ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4359/2022

Ședința publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării a solicitat admiterea acțiunii și anularea hotărârii nr. 702/07.10.2020, adoptată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca fiind nelegală și netemeinică, cu consecința anulării amenzii contravenționale reținute în sarcina reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 960 din data de 18 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii și B., ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond, în mod greșit a reținut că nu poate fi primită apărarea subscrisei, respectiv că neemiterea cardului nu este determinata de litigiul avut anterior cu clientul ci s-a datorat faptului ca agentul A. nu a urmat pașii procedurii interne, lasand cererea de credit in nelucrare.

Argumentele instanței nu se bazează pe probe ci pe prezumții judecătorești, pe care instanța le-a tras din împrejurări nedovedite.

În mod legal, instanța a apelat la prezumții judecătorești, întrucât în speța nu există probe obiective și directe, invocând în apărare lipsa de acțiune a agentului A., adică un fapt negativ a cărui proba nu se poate face.

Împrejurarea de fapt reținută de instanță ca reală și pe care și-a întemeiat prezumția (ca refuzul aprobării cârdului, comunicat telefonic intimatului parat B., nu poate fi o consecința a omisiunii agentului A. de a urma pașii procedurii interne) este eronata si nereala: nu este o dovedit ca s-a comunicat clientului ca neaprobarea se datorează litigiului avut anterior, nu este recunoscuta de subscrisa (agentul a susținut ca nu cunoaște motivul neaprobarii cardului) si, in plus, am arătat ca procedura interna de lucru stabilește ca in situația neaprobării cardului, soluția se comunica prin SMS clientului, astfel incat este evident ca agentul băncii nu a respectat procedura, comunicând telefonic clientului o soluție inexistenta (aceea a neaprobarii), in condițiile in care nu exista un astfel de status al lucrării.

Recurenta apreciază că din împrejurările învederate mai sus reiese că în mod greșit a reținut prima instanța ca neaprobarea cardului s-ar datora altor motive și nu aceluia că angajatul băncii nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu.

Instanța de fond a reținut eronat că subscrisa întrunește gradul de vinovăție cerut de lege pentru existenta unei fapte de discriminare.

Astfel, instanța a reținut vinovăția reclamantei, în primul rând, ca o consecința a prezumției trase anterior, respectiv aceea că neaprobarea cardului nu are cum să fie consecința neurmării de către agentul reclamantei a pașilor procedurii interne de lucru.

De asemenea, a mai reținut instanța ca oricum reclamantei ii revine responsabilitatea pentru modul de lucru al angajaților săi, acesta fiind un al doilea argument cu privire la vinovăție.

Învederează instanței de recurs că în aprecierea vinovăției, prima instanța nu a soluționat cauza prin cercetarea motivelor sale, mai precis, a invocat, prin cererea introductiva, faptul ca legea cere intenția ca forma a vinovăției pentru a se retine săvârșirea unei fapte de discriminare.

Instanța de fond nu a analizat acest aspect, reținând nediferentiat, vinovăția reclamantei fara sa analizeze motivul referitor la forma vinovăției ceruta de lege, respectiv intenția și fără să ia in calcul motivele care ar duce, in opinia sa, la o alta forma de vinovăție (reglementarea, prin procedura interna de lucru, a unui flux care este in respectul drepturilor clienților, ceea ce arata preocuparea băncii ca angajații sai sa nu săvârșească fapte de discriminare).

Recurenta-reclamantă mai apreciază că prima instanța a soluționat greșit cererea sa referitoare la proportionalizarea sancțiunii aplicate cu imprejurarile săvârșirii faptei.

Al doilea motiv de netemeinicie a hotărârii CNCD, invocat prin cererea introductiva a fost acela ca sancțiunea nu este aplicata proporțional cu împrejurările săvârșirii faptei si cu urmările produse.

In soluționarea acestuia, instanța a reținut ca amenda in cuantum de 5000 de RON aplicata este o sancțiune orientată spre minimul limitelor legale ale sanctiunii stabilite de lege, motiv pentru care a respins acțiunea subscrisei și sub acest aspect.

Recurenta apreciază ca instanța nu a realizat o cercetare judecătoreasca temeinica in raport de motivele învederate de subscrisa: faptul ca a fost emis cardul solicitat de client, încă din luna iulie, anterior hotărârii Consiliului contestate, și că se poate retine ca o împrejurare a săvârșirii faptei, în favoarea subscrisei, lipsa de intenție în săvârșirea faptei, existența unei proceduri de lucru care ține cont de demnitatea clienților, cu alte cuvinte preocuparea subscrisei de a nu săvârși astfel de fapte; de asemenea, a invocate ca este o fapta singulara in activitatea sa, care nu are o astfel de practica.

Fără să analizeze aceste motive învederate prin acțiunea introductiva si fara sa le dea o valoare de împrejurări care duc la aplicarea unei sancțiuni atenuate, prima instanța a apreciat ca amenda de 5000 de RON este spre minimul limitelor sancțiunii prevăzute de lege, limitele amenzii fiind stabilite de art. 26 din O.G. nr. 137/2000: intre 1000 de RON si 30.000 de RON.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 04 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce urmează:

Cu privire la starea litigioasă dintre părți, intanța de recurs reține că aceasta privește umrătoarea situație de fapt:

Prin Hotărârea nr. 702/07.10.2020 emisă de C.N.C.D. s-a reținut o faptă de discriminare directă, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 15 și ale art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, recurenta-reclamantă fiind sancționată contravențional în temeiul art. 2 alin. (11) coroborat cu art. 26 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 și cu art. 8 din O.G. nr. 2/2001.

În motivarea hotărârii C.N.C.D. s-a arătat că între recurenta-reclamanta și petentul B. a existat anterior un litigiu, câștigat de petent, în sensul constatării caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit încheiat de consumator cu C., contract preluat de reclamanta, în calitate de creditor.

În acest contexct, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care solicitat anularea hotărârii nr. 702/07.10.2020, adoptată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În critica sentinței recurate, recurenta-reclamantă A. S.A. a apreciat într-o primă critică că instanța de fond a interpetat în mod greșit starea de fapt care a condus la emiterea sancțiunii contravenționale și stabilirea faptei de discriminare.

În opinia recurentei-reclamante nu existat faptă de discriminare deoarece refuzul de emitere a cardului de credit pentru intimatul B. a avut la bază o omisiune a angajatului A. S.A. și nu existența unui litigiu anterior între recurenta-reclamantă și intimatul-pârât, prezumțiile pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția fiind greșite.

Într-o altă critică, recurenta a susținut că instanța de fond an reținut în mod eronat că subscrisa întrunește gradul de vinovăție cerut de lege pentru existența unei fapte de discriminare și aceasta nu a cercetat motivele susținute în apărare de către recurenta-reclamantă. Ca ultimă critică, recurenta-reclamantă a subliniat în esență că instanța de fond a soluționat greșit cererea sa raportat la argumentele sale prezentate privitoare la proporționalitate sancțiunii aplicate prin raportare la faptele reținute în sarcina sa.

Înalta Curte în ceea ce privește ultimele două critici apreciază că prin modalitatea în care acestea au fost argumentate, se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arătând în cuprinsul cererii de recurs că instanța de fond nu a analizat motivele propuse în susținerea cererii sale.

În analiza acestui motiv de casare, instanța de recurs apreciază că instanța de fond a efectuat o analiză judicioasă a cauzei și a răspuns punctual fiecărui aspect prezentat de către reclamantă în susținerea cererii sale prin raportare la apărările prezentate de părțile adverse.

Astfel, instanța de fond și-a exprimat propriul raționament juridic în legătură cu situația de fapt care a condus la sancționarea recurentei prin procedura exercitată de către intimatul-pârât C.N.C.D. și care au generat practic starea litigioasă dintre părți.

Instanța de fond în analiza propbatoriului propus în cauză și a evoluției relației comerciale dintre recurenta-reclamantă și intimatul B. a apreciat că soluția pe cale administrativă de constare a faptei de discriminare a avut la bază o serie de argumente faptice, precum și un temei juridic concret.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-reclamante conform căreia instanța de fond nu a analizat motivele propuse în susținerea cererii asale de către reclamantă.

Așadar în cuprinsul sentinței recurate nu există, argumente contradictorii ori străine de natura pricinii, și nici nu poate există vreun element care să confirme poziția recurentei-reclamante conform căreia instanța de fond nu a analizat apărările părților.

Astfel fiind, hotărârea recurată respectă condițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv a avut în vedere stabilirea situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, fără a se putea reține elemente contradictorii în privința considerentelor sentinței, ori elemente care să confirme instanței de recurs că în primul ciclu procesual nu s-a efectuat din partea instanței o analiză efectivă a argumentelor propuse de părți.

În consecință, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

În ceea ce privește criticile pe care recurenta-reclamantă le-a propus în susținerea cererii de recurs și care se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că și aceste critici sunt nefondate.

Înalta Curte precizează că instanța specializată de contencios administrativ și fiscal urmărește în activitatea sa jurisdicțională caracterul de legalitate al unui act adminsitrativ, axându-se în analiza sa pe modalitatea în care acest act a fost adoptată de către autoritatea publică competentă-

În speță, intimatul-pârât C.N.C.D. în urma adresei nr. x/24.07.2020, a efectuat un control privind o potențială faptă de dicriminare pentru neemiterea cardului de credit de cumpărături D., la cererea intimatului B. din partea recurentei A. S.A., pe motiv că între această persoană și instituția bancară a existat în trecut un litigiu nu are drept cauză litigiul avut anterior cu dl. B. ci, agentul reclamantei, care a procesat cererea de emitere card, completată de petent în luna februarie 2020, nu a finalizat pașii procedurii interne referitoare la emiterea cardurilor de credit.

În urma acestei situații, intimatul-pârât a emis Hotărârea nr. 702/07.10.2020 și în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 15 și ale art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, recurenta-reclamantă a fost sancționată contravențional în temeiul art. 2 alin. (11) coroborat cu art. 26 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000 și cu art. 8 din O.G. nr. 2/2001 și s-a constatat săvârșirea unei fapte cu caracter discriminator.

În ceea ce privește lipsa vinovăției invocată de către recurenta-reclamantă, pe motiv că situația de nu emite cardul pentru intimatul B. a fost cauzată de pasivitatea unuia dintre angajații săi, nu poate fi primită în contextul în care răspunderea pentru faptele angajaților în relația cu persoanele solicitante de servicii, revine tot angajatorului.

Așadar, în acord cu opinia instanței de fond, lipsa de acțiune din partea angajatului delegat cu emiterea unui card de credit, nu poate degreva de răspundere pe angajator, în speță, recurenta-reclamantă A. S.A..

Critica recurentei conform căreia instanța de fond și-a întemeiat soluția pe baza unor prezumții, reprezintă de asemenea o critică nefondată.

În condițiile în care nu au fost contestate din partea recurentei, elementele situației de fapt, precum existența unui litigiu anterior, activitățile interne anterioare emiterii unui card de credit (prezentarea angajatului A. S.A. la locul de muncă al solicitantului, semnarea unor documente premergătoare acestei operațiuni) comunicarea motivului pentru care nu se poate emite cardul de credit, respectiv existența unui litigiu și stoparea procedurilor interne, instanța de recurs apreciază că instanța de fond a reținut argumente concrete pentru care a apreciat că față de situația de fapt, intimatul-pârât a emis în mod legal Hotărârea nr. 702/07.10.2020.

În ceea ce privește proporționalitatea sancțiunii aplicate, Înalta Curte apreciază că instanța de fond, față de elementele de fapt a reținut în mod corect că, aplicarea sancțiunii contravenționale de către intimatul-pârât s-a făcut în limitele prevederilor art. 26 din O.G. nr. 137/2000, astfel că și această critică nu este fondată.

Pentru considerentele expuse în analiza recursului declarat de reclamanta A. S.A., nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma criticilor invocate de aceasta, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 960 din data de 18 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 960 din data de 18 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2022.