ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4584/2022

Ședința publică din data de 12 octombrie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18.05.2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, B., C. și D., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei Inspecția Judiciară, în solidar cu pârâtul B. și cu pârâtele C. și D. la plata de daune morale în cuantum de 2.000.000 RON pentru nesoluționare/refuzul soluționării în termen a petiției formulate.

Prin sentința civilă nr. 1381 din 21 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, B., C. și D., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1381 din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A..

Decizia pronunțată în recurs

Prin Decizia nr. 916 din 16 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 1381 din 21 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

Astfel, instanța a apreciat că, în mod irelevant, încearcă recurentul să se prevaleze de dispoziții legale dispersate, fără aplicabilitate în speță, prima instanță explicând corect că atâta vreme cât în cauză a fost emisă rezoluția de clasare nr. 474/A/11.02.2020, susținerile referitoare la nesoluționarea sesizării adresată pârâtei Inspecția Judiciară, în termenul legal prevăzut de art. 45 Legea 317/2004, sunt neîntemeiate, în cauză nefiind incidentă instituția nesoluționării în termen prevăzută de art. 2 lit. h) Legea 554/2004.

De asemenea, Înalta Curte a constatat, în acord cu judecătorul fondului, că atâta vreme cât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. h) Legea 554/2004, analiza susținerilor referitoare la efectele pe care le produce nerespectarea termenelor de decădere prevăzute de art. 45 alin. (7) Legea 317/2004, prin raportare la dispozițiile de drept comun în materia decăderii cuprinse în C. civ. și prin raportare la dispozițiile art. 14 Pactul Internațional de la New York 1966 cu privire la drepturile civile și politice, art. 16 și art. 26 din Pactul Internațional de la New York 1966, art. 47 și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 alin. (3) și alin. (5), art. 11, art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 31 alin. (1) și alin. (2), art. 124 alin. (1), (2), (3) din Constituția României, era inutilă.

Totodată, a reținut că, în ceea ce privește nesocotirea principiului repartizării aleatorii, Înalta Curte constată că din toate datele și informațiile referitoare la acest dosar rezultă că, la data înregistrării pe rolul Curții de Apel București, acesta a fost repartizat aleatoriu completului nr. 9 fond, iar hotărârea pronunțată, a fost dată în cadrul acestui complet nr. 9 fond. Astfel prevederile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, au fost respectate în prezenta cauză, susținerile recurentului fiind lipsite de suport. Nici împrejurarea schimbării grefierului din compunerea completului care a pronunțat hotărârea nu poate conduce la casarea sentinței recurate.

Se mai reține că dispozițiile art. 488 pct. 2 din C. proc. civ. vizează compunerea completului de judecată și nicidecum constituirea lui, astfel că orice susținere a recurentului referitoare la schimbarea grefierilor nu prezintă relevanță în cauză, acest aspect neregăsindu-se printre motivele de casare strict reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte nu a reținut afirmațiile recurentului referitoare la nulitatea sentinței atacate pe motiv că nu a fost semnată de către președintele de complet și de către grefier întrucât, la dosarul de fond se află încheierile prin care s-a amânat pronunțarea succesiv la data de 23 noiembrie 2020, 7 decembrie 2020, respectiv 21 decembrie 2020 și respectiv sentința nr. 1381 din 21 decembrie 2020, toate purtând atât semnătura președintelui, cât și a grefierului.

Împotriva acestei decizii recurentul A. a formulat contestație în anulare, invocând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatorul a susținut că, secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este competentă să soluționeze, în vreo fază procesuală cauza, astfel că in opinia contestorului acesta trebuia să-si decline competența de soluționare a acuzei unui complet specializat.

A apreciat că instanța nu s-a pronunțat cu corectitudine asupra celor sesizate la prin cererea de recurs, mai ales cu privire la excepția nulității absolute a sentinței recurate.

Conchizând, contestatorul a opinat in sensul admisibilității prezentei contestații în anulare, astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinare, intimata Inspecția Judiciară a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar ca nefondată.

Analizând prezenta contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, având în vedere următoarele aspecte:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Pe această cale nu pot fi puse în discuție probleme de fond ori săvârșirea unor greșeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Contestația în anulare specială, reglementată de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., privește doar hotărârile pronunțate de instanțele de recurs și poate fi introdusă în patru cazuri distincte: atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen; când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Dispozițiile anterior menționate impun condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare, atât cu privire la hotărârea ce poate face obiectul acestei căi de atac de retractare, cât și cu privire la motivele ce pot fi valorificate prin introducerea acesteia.

În speță, contestatorul a invocat incidența ipotezelor reținute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 și 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului statuat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în esență, contestatorul a susținut că instanța de recurs era nu era competentă să judece recursul, pe fond, cu încălcarea dispozițiilor legale.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.:

"hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. Hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia."

Raportat la prevederile anterior menționate, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă contestația în anulare întemeiată pe aceste dispoziții legale, este necesar ca necompetența sau nelegala constituire a instanței care a pronunțat decizia contestată să fi fost invocate, iar instanța de recurs să fi omis să se pronunțe asupra acestora.

În speță, în faza procesuală a recursului, părțile nu au invocat astfel de aspecte care să atragă necompetența funcțională a instanței care a pronunțat decizia atacată.

Față de acest rețineri, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate a contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Referitor la motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., acesta are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. și sancționează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu și a argumentelor de fapt și de drept care le susțin, iar împrejurarea că instanța de recurs a menținut soluția, prin respingerea recursului, nu poate duce la concluzia că instanța nu a analizat toate motivele de recurs, astfel cum susțin contestatorii.

Cât privește susținerile potrivit cărora instanța de recurs nu ar fi avut în vedere apărările formulate de recurent și probatoriul administrat în acea fază procesuală, precum și reținerea greșită în speță a motivului de casare, cu privire la nerespectare a unor norme de procedură care să poată atrage nulitatea absolută sau relativă a actelor procedurale efectuate în cauză, acestea reprezintă, în fapt, apărări de fond, critici împotriva soluției pronunțate în recurs.

Calea contestației în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispozițiile legale.

Așadar, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esențială.

Acest concept presupune că o soluție definitivă să nu mai fie rejudecată, decât pentru motive, "defecte", fundamentale, care nu se regăsesc în prezenta cauză (Cauzele Brumărescu, Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, S.C. Sefer S.A., Cornif, Cârstoiu, S.C. Editura Orizonturi S.R.L., Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu).

Față de considerentele expuse, având în vedere că motivele formulate de contestator nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 și 3 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 916 din 16 februarie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2022.