ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4567/2022

Circumstanțele cauzei 1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019 din data de 21.03.2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 255/26.02.2019, iar în subsidiar, modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON, fiind disproporționată în raport cu fapta reținută, cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate. În argumentele expuse în susținerea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. 255/2019 a fost sancționată pentru chestiuni legate de mai multe ediții ale emisiunii Breaking news, difuzate în ziua de 29.01.2019, precum și în ziua de 10.02.2019, printre principalele acuzații aflându-se faptul că nu a avut loc o informare corectă, imparțială și cu bună-credință pe parcursul orelor de difuzare ale emisiunii vizate. Astfel, așa cum rezultă și din actul de sancționare și din Raportul de monitorizare, pe parcursul orelor de difuzare a emisiunii vizate s-a discutat despre refuzul personalului medical de a acorda ajutorul de specialitate unei paciente în vârstă de 63 de ani, din cauza unor problem legate de remunerațiile personalului medical. Raportat la gravitatea acestui eveniment, ce a dus la agravarea stării de sănătate a pacientei, această știre a fost difuzată pe parcursul mai multor zile, încercându-se o informare obiectivă, cu bună-credință a publicului. Văzând importanța problemei discutate și sumele foarte mari ce sunt plătite anual către Casa de Asigurări, reclamanta susține că nu a făcut altceva decât să prezinte o informație de interes general, astfel cum a rezultat și din documentele medicale întocmite în acest sens. Părțile ce se declară vizate și afectate de afirmațiile făcute pe parcursul emisiunilor postului de televiziune A. S.A. aveau posibilitatea să intervină oricând să dea lămuririle necesare, motiv pentru care, nu se poate reține faptul că le-a fost îngrădit dreptul la apărare și prezentare a unui punct de vedere, drepturi pe care le-au avut, dar nu au înțeles să uzeze de ele. Reclamanta consideră că prin încălcarea dreptului la exprimare al jurnaliștilor și posturilor TV cetățenii sunt privați de o corectă informare, aspect în totală antiteză atât cu dispozițiile de la nivel național, cât și cu cele de la nivel comunitar. Sancționarea postului de televiziune A. S.A. în insolvență, este o măsură neîntemeiată, în condițiile în care principalul obiectiv urmărit a fost acela de a prezenta publicului informații obiective prin care să explice o acțiune de interes general. 1.

Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 504 din 27 septembrie 2019, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței civile nr. 504 din 27 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, a promovat recurs reclamanta A. S.A., în condițiile art. 483 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului casarea hotărârii recurate și, în rejudecare admiterea acțiunii astfel cum fost formulată, având în vedere criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Instanța de fond a considerat apărările recurentei-reclamante ca nefiind suficiente pentru a combate prezumția de legalitate a Deciziei nr. 255/2019, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislația audiovizualului în mod legal. Sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 225/2019, recurenta a menționat că decizia de constatare și de sancționare cu amenda (aflându-ne, în mod evident, pe tărâm contravențional) nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției. Această afirmație se bazează pe faptul că, atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituția României, iar în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Acestea fac parte din așa - numitul bloc de convenționalitate. Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 și art. 1169 din C. civ., conține prevederi contrare și mai puțin favorabile față de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putință de tăgadă și persoanelor juridice în această materie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudența sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancționează astfel de fapte au caracter general și că urmăresc un scop preventiv și represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are, în sensul art. 6 din Convenție, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenției în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanțiilor fundamentale - printre care și prezumția de nevinovăție - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenție. Reiterând importanța, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanții, destinată să restabilească echilibrul dintre presupușii autori ai faptelor ilegale și autoritățile chemate să îi urmărească și pedepsească, Curtea consideră că, în speță, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenție. Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție, prezentul litigiu trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de acest articol. Pe cale de consecință trebuie recunoscute și garanțiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenției, printre care și prezumția de nevinovăție. Articolul 10 din Convenția Europeană a drepturilor omului, referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare prevede că: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege. care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." Prevederi similare sunt consacrate și la nivel constituțional, respectiv în cuprinsul art. 30 din Constituție. Astfel, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenției este una dintre libertățile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanțiile acesteia, o condiție primordială a progresului și a fericirii fiecăruia, așa cum au considerat judecătorii Curții în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare. Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, fiind totodată un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, ce permite comunicarea. Într-un principiu reiterat și în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să Ic demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută recurentei-reclamante faptul că a încălcat obligația de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor. În realitate, aceasta a depus toate diligentele în vederea informării corecte și complete a publicului, difuzând imagini video cu poziția unor reprezentanți ai comunității maghiare. 1.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 12 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenta-reclamantă reiterează, sub o altă formă, considerentele prezentate prin susținerile formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîtemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumit de fapt de soluția pronunțată de aceasta. În contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate prin motivele de recurs. Soluția de respingerea a cererii de chemare în judecată a fost adoptată în mod corect în considerarea faptului că obligația de a respecta principul auditur et altera pars incumbă radiodifuzorului conform art. 40 alin. (2), ori respectarea acestei obligații presupune contactarea în mod direct a persoanelor vizate de discuțiile purtate în cadrul unor emisiuni pentru a se asigura exercitarea efectivă a dreptului la replică. Simplul fapt că după circa două săptămâni reclamanta revine cu o explicație dată de chiar medicul în discuție, care face trimitere la salarizarea unor alte persoane ce ar fi trebuit să efectueze o manevră medicală însă, la acel moment deja în conștiința publicului era fixată informația incorectă difuzată inițial. În privința sancțiunii amenzii aplicate, Curtea a reținut că potrivit art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, în cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite prin somație ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON. A mai reținut instanța fondului că, anterior, reclamanta a mai fost sancționată în anul 2018 prin Decizia 170/2018 cu amendă în cuantum de 10.000 RON, Decizia 298/2018 cu amendă în cuantum de 15.000 RON și Decizia nr. 338/2018 cu amendă în cuantum de 15.000 RON, context în care devin aplicabile dispozițiile legale invocate de la alin. (3) al art. 91, respectiv aplicarea amenzii pentru că reclamanta a încălcat din nou aceleași prevederi. Curtea consideră că nivelul sancțiunii corespunde pericolului social al faptei săvârșite, fiind respectate criteriile de proporționalitate urmărite de legiuitor, astfel încât legiuitorul însuși a estimat și a confirmat caracterul proporțional al acesteia prin prisma gravității încălcării reglementărilor din domeniul audiovizualului, iar, în cauză, din materialul probator nu a rezultat existența unor împrejurări care să justifice reindividualizarea sancțiunii amenzii aplicate, aceasta fiind de altfel orientată spre minim. Înalta Curte apreciază că instanța de fond a realizat o justă expunere argumentelor care au condus la respingerea acțiunii, astfel că, vor fi înlăturate ca nefondate criticile recurentei întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte reține, raportat la înscrisurile depuse la dosar în etapa soluționării fondului și față de susținerile părților că, este de necontestat faptul că prin Decizia nr. 255 din 26.02.2019, în sarcina reclamantei s-a reținut săvârșirea contravenției prevăzute de art. 3 din Legea nr. 504/2002 și detaliate prin art. 40 alin. (1), art. 64 alin. (1) lit. b) și 70 din decizia C.N.A. nr. 220/2011, care se referă, pe de o parte, la asigurarea unei informări obiective a publicului, prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor, cu consecința favorizării liberei formări a opiniilor, iar, pe de altă parte, la respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului(respectiv dreptul al propria imagine al persoanelor în privința cărora s-au formulat acuzații în cadrul emisiunilor). Este de menționat că reclamanta a fost sancționată pentru nerespectarea principiului bunei- credințe ce trebuie să caracterizeze informarea publicului, având in vedere că în știre nu s-a făcut și despre ceea ce era consemnat în fișa de spitalizare, anume că motivul refuzului a fost lipsă salarizare corespunzătoare a personalului care execută această manevră, acreditându-se ideea că medicul a făcut referire la propria salarizare, acuzațiile vizând acest aspect. Practic, s-a constatat lipsa unei punct de vedere al medicului pneumolog la momentul difuzării stirii, respectiv pe parcursul zilei de 29 ianuarie 2019, fapt de natură a afecta imparțialitatea informației care a nu a fost difuzată cu bună-credință. Or, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să furnizeze libera formare a opiniilor. Membrii Consiliului au constatat că, în raport de temele de interes public abordate, dar și de acuzațiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligația de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiții nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiași program în cadrul căruia s-au făcut acuzațiile. Din conținutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzorul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzațiile pe care le-a adus la cunoștința publicului. Spunem că, libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne și internaționale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opțiuni. Aceste opțiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivității, așa cum este și dreptul la propria imagine, afectat prin afirmații nesusținute cu dovezi. Înalta Curte reține că în speță, recurenta-reclamantă a fost sancționată pentru încălcarea unor principii pe care furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să le respecte atunci când își exercită dreptul la libera informare a publicului și nu pentru însăși exercitarea acestui drept. Conform textelor legale sus-menționate, a căror greșită aplicare, recurenta-reclamantă a imputat-o primei instanțe, informarea trebuie să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună credință. Recurenta-reclamantă consideră că nu s-a demonstrat faptul că informarea nu a fost prezentată în mod imparțial și s-a încălcat principiul bunei-credințe. Drept argument al acestei susțineri este faptul că medicul respectiv putea să ceară să intervină pe post pentru a își prezenta argumentele și punctul său de vedere. Așa cum bine a remarcat instanța fondului, se observă că apărările reclamantei legate de inacțiunea persoanei vizate de cele exprimate în emisiunile ce au făcut obiectul monitorizării, de a interveni din proprie inițiativă pentru a își exprima un punct de vedere, sunt lipsite de suport. Față de modul în care s-au desfășurat dezbaterile, fără ca în aceste emisiuni să fie prezentat și un punct de vedere al medicului pneumolog este evident că s-a realizat de către furnizorul de servicii media audiovizuale încălcarea prevederilor legale amintite, deoarece faptele nu au fost prezentate în mod obiectiv, nu sunt verificate, nu sunt prezentate în mod imparțial și cu bună-credință. Cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), însăși recurenta-reclamantă susține prin motivele de recurs că jurnalistul are obligația de a verifica informațiile și de a nu depăși anumite limite, îndeosebi în ceea ce privește reputația și drepturile celorlalți, chiar dacă datoria sa principală este de a oferi publicului orice informație de interes public. De altfel, C.E.D.O. nu a stabilit nici că libertatea de exprimare ar fi un drept absolut și nici că politicienii ar fi excluși de la protecția acordată de art. 10 din Convenție, ba dimpotrivă, a subliniat că în cadrul limitelor acceptabile criticile sunt mai largi în ceea ce îi privește pe politicieni, nuanță care din punctul nostru de vedere este esențială și total diferită de susținerea recurentei-reclamante care consideră în mod eronat sau deliberat greșit că limitele criticii ar fi mai acceptabile cu privire la politicieni. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la capătul de cerere secundar, formulat de recurenta reclamantă, prin care aceasta solicită instanței, în subsidiar, aplicarea unui somații de intrare în legalitate, acesta nu poate fi primit. Înalta Curte constată că, în aplicarea prevederilor Legii (speciale) nr. 504/2002, Consiliul Național al Audiovizualului, prin decizia nr. 255 din 26 februarie 2019, a constatat o faptă contravențională, respectiv încălcarea de către radiodifuzor, în cadrul unor emisiuni (menționate în cuprinsul deciziei), a prevederilor legale care reglementează obligația informării obiective a publicului, cu asigurarea principiului imparțialității, a bunei credințe și a favorizării liberei formări a opiniilor. Deși a fost constatată încălcarea mai multor articole din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, Consiliul Național al Audiovizualului a apreciat asupra existenței unei fapte contravenționale, constând în încălcarea obligației de a respecta principiile imparțialității și echilibrului ce trebuie să caracterizeze informarea în probleme de interes public. De asemenea, au fost amintite criteriile legale de individualizare a sancțiunii prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea audiovizualului, sancțiunea prevăzută de art. 91 alin. (3) din lege fiind orientată, în concret, spre minimul legal. Se constată, că recurenta-reclamantă susține în mod formal nerespectarea de către autoritatea administrativă a dispozițiilor legii în materie de individualizare a sancțiunii, neintrând pe fondul faptelor care au condus la sancționare și neivocând temeiuri sau criterii de individualizare care ar fi putut conduce la o altă apreciere asupra cuantumului sancțiunii. În acest condiții, în mod legal prima instanță a reținut că în privința sancțiunii amenzii aplicate, anterior, reclamanta a mai fost sancționată în anul 2018 prin Decizia 170/2018 cu amendă în cuantum de 10.000 RON, Decizia 298/2018 cu amendă în cuantum de 15.000 RON și Decizia nr. 338/2018 cu amendă în cuantum de 15.000 RON, context în care a reținut incidența dispozițiilor de la alin. (3) al art. 91, respectiv aplicarea amenzii pentru că reclamanta a încălcat din nou aceleași prevederi. Sub aspectul proporționalității în cauză, din materialul probator nu a rezultat existența unor împrejurări care să justifice reindividualizarea sancțiunii amenzii aplicate, aceasta fiind de altfel orientată spre minim. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de cele ce preced în temeiul art. 496 C. proc. civ., instanța va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B.. PENTRU ACESTE MOTIVE,