivit legii are această obligație) care este vădit contrară Deciziilor Curții Constituționale.

Consideră că se impune astfel casarea sentinței recurate din moment ce prin aceasta a fost menținută o argumentație a Inspecției Judiciare care ignoră nu doar voința legiuitorului, ci și interpretările obligatorii ale CCR, contrar dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României.

Rezultă astfel că dezlegările cuprinse în Sentința recurată cu privire la interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 45 alin. (3) si alin. (4) din Legea nr. 317/2004 și a dispozițiilor art. 99 ind.l alin. (2) din Legea nr. 303/2004 sunt în integralitate vădit nelegale, dat fiind că încalcă în mod expres considerentele Deciziei CCR nr. 588/2007 si Deciziei CCR nr. 2/2012, în care s-a reținut exact contrariul celor cuprinse în sentința recurată, și anume că reglementarea posibilității de atragere a răspunderii magistratului pentru "gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual" nu afectează independenta acestuia si nici nu poate sa aibă legătură cu căile de atac, fiind obligatoriu ca sesizările să fie analizate în concret, după cum s-a susținut de recurentă.

Consideră recurenta că acest fapt este susținut și de jurisprudenta CJUE care retine că este obligatoriu ca aceasta activitate să se facă inclusiv pentru "modul în care instanțele naționale interpretează legea, apreciază faptele sau probele", contrar deci celor reținute în sentința recurată.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L, intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică, în considerarea faptului că, prin sesizarea formulată s-a solicitat o veritabilă reapreciere a situației de drept definitiv stabilite și a soluțiilor pronunțate în cauză, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări evidente, grave și nescuzabile a unei astfel de norme.

Răspunsul la întâmpinare

Împotriva apărărilor intimatei Inspecția Judiciară din cadrul întâmpinării, recurenta- reclamantă S.C. A. S.R.L nu a formulat Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) incidente și în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ., deși întâmpinarea i-a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 18.03.2022 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 25.10.2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cu apărările din cadrul întâmpinării și cu normele legale aplicabile litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurenta - reclamantă pe fondul recursului, Înalta Curte reține următoarea situație de fapt:

Prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 28.12.2020 sub nr. x petenta - reclamantă A. S.R.L. a criticat modul de instrumentare și soluționare a dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Specializat Argeș de către B. și C., judecători din cadrul Curții de Apel Pitești, cu ocazia soluționării căii de atac.

Prin Rezoluția nr. 354/2021din data de 12.02.2021, Inspecția Judiciară a dispus clasarea sesizării formulate sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind pe judecătorii B. și C..

Împotriva acestei rezoluții, reclamanta a formulat plângere.

Prin Rezoluția nr. C21-773 din data de 13 mai 2021, plângerea a fost respinsă de către inspectorul-șef al Inspecției Judiciare și menținută rezoluția atacată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva Rezoluției Inspectorului șef al Inspecției judiciare nr. C21-773 din data de 13 mai 2021, dar și împotriva Rezoluției de clasare nr. 354 din 12.02.2021, solicitând desființarea acestora cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Instanța de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată, reținând în esență că, prin sesizarea formulată se solicita o veritabilă reapreciere a situației de drept definitiv stabilite și a soluțiilor pronunțate în cauză iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave și nescuzabile a unei astfel de norme.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Înalta Curte amintește că instanța învestită cu contestația reclamantei nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituția României, această competență revine exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă pârâta Inspecția Judiciară a adoptat respectivele soluții date în cadrul acestora în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și în consecință dacă se impune completarea verificărilor.

Prin urmare, instanța nu examinează pretinsele fapte disciplinare expuse prin sesizarea disciplinară, ci criticile care se pot desprinde din acțiune/contestație cu privire la rezoluțiile atacate, prin raportare la sesizarea disciplinară clasată.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurenta- reclamantă A. S.R.L., se constată că aceasta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material.

Reține Înalta Curte că, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 97 și 99 din Legea nr. 303/2004, subliniind că, prin sesizarea formulată se solicita o veritabilă reapreciere a situației de drept definitiv stabilite și a soluțiilor pronunțate în cauză, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave și nescuzabile a unei astfel de norme.

Într-o primă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 44 și 45

1

alin. (4) din Legea nr. 317/2004, în sensul că instanța de contencios administrativ s-a pronunțat nepermis asupra fondului sesizării.

Această critică nu poate fi reținută de instanța de control judiciar, care constată că prima instanță s-a ponunțat în limitele legale, examinând legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, prin raportare la criticile reclamantei din cadrul contestației, nefăcând o analiză pe fond a sesizării, cum eronat susține recurenta - reclamantă.

Cum în cadrul contestației adresate instanței reclamanta a susținut ca și motiv de nelegalitate a celor două rezoluții faptul că Inspecția Judiciară nu a analizat aspectele invocate în cadrul sesizării, respectiv că există o nemotivare a celor două rezoluții, în mod judicios prima instanță, pentru a răspunde acestei critici, a verificat legalitatea și temeinicia celor două rezoluții prin raportare la sesizarea formulată, fără a se putea reține însă că aceasta a făcut o analiză pe fond a sesizării, contrar celor susținute de recurentă.

Prin urmare, critica recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 44 și art. 45

1

din Legea nr. 317/2004, prin substituirea instanței de judecată în atribuțiile Inspecției Judiciare, este nefondată, nefiind aptă să conducă la reformarea hotărârii.

Nici critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 și a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) și art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi reținută de instanța de control judiciar.

Pentru a răspunde criticii recurentei - reclamante, din cadrul contestației, privind nemotivarea actelor atacate, judicios prima instanță a verificat legalitatea și temeinicia celor două rezoluții prin raportare la sesizarea adresată Inspecției Judiciare.

Cum în cadrul sesizării petenta recurentă a susținut că judecătorii apelului au înțeles să dezlege în procedura ordonanței președințiale chestiuni controversate sau subtilități juridice, invocând considerente care nu pot în vreun mod a susține soluția din dispozitiv, în mod corect și în limitele prevăzute de art. 45

1

din Legea nr. 317/2004, judecătorul de primă jurisdicție, verificând legalitatea celor două rezoluții, din perspectiva incidenței art. 99 din Legea nr. 303/2004, a analizat considerentele și soluțiile pronunțate de instanțele învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2020, reținând că, contrar susținerilor reclamantei, judecătorii nu au procedat la soluționarea fondului cauzei, ci au examinat soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la calitatea procesuală activă, precizând în mod expres că analizarea condițiilor de admisibilitate ale ordonanței președințiale va fi efectuată într-o fază subsecventă a cauzei, iar divergența în interpretare reprezintă o consecință inerentă a unui sistem judiciar bazat pe o rețea de instanțe de fond și de instanțe superioare, fără ca o interpretare diferită a unei norme juridice să poată da naștere în mod necesar concluziei comiterii unei abateri disciplinare de către una dintre aceste instanțe.

În acord cu instanța de fond și Înalta Curte reține că, prin sesizarea formulată, s-a solicitat o veritabilă reapreciere a situației de drept definitiv stabilite și a soluțiilor pronunțate în cauză, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave și nescuzabile a unei astfel de norme, iar Inspecția Judiciară nu poate realiza o astfel de analiză a legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de magistrați în exercitarea atribuțiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și principiul independenței judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României.

Amintește Înalta Curte că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Or, prin criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și preluate în cadrul contestației, reclamanta vizează, în esență, măsurile dispuse prin Decizia nr. 505/A/din data de 18.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de către Judecătorii B. și C. de la Curtea de Apel Pitești, iar aceste aspecte reprezintă chestiuni care țin de esența actului de judecată.

Stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, neputând fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere astfel dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, ce prevăd că " (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural, ori a soluțiilor pronunmțate în cauză.

Se constată, așadar, că modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credință sau gravă neglijență, ci se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, "constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (…), iar conform art. 99

1

din același act normativ, "există rea credință atunci când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane", iar " gravă neglijență, atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe.

Astfel, pentru existența relei credințe, este necesar a fi probată încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit, cu știință, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Așadar, reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistraților reclamați; aceasta se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Aceste ipoteze nu se regăsesc în prezenta speță, nu există indicii în acest sens în privința magistraților împotriva cărora reclamanta a formulat plângerea disciplinară, fiind vorba despre aprecieri ale completului de judecată asupra unei situații de drept stabilite definitiv și asupra soluțiilor pronunțate în cauză.

În cadrul atribuțiilor inspecției judiciare intră doar o analiză a conduitei judecătorilor, nu și a procesului, această autoritate publică nefiind o instanță extraordinară, cu atribuții în analiza probelor administrate în cauză, nefiind în competența sa a se pronunța asupra soluției din dosar, ci doar a verifica incidența vreunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Noțiunea de rea-credință presupune intenția judecătorului de a manipula legea în mod conștient, obținând, prin aceasta, un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a intereselor uneia dintre părțile implicate în proces.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți.

Instanța de control judiciar remarcă însă faptul că aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate constituind nemulțumiri subiective față de soluția pronunțată în apel în dosarul nr. x/2020 prin pronunțarea deciziei civile nr. 505/A-CONT din 18.11.2020.

Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice care, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe.

Astfel, la conturarea noțiunii de gravă neglijență sau cea de rea - credință trebuie avute în vedere normele constituționale prevăzute la art. 124 alin. (3), conform cărora judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Aceasta înseamnă că, în interesul respingerii influențelor nepermise, hotărârile judecătorești sunt, ca principiu, scoase de sub imperiul unei autorități de supraveghere.

Împrejurarea că situația de fapt și cea de drept pot fi interpretate uneori în moduri diferite și pot fi susținute cu argumente este de esența jurisdicției.

Ori, analizând actele și lucrările dosarului, din ambele etape procesuale, constată instanța de control judiciar că niciun element din prezenta cauză nu conduce la concluzia că vreunul dintre judecători ar fi apreciat că aplică în mod greșit legea, pentru a reține teza relei-credințe, invocată de către reclamantă, nicio probă aflată la dosarul cauzei nu demonstrează dincolo de orice dubiu reaua-credință a judecătorilor, în sensul că aceștia s-ar fi pronunțat cu intenția de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenționat, din motive străine de cauză, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părți, sau că în situația descrisă ar fi vorba de o eroare evidentă, căreia să-i lipsească chiar și cea mai slabă justificare, în așa fel încât să se pună problema anulării rezoluției atacate și trimiterea cauzei la Inspecția Judiciară pentru continuarea cercetărilor disciplinare în cauză.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speță, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că divergența în interpretare reprezintă o consecință inerentă a unui sistem judiciar bazat pe o rețea de instanțe de fond și de instanțe superioare, fără ca o interpretare diferită a unei norme juridice să poată da naștere în mod necesar concluziei comiterii unei abateri disciplinare de către una dintre aceste instanțe, iar schimbarea hotărârii primei instanțe este rezultatul concluziei că interpretarea și aplicarea corectă a legii era alta decât cea a instanței care a pronunțat hotărârea apelată.

Modalitatea de interpretare a unei norme juridice nu poate da naștere în mod necesar concluziei comiterii unei abateri disciplinare, în caz contrar, s-ar putea pune în discuție, în cadrul unei proceduri administrative, soluțiile definitive pronunțate de instanțele judecătorești în orice cauză, transformându-se Inspecția Judiciară într-o instanță de control judiciar.

Expunerea motivată a unui raționament logico-juridic adoptat în modul de apreciere și interpretare a normelor legale incidente speței, raportat la actele și lucrările dosarului, diferit de percepția subiectivă a recurentei - reclamante asupra situației de drept, nu poate fi apreciată ca o greșeală evidentă, neîndoielnică și nescuzabilă, căreia să îi lipsească și cea mai slabă justificare, nefiind constatate încălcări ale normelor de drept material sau procesual.

Deopotrivă, nici modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, contrar interpretării avute în vedere de recurenta- reclamantă, nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credință sau gravă neglijență, ci se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, iar nemulțumirile exprimate de aceasta în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecției Judiciare în ceea ce privește modul în care judecătorii au interpretat dispozițiile legale incidente cu ocazia soluționării dosarelor, neputând fi analizate pe calea prezentului demers judiciar din perspectiva propusă de recurenta- reclamantă, întrucât reprezintă critici ce pot fi subsumate unei căi de atac și nu unei acțiuni disciplinare.

Contrar criticilor recurentei, reține instanța de control judiciar că, prin raportare la competențele Inspecției Judiciare și limitele permise verificărilor sale, măsurile dispuse în soluționarea unei cauze și hotărârile pronunțate nu pot fi modificate indirect prin decizii administrative, pentru că Inspecția Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată și nici nu are atribuții ori competențe legale pentru a se substitui în activitatea jurisdicțională care apaține instanțelor judecătorești. Soluțiile adoptate prin prisma interpretării normelor de drept aplicabile în dosarele pe care magistrațiile le au în instrumentare reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de judecată ale căror soluții pot fi cenzurate doar în căile de atac și excedează obiectului acțiunii disciplinare.

Inspecția judiciară nu este organ de control judiciar și nu este competentă să analizeze soluțiile dispuse în dosarul la care face referire recurenta-reclamantă, deoarece și-ar depăși limitele competenței, astfel cum sunt prevăzute de art. 317

2

004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată și modificată.

Instanța de control judiciar subliniază că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, susținerile reclamantei din memoriul de recurs, privind existența unor nereguli fiind lipsită de suport probator.

Prin urmare, în condițiile în care prin sesizarea formulată reclamanta a solicitat o veritabilă reapreciere a situației de drept definitiv stabilite și a soluției pronunțate, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave și nescuzabile a unei astfel de norme, în mod corect prima instanța a reținut legalitatea celor două rezoluții ce au făcut obiectul judecății, în considerarea faptului că Inspecția Judiciară nu poate realiza o astfel de analiză a legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de magistrați în exercitarea atribuțiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și principiul independenței judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României.

Adoptarea unei soluții care nu este conformă intereselor recurentei - reclamante nu poate fi apreciată ca o conduită necorespunzătoare a judecătorilor care au soluționat cauza, în lipsa oricăror alte indicii care să arate că decizia ar fi fost dată cu intenția de a încălca legea și de a decide din motive străine de cauză în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părți.

Prin urmare, nefondată este și critica privind greșita interpretare și aplicarea a dispozițiilor art. 45 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 și a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) și art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Nici critica ce vizează nerespectarea/încălcarea considerentelor Deciziilor Curții Constituționale a României nr. 2/2012 și nr. 588/2007 nu poate fi reținută de instanța de control judiciar.

În primul rând se constată că, prin aceste decizii au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate invocate, iar, pe de altă parte, criticile analizate de instanța de control constituțional au avut la bază o cu totul altă situație de fapt și de drept.

Mai mult, instanța de control judiciar are în vedere Decizia nr. 251/2016 din data de 11 iulie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul de 5 judecători, a consacrat la nivel de principiu că:

"Analiza legalității și temeiniciei actului decizional (...) presupune exercitarea unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situații de fapt și de drept care intra în competența sa, cu respectarea principiului statului de drept, inerent sistemului Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor sale adiționale.

Nu se pot conferi competențe altor autorități în aceasta materie, respectiv Inspecției Judiciare (...) aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic și jurisdicțional, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la "abaterile de la îndatoririle de serviciu" și la "faptele care afectează prestigiul justiției".

În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul justiției", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată."

Astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, prin cele două decizii (Decizia nr. 588/2007 și Decizia nr. 2/2012), nu s-a stabilit că Legea nr. 303/2004 ar institui o răspundere a judecătorului pentru modalitatea de interpretare a legii, dimpotrivă, prin Decizia nr. 2/2012, Curtea Constituțională a reținut că niciunul dintre textele legale criticate nu prevede sancționarea judecătorului pentru modul în care interpretează și aplică legea, ci reglementează ca abateri disciplinare nerespectarea de către acesta a unor obligații impuse de lege, Constituție, tratate internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte, precum și că reglementările menționate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită, constatând inclusiv că hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

Cum prin cele două decizii au fost respinse obiecțiile de neconstituționalitate invocate, nu se poate reține nici încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituția României, cum eronat susține recurenta-reclamantă.

Astfel, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de reformare, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate, argumentele invocate de recurenta- reclamantă în cadrul motivelor de recurs nefiind apte să conducă la casarea acesteia.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1848 din 7 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 octombrie 2022.