ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4673/2022

Ședința publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A., a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună desființarea Rezoluției Inspectorului-șef din 16 februarie 2021 nr. lucrare C21- 242 și a rezoluției nr. 3973/A din 28 decembrie 2020, nr. lucrare 20-4403 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 161 din 1 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 161 din 1 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6,7 și 8 fără a le dezvolta pe fiecare, separat.

După expunerea situației de fapt care a generat prezentul litigiu, recurenta-reclamantă invocă criticile de nelegalitate ce vizează sentința recurată care, în esență, sunt următoarele:

- Soluția de respingere a acțiunii privind anularea Rezoluției Inspecției Judiciare nu a avut în vedere considerentele cu putere de lucru judecat din decizia nr. 253/2019, obligatorii pentru pronunțarea sentinței nr. 786/2019 și nici criticile formulate împotriva rezoluțiilor contestate;

- Sentința prin care s-a respins acțiunea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond considerând greșit că reclamanta solicită o reapreciere a situației de fapt și a soluției pronunțate în litigiul care a generat sesizarea Inspecției Judiciare. Astfel, instanța nu examinează temeinic motivarea sentinței nr. 786/2019, cu punerea în discuție a fondului, în scopul constatării existenței criticilor din contestație, examinare pe care nici inspectorul judiciar nu a realizat-o;

- Greșit a apreciat instanța că dispozițiile art. 501 C. proc. civ. sunt norme de interpretare juridică, iar respectarea independenței judecătorului și a autorității de lucru judecat nu permite efectuarea cercetării prealabile a abaterii disciplinare de către Inspecția judiciară, cu punerea în discuție a fondului cauzei. Instanța de fond nu a avut în vedere că Decizia nr. 2/2012 a CCR menționează faptul că aceste abateri disciplinare vizează fondul cauzei și deci motivarea hotărârii trebuie temeinici examinată de către inspectorii judiciari, nu pentru a sancționa judecătorul pentru modul în care interpretează și aplică legea, ci pentru a constata nerespectarea de către judecător a obligațiilor impuse de lege – în speță obligații impuse de art. 501 C. proc. civ.

- Instanța de fond nu constată că normele încălcate de judecătorul vizat de sesizarea disciplinară care a menținut autorizația de construire pentru casa familiei B. a adus grave prejudicii monumentului istoric "C." cod x, proprietatea reclamantei, acesta suferind fisuri și crăpături, așa cum se confirmă în raportul de expertiză extrajudiciară atestat de inginer D..

- Instanța de fond nu constată că sentința nr. 786/2019 conține considerente ce pun în evidență raționamentul judecătorului pentru care nu se poate găsi o justificarea legală

În continuarea argumentației conținută în cererea de recurs, recurenta-reclamantă face referire la modalitatea în care judecătorul E., vizat de sesizarea formulată la Inspecția judiciară, a înțeles să analizeze probatoriul administrat în cauză (înscrisuri vizând documentația tehnică, interogatoriul primarului, alte înscrisuri emise de autoritățile implicate de acordarea autorizației de construire și în gestionarea monumentelor istorice).

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în subsidiar, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Analizând motivul de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță la emiterea hotărârii atacate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 7 din C. proc. civ. Înalta Curte reține că acesta a fost invocat prin raportare la decizia de casare pronunțată în litigiul declanșat de reclamanta din cauză în vederea anulării unei autorizații de construire. Or, ipoteza acestui motiv de casare vizează existența autorității de lucru judecat, instituție juridică fără corespondent în prezenta speță, nici sub aspectul efectului pozitiv, nici al celui negativ, neexistând tripla identitate de obiect, părți și cauză și nici vreo dezlegare dată prin sentința recurată, care să fie contrară vreuneia dintre cele reținute în decizia de casare nr. 253/2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2013.

Analizând al treilea motiv de casare invocat de reclamantă, Înalta Curte constată că, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri judecătorești se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față, aceste ipoteze nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin sesizarea formulată de petenta A. împotriva judecătorului E. din cadrul Tribunalului Dâmbovița, s-a invocat săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată. Petenta a invocat în cuprinsul sesizării că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv, cu privire la soluția dispusă prin sentința civilă nr. 786/19.06.2019, pronunțată în dosarul x/2013

Prin Rezoluția Inspectorului-șef din 16 februarie 2021 nr. lucrare C21- 242 și a rezoluției nr. 3973/A din 28 decembrie 2020, nr. lucrare 20-4403 s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, constatându-se că nu se evidențiază încălcări ale normelor de drept procesual sau material ori ale responsabilităților profesionale, de natură a constitui indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, de către judecătorul E..

Ulterior, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, în temeiul art. 45 și art. 47 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 317/2004, anularea rezoluției inspectorului-șef de la data de 16.02.2021, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare nr., anularea rezoluției de clasare nr. 3973/A din 28 decembrie 2020, nr. lucrare 20-4403 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, cu motivarea că soluția de clasare era singura posibilă, din moment ce nu există indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, iar cercetările au fost efectuate în mod complet de inspecția judiciară.

Criticile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei-credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularilor sesizării.

În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților sau de analiză a probatoriului administrat în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Or, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, reclamanta a solicitat sancționarea judecătorului pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, invocând însă nerespectarea unei decizii de casare și neanalizarea corespunzătoare a probelor administrate în dosar.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În cauză, reclamanta nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Astfel, în raport de prevederile art. 10 din C. proc. civ., potrivit cu care "părțile au obligația (…) să-și probeze pretențiile și apărările (…)" și ale art. 22 alin. (2) din același act normativ, care consacră rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, judecătorul are posibilitatea de a dispune, din oficiu, administrarea de probe, dacă apreciază că acestea sunt necesare pentru soluționarea cauzei, cu mențiunea că rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului.

În cauză, instanța care a rejudecat cauza după casarea cu trimitere, s-a considerat lămurită pe baza probelor administrate în cauză, așa cum rezultă din considerentele deciziei, respectând îndrumările date prin decizia de casare, considerentele hotărârii reprezentând propria convingere a judecătorului, garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, astfel că, așa cum, în mod judicios, a reținut și judecătorul fondului, criticile privind modalitatea de apreciere a probatoriului în cauză și stabilirea situației de fapt nu conduc la concluzia existenței unor indicii privind săvârșirea de către judecătorul care au soluționat cauza a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 161 din 1 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2022.