ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4389/2022

Ședința publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 iunie 2020, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Suplacu de Barcău au solicitat, în contradictoriu cu Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea parțială a Deciziei nr. 9073/10.04.2020, comunicată la data de 18.05.2020, cu privire la imobilele cu nr. topo. x Suplacu de Barcău, constând în casă și terenuri în intravilanul comunei Suplacu de Barcău și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilele cu nr. topo. x Suplacu de Barcău, constând în casă și terenuri în intravilanul comunei Suplacu de Barcău. Fără cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 110/CA/2020 - PI din 27 octombrie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 110/CA/2020 - PI din 27 octombrie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Suplacu de Barcău, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentele - reclamante au arătat că hotărârea recurată este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu art. 17, 18 26 din Decretul nr. 115/1938.

De asemenea, instanța de fond a încălcat normele de procedură speciale privind administrarea probelor, prevăzute de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 ținând seama de faptul că nu a analizat motivele invocate prin cererea de chemare în judecată cu privire la situația juridică specială a acestor imobile la data preluării abuzive, respectiv efectele juridice ale Decretului nr. 358/1948, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, prin prisma dispozitiilor art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. Recurentele invocă de motivul de recurs preväzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentele au susținut că eroarea majoră a instanței de fond în soluționarea prezentei cauzei a constat în eficiența probatorie absolută acordată înscrierilor din C.F. nr. x Suplac operate în favoarea Parohiei Ortodoxe Romane Suplacu de Barcău, fără a examina, în mod prioritar, normele juridice speciale de la data preluării imobilelor, respectiv caracterul extratabular al exproprierii, conform art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Într-o altă ordine de idei, dacă imobilele în litigiu au fost preluate abuziv de statul român prin Decretul nr. 358/1948, un alt aspect asupra căruia instanța de fond nu s-a aplecat, această situație juridică primează față de orice altă înscriere de carte funciară ulterioară, în condițiile în care aceasta s-a făcut fără titlu. Or, tocmai acest ultim aspect a refuzat să îl examineze instanța de fond, motivând că nu ar avea competenta de a verifica legalitatea acestor înscrieri, deși era perfect îndrituită și chiar obligată să verifice toate aspectele de nelegalitate.

Recurentele arată că au posibilitatea legală de a invoca prezumția existentei dreptului de proprietate la data preluării abuzive, prin înscrisuri, începuturi de dovadă scrisă sau chiar prin declarații de martori autentificate, potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, a fortiori se pot prevala de dispozitiile unor acte normative speciale, respectiv Decretul nr. 358/1948.

Apoi, conform art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, recurentele consideră că pentru a concluziona că bunurile imobile solicitate de subscrisele se află în proprietatea unei persoane juridice de drept privat, pârâta trebuia să analizeze situația juridică a Parohiei Ortodoxe Române Suplacu de Barcău, prin intermediul "actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive". Or, tocmai pentru că un astfel de act normativ nu există (cum, de altfel, nu există niciun fel de titlu juridic), ținând seama de neîndeplinirea condiției legale negative prevăzută în partea introductivă a art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 -"în absența unor probe contrare . . . . . . . . . ." -, deoarece au făcut proba contrară prin invocarea Decretului nr. 358/1948, nu se justifică în niciun mod respingerea cererilor de retrocedare, cel putin sub forma acordärii mäsurilor în echivalent.

Contrar celor sustinute de intimată în dispozitivul deciziei contestate, reținute de instanța de fond în considerentele sentinței recurate - trimiterile la art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000 -, retrocedarea prin echivalent este admisibilă, în baza art. 1 alin. (4), (2) alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, precum în temeiul pct. 6 de sub art. 4 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, respectiv H.G. nr. 1094/2005. Practic, ipoteza avută în vedere de leguitor în textul art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000 - reținut ca temei legal în dispozitivul deciziei contestate - diferă în mod substanțial față de ipoteza articolelor de lege enumerate mai sus, incidente în cauza pendinte

Sub aspectul dreptului material, prin art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948 emis de autoritățile comuniste, se prevedea expres că averea mobilă imobilă a Bisericii Greco-Catolice, "cu excepția expresă a averii fostelor parohii' "revine Statului Român", iar prin art. 2 alin. (2) s-a preväzut că "o comisie interdepartamentală ... va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Romane". În consecintă, prin Decretul nr. 358/1948, averea parohiilor greco-catolice nu a fost preluată de Statul Român, ceea ce înseamnă că, în realitate, preluarea s-a făcut fără titlu (de vreme ce prin chiar efectul art. 1 al Decretului nr. 358/1948 Biserica Greco-Catolică din România, cu toate componentele sale organizatorice, a fost desființată ca subiect de drept), iar parohiile Bisericii Ortodoxe Române (în speță, Parohia Ortodoxă Română Suplacu de Barcău) nu au dobândit nicidecum un drept de proprietate asupra imobilelor care au aparținut Bisericii Greco-Catolice. Din acest unghi de vedere, încheierea de carte funciarä nr. x/28.03.1949 este lovită de nulitate absolută, deoarece nu are la bază niciun titlu constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate al Parohiei Ortodoxe Romane Suplacu de Barcău nu a existat, practic, niciodată.

Conform art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, se retrocedează foștilor proprietari (unități de cult) imobilele care "au fost preluate abuziv, cu sau fără titlu, de statul român", dacă acestea se află în proprietatea statului la momentul apariției legii speciale. Or, imobilele în litigiu au fost preluate abuziv chiar de la Parohia Greco-Catolică Suplacu de Barcău de către Statul Român, fără titlu, în anul 1948 date în administrare Parohiei Ortodoxe Române Suplacu de Barcău, care, în mod nelegal, și-a înscris în cartea funciară un drept de proprietate. Astfel, efectul abuziv al exproprierii s-a produs deja în anul 1948, independent de înscrierile ulterioare din cartea funciară, motiv pentru care îndreptățirea la retrocedare aparține recurentelor.

În privința coordonatelor constituționale de la momentul preluării, sunt deosebit de relevante prevederile art. 1O din Constituția de la 1948, care prevedeau expres posibilitatea exproprierii numai pentru cauză de utilitate publică, în baza unei legi după o dreaptă despăgubire stabilită de justiție. Or, în cazul averii imobile a Parohiei Greco-Catolicä Suplacu de Barcău, nu a existat nicio utilitate publică, nicio lege nicio despăgubire, sens în care preluarea fără titlu de către Statul Român este, la modul absolut, una abuzivă. Apoi, prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile care au intrat în patrimoniul statului sau al unităților administrativ teritoriale în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 fără titlu valabil, prin nerespectarea Constituției de la momentul preluării, nu fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, putând fi revendicate (pe calea dreptului comun sau pe calea procedurilor din legile speciale, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998).

Cât privește cealaltă condiție de admisibilitate a cererii de retrocedare - aceea ca imobilul în cauză să se fi aflat în proprietatea statului la momentul apariției O.U.G. nr. 94/2000 -, lipsa unui titlu juridic valabil de preluare de către Parohia Ortodoxă Română Suplacu de Barcău echivalează cu existenta proprietății în patrimoniul Statului Român.

Drept urmare, în speța dedusă judecății, dacă imobilele constând în teren intravilan construcții au fost preluate abuziv, fără titlu, de către stat, prin Decretul nr. 358/1948, iar intabularea dreptului de proprietate s-a făcut în favoarea Parohiei Ortodoxe, tot fără titlu, aceste aspecte juridice se încadrează pe deplin în domeniul de competență al intimatei-pârâte. Ca atare, nu era nevoie de nicio hotărâre judecătorească privind nelegalitatea înscrierilor din cărțile funciare sus-amintite, câtă vreme caracterul abuziv al preluării rezultă din coroborarea normelor legale pre citate, iar Comisia Specială dispune de facultatea de a constata preluarea abuzivă. Pe de altă parte, deoarece toate înscrierile din cartea funciară se subordonează principului legalității, intimata nu era ținută la modul absolut de aceste înscrieri, ci trebuia să acorde prioritate în procesul de analiză a caracterului abuziv al preluării, dispozițiilor legale constituționale de la momentul preluării.

În concluzie, recurentele consideră că imobilele în litigiu au fost preluate abuziv chiar de la recurente de către Statul Roman fără titlu, în anul 1948 și date în administrare Parohiei Ortodoxe Române Valea lui Mihai, care, în mod nelegal, s-a înscris în cartea funciară un drept de proprietate. Într-o altă ordine de idei, efectul abuziv al exproprierii recurentelor s-a produs deja în anul 1948, independent de înscrierile ulterioare din cartea funciară, motiv pentru care îndreptățirea la retrocedare aparține recurentelor.

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, precum și apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Suplacu de Barcău au solicitat anularea parțială a Deciziei C.S.R. nr. 9073/10.04.2020, referitor la soluția pronunțată cu privire la imobilele cu nr. topo. x Suplacu de Barcău, constând în casă și terenuri în intravilanul comunei Suplacu de Barcău și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilele cu nr. topo. x Suplacu de Barcău, constând în casă și terenuri în intravilanul comunei Suplacu de Barcău.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel Bacău a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Suplacu de Barcău.

O primă categorie de critici invocate prin cererea de recurs vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident, în opinia recurentelor, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentele au apreciat că încălcarea de către instanța de fond a normelor de procedură speciale privind administrarea probelor prevăzute de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și neanalizarea motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată cu privire la situația juridică specială a imobilelor la data preluării abuzive, respectiv efectele juridice ale Decretului nr. 358/1948, echivalează cu nemotivarea hotărârii prin prisma disp. art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Referitor la acest motiv de recurs, Înalta Curte reține că art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede posibilitatea casării hotărârii atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Totodată, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că acest motiv de recurs a fost invocat din perspectiva interpretării probelor administrate de către instanța de fond, această operațiune fiind una care se circumscrie însă aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanța de fond a apreciat ansamblul probator administrat în cauză.

Pe de altă parte, subsumat motivului de recurs analizat, recurenta a invocat nemotivarea sentinței, respectiv faptul că instanța de fond nu a analizată motivele invocate cu privire la situația juridică specială a imobilelor la data preluării abuzive.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că sentința atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., întrucât judecătorul fondului a respectat rigorile sus indicatului text normativ, sentința atacată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat susținerile reclamantelor, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, cu expunerea silogismului logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

În urma acestei analize, instanța a constatat că din analiza cărții funciare nr. x a localității Suplacu de Barcău, reiese faptul că imobilele identificate nu au fost preluate de către Statul Român de la reclamante.

Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reglementarea de referință având în vedere situațiile în care instanța a cărei hotărâre este recurată, deși a analizat textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauză, recurentele - reclamante sunt nemulțumite de modul în care instanța de fond a dat eficiență probatorie absolută înscrierilor din cartea funciară nr. x Suplac operate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din Suplacu de Barcău, fără a examina, în mod prioritar, normele juridice speciale de la data preluării imobilelor, respectiv caracterul extratabular al exproprierii, conform art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 32 coroborat cu art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte și nici un drept real nu poate fi opus dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

În cauză, Înalta Curte constată că Statul Român nu a preluat imobilele ce fac obiectul cererii de retrocedare de la solicitantă, ci de la persoană juridică distinctă, al cărui drept de proprietate asupra imobilului a fost înscris în C.F. nr. x a localității Suplacu de Barcău.

Conform cărții funciare nr. x a localității Suplacu de Barcău, imobilele identificate cu nr. top. x au trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române în anul 1948, în temeiul Decretului nr. 177/1948 și al Decretului nr. 358/1948.

Prin urmare, așa cum a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este îndeplinită una dintre condițiile esențiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru soluționarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării abuzive.

Față de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că nu sunt fondate nici susținerile recurentelor - reclamante privind lipsa de valabilitate juridică a înscrierii din cartea funciară în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Suplacu de Barcău, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea cărților funciare, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei,

Aceste dispoziții, coroborate cu prevederile art. 33 din actul normativ menționat, consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

În concluzie, așa cum a constatat și instanța de fond, până la anularea de către o instanță a înscrierilor din cartea funciară în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Suplacu de Barcău, dreptul de proprietate al acesteia rămâne valabil sub aspect juridic.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Suplacu de Barcău împotriva sentinței nr. 110/CA/2020 - PI din 27 octombrie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2022.