ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4470/2022

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 la data de 15 mai 2020 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor: - să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de reluare a procedurii de soluționare a contestației prealabile înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr. x/31.03.2015; - să se dispună obligarea pârâtei la reluarea procedurii de soluționare a contestației prealabile, înregistrată sub nr. x.015/23.12.2014, sub sancțiunea penalităților de întârziere sau a amenzii, prevăzute la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin hotărârea nr. 105 pronunțată la 07 octombrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 105 pronunțată la 07 octombrie 2020 de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În cuprinsul motivelor de recurs, după expunerea pe larg a situației de fapt, reclamanta menționează următoarele: - aprecierile Curții de Apel Ploiești echivalează cu o lipsă a motivelor pe care sprijină soluția de respingere a cererii, instanta de fond făcând doar referire la precizările din actul de suspendare al soluționării contestației precum și la faptul că nu ar fi posibilă o divizare a sumelor, fără a expune motivele care ar determina această imposibilități și de ce nu se poate soluționa contestația pentru o parte din sumele reținute în actul de control. Conduita procedurală adoptată de prima instanță nu răspunde exigențelor impuse de art. 6 par. I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ipotezele reținute fiind subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 5 și 6 din C. proc. civ. - Referitor la solicitarea sa de obligare a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la soluționarea parțială a contestației suspendate, ținând seama de cerințele dreptului la un proces echitabil, se observă motivarea insuficientă și lipsită de consistență a hotărârii primei instanțe, împrejurare care echivalează cu necercetarea fondului cauzei și face imposibilă realizarea controlului judiciar. - analiza primei instanțe nu evidențiază cu claritate care sunt motivele pentru care au fost înlăturate susținerile sale, întemeiate în fapt și în drept prin cererea de chemare în judecată și dacă în circumstanțele particulare ale cauzei, acestea au fost interpretate și aplicate corect de către organul de soluționare a contestației sau, dimpotrivă, măsura dispusă constituie un exces de putere în accepțiunea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. - susține că pentru suma de 5.536.351 RON nu există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă, astfel în patrimoniul societății s-a creat și se creează constant și continuu prejudicii materiale și morale prin imposibilitatea accesului la justiție. - Instanța nu a putut preciza cum poate influenta solutionarea dosarului penal contestația având în vedere faptul ca acestea doua au obiecte diferite. - Aprecierile instanței de fond cu privire la imposibilitatea divizării sumelor sunt nelegale, cu atât mai mult cu cât există posibilitatea atacării/revocării parțiale a unui act administrativ. Or, în cazul în speță, este evident că în urma efectuării urmăririi penale și a Rechizitoriului întocmit, s-a constatat că numai o parte din faptele sesizate de A.N.A.F. prin documentele de control sunt de natură penală, fapte în legătură cu care s-a calculat un prejudiciu de 1.818.717 Iei. Deci, pentru celelalte fapte în baza cărora A.N.A.F. a calculat în sarcina sa obligații fiscale suplimentare în suma de 5.536.351 RON, nu mai există motivul care a determinat suspendarea contestatiei, prin urmare nici înrâurirea la care face referire art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003. - Referirea instanței de fond cu privire la pct. 10.4 din OPANAF nr. 2906/2014 este străină de solicitările noastre și de prevederile legale în materie. - Prejudiciul în valoare de 1.818.717 RON face obiectul dosarului penal x/2016 al Tribunalului Prahova, sumă clar evidențiată, asupra căreia se va pronunța instanța penală, prin soluționarea acțiunii civile din acest dosar, fiind evident că, atâta vreme cât există un rechizitoriu, instanța va trebui să se limiteze la faptele și implicit prejudiciul rezultat din aceste fapte, fără a se mai putea extinde și la altele. Prin urmare pentru diferența de sumă de 5.536.351 RON cuprinsă în Raportul de Inspecție fiscală nu mai există încă de la momentul Rechizitoriului nicio înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă, contestația trebuind a fi soluționată în ceea ce privește această sumă. - apreciază că, în baza articolului 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/200, procedura administrativă a soluționării contestației cu privire la suma de 5.536.351 RON trebuia reluată și supusă analizei organelor competente în materie de contencios administrativ. Această sumă nu are nicio legătură cu faptele retinute în actul de sesizare a instanței de judecată înregistrat sub nr. x/2014. Au trecut mai bine de cinci ani în care nu a avut acces la un proces echitabil în ceea ce privește soluționarea pe cale administrativă a unui litigiu ce are ca obiect un debit de 5.444.888 RON, care nu are nicio legătură cu faptele penale reținute în sarcina sa în Dosarul penal nr. x/2016, cauză ce se află în faza procesuală a fondului - rejudecare 2 și, prin urmare, soluționarea definitivă a acestuia se va întâmpla cel mai devreme într-un an, dacă nu intervin alte motive de prelungire a lui. Consideră că se aflăm în situația unei respingeri nejustificate (vădit nemotivate) a cererii de reluare a procedurii de soluționare a Contestației. Menținerea măsurii de suspendare a solutionării contestației este contrară legii și se impune reluarea procedurii, astfel încât să ne putem adresa instanței de contencios administrativ, aceasta cu atât mai mult cu cat pârâta a executat silit societatea pentru întreaga suma stabilita prin RIF. Apreciază că odată cu încheierea urmăririi penale și întocmirea rechizitoriului a fost înlăturat motivul suspendării prevăzut de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală. Așadar, în situația de fată, se impune reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației, cu atât mai mult cu cât procedura de urmărire penală a fost încheiată și s-a stabilit că faptele care au generat obligații fiscale de 5.444.888 RON, în sarcina sa, nu sunt de natură penală, deci, nu reprezintă infractiuni, fiind aplicabile prevederile art. 214 alin. (3) Codul de procedură fiscală 2003, coroborate cu pct. 10. I din O.P.A.N.A.F. nr. 2906/2014.

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 3 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 6 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Controlul judiciar declanșat de recurenta - reclamantă, are ca obiect constatarea refuzului nejustificat de a se reluarea procedura administrative de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei impunere nr. x/12.02.2015 emisă de AJFP Prahova. În cauză reclamanta a precizat că, prin adresa nr. A-SLP 727/21.04.2020 emisă de AJFDP Prahova s-a comunicat societății reclamante faptul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 pentru reluarea soluționării pe cale administrativă a contestației, întrucât motivul care a determinat suspendarea soluționării acesteia încă subzistă, pe rolul Tribunalului Prahova dosarul x/2016 având ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală fiind în curs de soluționare. Instanța de fond a respins acțiunea apreciind că, în cauză, chiar dacă nu s-a reținut ca prejudiciu întreaga sumă ce rezultă din actul de impunere contestat, până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale, procedura de soluționare a contestației nu poate fi reluată nici chiar pentru suma ce nu face obiectul judecății penale. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a formulat critici ce se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., instanța de recurs urmând a analiza recursul din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care îl apreciază ca fiind fondat. Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că, în considerente prima instanță a redat starea de fapt și a citat anumite texte de lege, fără a face o analiză proprie, elaborată și aplicată la aspectele reținute, lipsind constatarea inițială de raționamentul logico-juridic propriu, care să o susțină. Potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunțare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, obligația de a analiza fiecare capăt de cerere, precum și apărările formulate de părți, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt și cu aplicarea corespunzătoare a normelor și principiilor de drept incidente. Or, Înalta Curte constată că exact temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv verificarea dacă mai există condițiile legale ale suspendării nu și-au găsit analiza și rezolvarea prin hotărârea recurată. Astfel, judecătorul fondului face în cuprinsul sentinței referire la susținerile/apărările părților și la înscrisurile depuse la dosar în probațiune, unele considerente fiind chiar străine de pricină (spre exemplu, "organul de soluționare nu se poate pronunța asupra realității operațiunilor economice, până nu intervine în acest sens o hotărâre penală definitivă, iar, pe de altă parte, nici nu ar fi posibilă divizarea sumei reținute în actul administrativ fiscal pentru verificarea legalității impunerii, în sensul că pentru o parte să se efectueze cercetarea administrativă, iar pentru partea menționată în rechizitoriu să se mențină suspendarea", fără a explica de ce suma nu poate fi divizată și ce nu se înțelege din rechizitoriu). Totodată, nu se poate reține că instanța de fond ar fi intrat în vreun fel în cercetarea cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, în condițiile în care prin acțiune se solicitase obligarea pârâtei de reluare a procedurii de soluționare a contestației prealabile. În acest sens, Înalta Curte constată că judecătorul fondului s-a referit în mod expres, în considerentele hotărârii recurate, la fondul problemei, în timp ce prin acțiunea introductivă se solicită a se constata refuzul nejustificat al pârâtei de a relua procedura de soluționare a contestației, în special cu privire la suma diferența cuprinsă în Raportul de inspecție fiscal, ce nu a fost reținută în Rechizitoriu. Din cuprinsul hotărârii nu rezultă analiza pe care instanța ar fi făcut-o cu privire la legalitatea menținerii suspendării, în sensul cercetării condițiilor dispuse în baza art. 214 alin. (1) pct. a Codul de procedură fiscală. Dincolo de acest aspect, instanța de recurs constată că hotărârea recurată nu răspunde nici argumentelor reclamantei, arătate prin cererea de chemare în judecată, nefiind analizate criticile acestora în susținerea acțiunii. Prin urmare, Înalta Curte constată că în considerentele sentinței recurate nu se regăsesc argumente care să susțină soluția pronunțată și nici nu au fost analizate toate aspectele cauzei. Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanța la soluția pronunțată și care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile. Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligația motivării hotărârilor judecătorești într-un mod care să corespundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanța de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul. Or, lipsa considerentelor logice și juridice ce au fundamentat soluția din dispozitivul hotărârii, precum și neanalizarea argumentelor din cererea de chemare în judecată, nu pot conduce la concluzia că sentința recurată răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, în condițiile în care aceasta nu este conformă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor din recurs care se circumscriu motivelor de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei. În consecință, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, conform celor mai sus expuse, urmând a avea în vedere și susținerile instituției pârâte. Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că instanța de fond în mod greșit nu cercetat susținerile recurentei în sensul incidenței prevederilor art. 214 alin. (3) din Codul de procedură fiscală coroborate cu pct. 10.1 din OPANAF nr. 2906/2014 - apreciază recursul ca fiind fondat, urmând să caseze sentința și să trimită cauza spre rejudecare în fond aceleiași instanțe. În baza dispozițiilor art. 496 și art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.