ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1087/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată Inspecția Judiciară, în calitate de pârâtă, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

Prin sentința nr. 1295 din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

Împotriva hotărârii primei instanțe au exercitat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului au susținut în esență că, hotărârea care constituie obiectul prezentei căi de atac evidențiază o greșită înțelegere a rolului pe care îl are judecătorul chemat să decidă asupra legalității unui act administrativ.

Din punct de vedere procedural, date fiind exigențele instituite de dispozițiile regăsite în conținutul normativ al art. 9 alin. (2) din noul C. proc. civ., ale art. 22 alin. (6) din același Cod, precum și ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în speță este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Noul C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi precizat că, deși hotărârea conține 33 de pagini, motivarea hotărârii, în accepțiunea restrânsă a noțiunii, delimitată de debutul concluziilor magistratului punctat prin verbul "analizând", este de doar 4 pagini.

În cele 4 pagini, judecătorul fondului "omite" să ofere o motivare asupra criticilor concrete aduse celor două Rezoluții atacate, critici care vizau faptul că, Inspecția Judiciară nu a efectuat o verificare completă si obiectivă a încălcărilor pe care le-au sesizat, întrucât:

- niciuna din Rezoluțiile atacate nu arată clar, neechivoc, de ce modul în care a procedat instanța de apel nu reprezintă o încălcare a dispozițiile procedurale regăsite la art. 224 și 248 C. proc. civ.

- niciuna din Rezoluțiile atacate nu arată de ce afirmația instanței de apel, în sensul că Hotărârea de Guvern nr. 953/2011 se referă la terenul recurenților și că au fost reprezentați în procedura exproprierii de către Consiliul Local Snagov, nu reprezintă o "eroare macroscopică", prin raportare la documentele care dovedesc cu prisosință contrariul.

În schimb însă, judecătorul fondului, decide să se erijeze în Inspecție judiciară, în încercarea de a masca lipsurile evidente ale celor două Rezoluții atacate în prezenta cauză.

Așadar, s-a solicitat să se observe faptul că, în prezenta speță, în loc să se procedeze la verificarea legalității celor două acte atacate, emise de Inspecția Judiciară, prin verificarea conformității acestora cu cerințele extrinseci, de procedură și intrinseci, de legalitate stricto-sensu, judecătorul a optat pentru exprimarea unui punct de vedere personal privitor la problematicile de drept învederate prin Sesizarea depusă la Inspecția Judiciară.

Apreciază că, instanța de fond trebuia să efectueze un examen al conformității celor două acte administrative cu dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum și cu cele ale Regulamentului din 2012 privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, publicat în Monitorul Oficial nr. 802 din data de 29.11.2012, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

În schimb însă, depășindu-și sfera competenței, judecătorul fondului a apreciat, e.g., că, "instanța de apel a reținut că, terenul a făcut obiect al exproprierii, fiind inclus în H.G. nr. 953/2011, anexa, poziția 310 (în cadrul suprafeței mai mari, de 6.278 mp), că măsura exproprierii trebuie considerată ca îndeplinită prin emiterea deciziei CNADNR nr. 1652/22.11.2011, ca efectul translativ al dreptului de proprietate de la intimații-reclamanți (deci nu la Consiliul local Snagov) către Statul Român s-a produs în acel moment, dar că exproriatorul și-a încălcat obligația legală de a identifica adevărații proprietari ai terenurilor (adică și pe intimații-reclamanți) și de a-i notifica cu privire la declanșarea procedurilor de expropriere (a se vedea ampla și coerenta motivare a instanței, paginile 28-30 ale deciziei);

sau, în ceea ce privește problematica privind modul de soluționare a excepției privind autoritatea de lucru judecat, că, "în continuare, din lecturarea deciziei civile nr. 989/01.07.2019, vizate de sesizare, rezultă cu claritate (s.n) că magistrații au dat eficiență doar efectului pozitiv al soluției pronunțate în dosarul nr. x/2013 și nu efectului negativ, menționând expres că între cele două dosare nu există identitate de cauză, dar că exista anumite dezlegări ale instanței care a soluționat dosarul nr. x/2013, purtat între aceleași părți, care le sunt opozabile acestora și care, deci, nu mai pot fi repuse în discuție în dosarul nr. x/2013."

Totodată, nu poate trece neobservată nici confuzia pe care o face judecătorul care a pronunțat sentința pe care o atacă, atunci când a arătat că:

"Or, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu se invocă pe cale de excepție, ă reprezintă o apărare care nu presupune pronunțarea distinctă asupra ei, în sensul admiterii sau respingerii."

Fără a mai puncta alte particularități legate de această din urmă aserțiune din motivare, arătă faptul că, potrivit dispozițiilor procesuale, după cum au arătat și în cuprinsul contestației formulate, nu există diferență de regim juridic sub aspectul punerii în discuție a părților, între diferitele efecte ale autorității de lucru judecat.

În prezenta cauză, întreaga motivare a judecătorului care a pronunțat Sentința împotriva căreia formulăm prezentul recurs, reprezintă o apreciere personală, de altfel vădit greșită, a împrejurărilor de fapt învederate prin sesizarea depusă la Inspecția Judiciară.

Or, în această materie, având în vedere obiectul cauzei, rolul instanței nu este acela de a se subroga competenței Inspecției judiciare, competență care este dată prin lege Inspectorului judiciar și, respectiv, Inspectorului-șef.

În concret, instanța de contencios administrativ analizează dacă au fost respectate procedura și legalitatea internă a actelor, astfel cum o arată dispozițiile art. 12 și art. 18 din Subsecțiunea 3, capitolul 1.3 și respectiv, Subsecțiunea 5 capitolul 1.5 din Regulamentul din 2012 privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară.

Aceste două articole evidențiază procedura de urmat în cazul în care Inspecția judiciară este sesizată,

Ceea ce trebuia analizat de către judecătorul fondului era verificarea conformității celor două acte atacate, din perspectiva criticilor formulate în Contestație, prin raportare la normele care reglementează activitatea inspectorilor.

Rolul contenciosului administrativ este acela de a verifica legalitatea unui act, într-un anume context de împrejurări, aceasta fiind și rațiunea pentru care atare acte administrative sunt atribuite spre soluționare secțiilor de contencios administrativ și fiscal, iar nu instanțelor eminamente civile.

Or, ceea ce a făcut instanța care a pronunțat sentința pe care o recurează este tocmai efectuarea unui examen propriu, dar și eronat deopotrivă, aspect care, antrenează și nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din legea procesuală civilă, poate fi atacată cu recurs hotărârea în privința căreia "instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

După cum se reține în dispozițiile art. 9 alin. (2) din legea procesuală civilă, "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților."

Totodată, evidențiind aceleași limite ale judecății, limite care trebuie respectate și din perspectiva competenței funcționale, dispozițiile alin. (6) art. 22 din noul C. proc. civ. intitulat Rolul judecătorului în aflarea adevărului, fac vorbire despre faptul că:

"Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Dată fiind natura de acte administrative a Rezoluțiilor emise de către Inspecția Judiciară, având în vedere definirea instituției contenciosului administrativ pe care o oferă art. 2 lit. f) chiar Legea nr. 554/2004 și în considerarea soluțiilor pe care instanța le poate pronunța potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile procesuale privind limitele judecății, solicită să se constate că, hotărârea pronunțată în prezenta cauză este nulă.

Nulitatea este generată tocmai de faptul că, potrivit motivării judecătorului, actele administrative atacate au fost menținute ca urmare a propriei verificări a Sesizării formulate, iar nu ca urmare a examenului privind legalitatea soluției de clasare a sesizării.

Judecătorul care a pronunțat Sentința recurată trebuia să cerceteze legalitatea actelor administrative inserate în Contestația formulată, iar nu să se erijeze în Inspecție Judiciară, întrucât rolul său de judecător în materie contencioasă îl obligă la verificarea legalității actelor atacate.

În cazul de față, ceea ce a arătat judecătorului fondului este faptul că, Rezoluțiile sunt nelegale întrucât inspectorul de caz și ulterior, Inspectorul-șef, nu au efectuat verificările obligatorii si lucrările de inspecție care se impuneau în cauză și au clasat sesizarea, respectiv plângerea, fără să motiveze soluțiile!

Atât dispozițiile art. 45 alin. (4) din Legea 317/2004 republicată, cât și practica în materie sunt incontestabile în sensul că, în cadrul procedurii prealabile cercetării disciplinare propriu-zise (aspect ce rezultă din însăși denumirea acestei etape, aceea de "verificări"), inspectorul trebuie să efectueze ex propriis-sensibus un minimum de verificări de natură a-i forma convingerea că subzistă sau nu indicii ale vreunei abateri disciplinare.

Prin "indiciu" se înțelege un semn (aparent) sau o faptă, împrejurare, situație care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situații, poate servi ca probă într-un proces. Pe de altă parte, obligația inspectorului ca, în faza acestor verificări prealabile, să efectueze un minim de acțiuni care să poată fi încadrate în sintagma "verificări" rezidă și din modul în care este reglementată această etapă în dispozițiile art. 45 alin. (3) din actul normativ.

În ciuda faptului că au depus înscrisuri care constituiau prin ele însele indicii clare ale săvârșirii abaterii disciplinare, constând în exercitarea funcției cu rea-credință (încheieri de ședință care dovedeau încălcarea normelor de drept procesual, acte din dosar care probau denaturarea flagrantă a adevărului), Inspectorul de caz și ulterior Inspectorul-șef au clasat, respectiv respins plângerea, folosind o serie de expresii șablon, expresii care nu fac altceva decât să releve formalismul și superficialitatea soluționării sesizării.

Judecătorul fondului trebuia să verifice dacă inspectorul de caz a efectuat un minimum de verificări de natură a-i forma convingerea că subzistă sau nu indicii ale vreunei abateri disciplinare.

Mai mult, în privința ambelor Rezoluții, judecătorul fondului trebuia să verifice dacă acestea oferă suficiente argumente, concrete, care justifică soluția clasării.

Or, în prezenta cauză, instanța de fond nu a făcut nici una din aceste verificări esențiale în analiza legalității actelor administrative atacate.

Astfel cum au arătat deja, sesizarea adresată Inspecției judiciare a vizat, abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință, săvârșită de către doamna judecător D. și doamna judecător E., din cadrul Curții de Apel București, cu ocazia instrumentării dosarului nr. x/2013

În acest sens, au învederat faptul că cele două doamne judecător, membre ale completului de judecată în apel, au acționat cu rea credință și au realizat o distorsionare intenționată și conștientă a regulilor de procedură civilă care vizează punerea în discuție și soluționarea excepției autorității de lucru judecat invocată în cauză.

Mai mult, instanța de apel a inventat o procedură de expropriere, considerând că am fost expropriați printr-o Hotărâre de Guvern care nu îi privește, în care nu este menționat terenul pe care îl au în proprietate.

Instanța de apel a exercitat funcția cu rea-credință și atunci când a contrazis inclusiv susținerile reprezentantului Statului Român, C.N.A.I.R. -singura autoritate centrală cu atribuții în domeniul exproprierii - care a susținut că nu există o procedură de expropriere care să ne vizeze:

"Suprafața de teren de 2775 mp nu a fost expropriată de către companie, deci nu se pot acorda despăgubiri pentru ceva ce nu a fost expropriat."

Or, în acest context, dacă ar fi cercetat în mod real sesizarea, inspectorul de caz trebuia să solicite comunei Snagov-Institutia Primarului, lămuriri cu privire la "reprezentarea" recurenților în procedura de expropriere inventată de instanță.

Dacă ar fi făcut această minimă verificare, inspectorul de caz ar fi aflat că, nu au fost niciodată reprezentați de Consiliul Local Snagov în vreo procedură de expropriere.

Solicite să se constate faptul că, rezoluțiile contestate în prezenta cauză nu relevă, nici măcar în sinteză, verificările efectuate si aspectele avute în vedere atunci când inspectorul de caz, respectiv Inspectorul-sef au concluzionat că nu există indicii cu privire la încălcarea normelor de drept procesual, prin modul în care instanța de apel a privat părțile de posibilitatea dezbaterii orale contradictorii a excepției de ordine publică, pe de o parte, sau când instanța a falsificat deliberat adevărul, susținând că am fost expropriați prin H.G. nr. 953/2011, pe de altă parte.

Deși sesizarea, respectiv plângerea adresate Inspecției Judiciare, au fost amplu motivate, aspectele sesizate nu au fost în mod real verificate. Rezoluțiile emise în cauză nu sunt motivate cu respectarea exigențelor de echitate.

Astfel, Inspectorul-șef nu a analizat, în concret, abaterea disciplinară reținută de art. 99 lit. t) în Legea nr. 303/2004, referitoare la nesocotirea, cu intenție, a dispozițiilor procesuale în ceea ce privește nedezbaterea excepției autorității de lucru judecat.

În fapt, prin Rezoluția emisă, Inspectorul-șef se prevalează de faptul că cercetarea nu poate afecta independența magistraților care au pronunțat decizia și nici nu se poate transpune unei instanțe de control judiciar.

Faptul că am prezentat și erorile grave de raționament ale instanței de apel nu exonera însă Inspectorul de caz, respectiv Inspectorul-șef de obligația de a oferi răspunsuri clare, concrete, complete, cu privire la aspectele care țin de sfera de competentă a Inspecției Judiciare.

Recurenții au mai susținut prin cererea de recurs că, au prezentat judecătorului fondului și toate înscrisurile care dovedesc, atât încălcarea regulilor elementare de procedură civilă, cât și reținerea în cauză a unor date mincinoase, de către completul de judecată sesizat Inspecției judicoare. Au depus la dosar documente care relevă încălcări evidente, neîndoielnice, lipsite de orice justificare obiectivă, pe care le prezintă și în cuprinsul prezentului recurs. Mai mult, aceste încălcări au produs consecințe deosebit de grave.

Deși amplu dezvoltate în cuprinsul sesizării și al plângerii, aceste încălcări nu au fost verificate în mod real, aspect care rezultă si din motivarea superficială și incompletă a rezoluțiilor emise în cauză.

Inspectorul judiciar și Inspectorul-șef aveau obligația de a proceda la o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a aspectelor detaliate în sesizare. Concluziile inspectorului judiciar trebuie să se bazeze pe o analiză aprofundată, obiectivă și imparțială a tuturor elementelor relevante.

Niciuna din Rezoluțiile atacate nu arată clar, neechivoc, de ce modul în care a procedat instanța de apel nu reprezintă o încălcare a dispozițiile procedurale regăsite la art. 224 si 248 C. proc. civ.. Cum nici una din Rezoluțiile atacate nu arată de ce afirmația instanței de apel, în sensul că Hotărârea de Guvern nr. 953/2011 se referă la terenul recurenților și că au fost reprezentați în procedura exproprierii de către Consiliul Local Snagov, nu reprezintă o "eroare macroscopică".

În ceea ce privește aplicabilitatea cazului de casare care fundamentează prezenta cale de atac, arăta că, acesta este un veritabil caz de casare sui generis, sens în care, astfel cum s-a statuat și în jurisprudența mai veche, pe deplin aplicabilă și în prezenta cauză:

"(...) fiind în discuție aplicarea greșita a unei norme procedurale ce implică numai un aspect formal, sediul materiei este art. 304 pct. 5, care include în mod global toate încălcările normelor procedurale în afara celor prevăzute expres în motivele de recurs anterioare."

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 45 indice 1 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ale art. 488 alin. (1) pct. 5 din Noul C. proc. civ., ale art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din Noul C. proc. civ., ale art. 18 și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ale art. 12 și ale art. 18 din Regulamentul din 2012 privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară publicat în Monitorul Oficial nr. 802 din data de 29 noiembrie 2012 aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

Intimatei-pârâte i-a fost comunicată cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți, însă această nu a depus întâmpinare.

Recurenții-reclamanți au depus note scrise, însoțite de un set de înscrisuri considerate relevante în susținerea motivelor de recurs invocate, prin care, în esență, au reiterat apărările și susținerile dezvoltate prin cererea de recurs formulată în cauză.

La termenul de dezbateri din 24 februarie 2022 Înalta Curte a încuviințat proba cu înscrisurile depuse de recurenții-reclamanți și a reținut spre soluționare calea de atac promovată în cauză.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurenții reclamanți și-au întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Concret, s-a imputat primei instanțe faptul că, "în prezenta speță, în loc să se procedeze la verificarea legalității celor două acte atacate, emise de Inspecția Judiciară, prin verificarea conformității acestora cu cerințele extrinseci, de procedură și intrinseci, de legalitate stricto-sensu, judecătorul a optat pentru exprimarea unui punct de vedere personal privitor la problematicile de drept învederate prin Sesizarea depusă la Inspecția Judiciară. Nulitatea este generată tocmai de faptul că, potrivit motivării judecătorului, actele administrative atacate au fost menținute ca urmare a propriei verificări a Sesizării formulate, iar nu ca urmare a examenului privind legalitatea soluției de clasare a sesizării. Judecătorul care a pronunțat Sentința recurată trebuia să cerceteze legalitatea actelor administrative inserate în Contestația formulată, iar nu să se erijeze în Inspecție Judiciară, întrucât rolul său de judecător în materie contencioasă îl obligă la verificarea legalității actelor atacate", fiind astfel încălcate prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din Noul C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, nu au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din Noul C. proc. civ., în maniera în care a procedat prima instanță la soluționarea fondului cauzei, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de către recurenți.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la dreptul de dispoziție al părților:

"(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care se referă la rolul judecătorului în aflarea adevărului, prevede:

"(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Astfel, în raport de textele de lege mai sus menționate, și având în vedere considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în mod corect și legal, prima instanță a făcut o analiză a Rezoluției 779/A/06.03.2020, precum și a Rezoluției emisă de Inspectorul șef al Inspecției Judiciare, prin prisma aspectelor de fapt, la care au făcut referire reclamanții în cuprinsul contestației, reținându-se totodată că, "reclamanții nu critică cele două rezoluții din perspectiva dezlegării date faptelor cu privire la care s-a împlinit termenul de 2 ani, în care putea fi exercitată acțiunea disciplinară, potrivit art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, astfel încât aceste aspecte nu vor mai fi analizate".

Judecătorul fondului a avut în vedere obiectul cauzei deduse judecății, respectiv, contestație împotriva Rezoluției Inspectorului șef al Inspecției Judiciare, din 15 aprilie 2020, lucrare nr. C20-538 și a Rezoluției de clasare nr. 779/A/06 martie 2020, lucrare nr. 20-544 și nu a depășit limitele învestirii, pronunțându-se, doar cu privire la cele două rezoluții contestate.

Susținerile recurenților referitoare la modalitatea de motivare a sentinței recurate, în sensul că, "în prezenta cauză, întreaga motivare a judecătorului care a pronunțat sentința împotriva căreia formulează prezentul recurs, reprezintă o apreciere personală, de altfel vădit greșită, a împrejurărilor de fapt învederate prin sesizarea depusă la Inspecția Judiciară", nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă nici aceste susțineri nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse.

Contrar susținerilor recurenților, în ceea ce privește motivarea hotărârii recurate, în speță au fost respectate prevederile din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Ca principiu, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenții reclamanți prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, iar prin hotărârea dată, instanța de fond nu a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge respinge recursul declarat de recurenții reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței nr. 1295 din 25 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.