ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 491/2025

Ședința publică din data de 4 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.06.2022, reclamanta Curtea de Apel Constanța, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pârâtul A. pârâta B., prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 228/06.04.2022 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința civilă nr. 2083 din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de către reclamanta Curtea de Apel Constanța, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pârâtul A. pârâta B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2083 din 9 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Curtea de Apel Constanța prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare să se admită cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, reclamanta a invocat următoarele critici:

Cu privire la critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta susține că hotărârea atacată este afectată de motivare deficitară lipsindu-i analiza efectivă a condițiilor discriminării.

Deși instanța de fond a reprodus, la nivel teoretic, condițiile necesare pentru existența unei fapte de discriminare, nu ar fi procedat, în concret, la: identificarea criteriului de discriminare (de gen, socio-profesional sau altă natură); stabilirea raportului de cauzalitate între criteriul invocat și tratamentul diferențiat; individualizarea consecințelor pretins prejudiciabile; identificarea persoanelor/situațiilor aflate în poziții comparabile.

Recurenta-reclamantă mai susține că instanța nu a analizat în mod real și coerent criticile formulate prin acțiune, respectiv: încălcarea dreptului la apărare; lipsa motivării hotărârii CNCD (neindicarea criteriilor de discriminare, a consecințelor defavorabile, a persoanei aflate în situație comparabilă); distribuția sarcinii probei; lipsa unui prejudiciu efectiv în contextul suspendării raportului de muncă prin concediu medical; inexistența discriminării de gen și susținerea unei eventuale discriminări socio-profesionale; inexistența unei situații comparabile cu alt coleg judecător; intruziunea în viața de familie raportat la o pretinsă cerință profesională reală și determinantă; analiza criteriului proporționalității.

Aceasta susține că o mare parte din aceste apărări fie nu au fost deloc analizate, fie au fost tratate fragmentar și incoerent, fără un raționament complet identificabil.

Potrivit recurentei, motivarea hotărârii nu ar permite reconstituirea silogismului juridic care a condus la respingerea acțiunii, instanța limitându-se la considerații generale privind concediul de paternitate și o comparație sumară cu situația unui alt coleg judecător, fără a lega explicit aceste constatări de condițiile legale ale discriminării.

În ceea ce privește critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă aplicarea greșită a normelor de drept material, în principal din O.G. nr. 137/2000 și din legislația incidentă privind concediul paternal.

Recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a reținut greșit că ar fi existat două cereri distincte de concediu paternal (una respinsă și una aprobată). În realitate la 07.06.2021, intimatul A. a solicitat concediu paternal pentru perioada 07 - 28.06.2021, cerere aprobată fracționat. Ulterior, prin apariția concediului medical pentru perioada 18.06 - 24.06.2021, raportul de serviciu a fost suspendat de drept. Apoi s-a solicitat continuarea concediului paternal în perioada 29.06-02.07.2021, astfel că dispoziția administrativă privind concediul paternal a fost lipsită de efecte în intervalul acoperit de concediul medical, astfel încât nu poate fi reținut un refuz efectiv de acordare a concediului în acea perioadă.

Recurenta subliniază că această apărare nu a fost invocată ca o cauză de exonerare, ci ca argument pentru inexistența unui tratament diferențiat cu efect prejudiciabil. Aceasta apreciază că instanța de fond nu a stabilit dacă ar fi vorba de un criteriu de gen, socio-profesional sau de un alt criteriu și nu a demonstrat existența unor situații comparabile. Totodată nu a justificat în ce constă diferența de tratament față de alți colegi (inclusiv colegul C.) și dacă aceștia se află în circumstanțe obiectiv similare.

Recurenta critică raționamentul instanței de fond conform căruia concediul de paternitate trebuie acordat în aceleași condiții cu cel de maternitate, arătând că, concediul de maternitate are natura unui concediu medical, acordat mamei în considerarea refacerii capacității fizice post-natal, nefiind supus aprobării angajatorului. Concediul paternal are alt scop, este reglementat distinct, nu are natura unui concediu medical și este supus aprobării angajatorului.

În aceste condiții, tratamentul diferit între părinți decurge din lege și este justificat obiectiv, astfel încât nu poate fi imputat recurentei și nu poate fundamenta o discriminare de gen.

Recurenta arată că a invocat incidența art. 5 din O.G. nr. 137/2000, susținând că organizarea activității instanței (planificarea ședințelor, repartizarea aleatorie, continuitatea completelor) reprezintă o cerință profesională reală și determinantă IAR interesul general al bunei administrări a justiției justifică, în mod obiectiv și proporțional, fracționarea sau reconfigurarea perioadei de concediu paternal, pentru a nu afecta excesiv activitatea instanței. În cazul intimatului A., neaprobarea concediului în zilele de 21-22 iunie 2021 s-a fundamentat pe volumul de activitate și pe necesitatea participării la ședințele dispuse prin planificare.

Se arată că instanța de fond a respins această apărare, considerând că planificarea ședințelor nu poate justifica limitarea concediului paternal, fără a analiza însă raportul de proporționalitate între interesul general și interesul particular, așa cum cere art. 5 din O.G. nr. 137/2000.

Recurenta susține că, în speță, nu este îndeplinită nici cerința privind existența unui efect prejudiciabil asupra dreptului invocat.

Aceasta invocă Decizia Curții Constituționale nr. 721/2006, subliniind că egalitatea nu înseamnă uniformitate și că este admisibil un tratament juridic diferit pentru situații diferite, atunci când acesta se justifică în mod rațional și obiectiv.

În concluzie, recurenta apreciază că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile O.G. nr. 137/2000, în special cele privind definirea discriminării, criteriile de discriminare, cerința profesională reală și determinantă și condițiile existenței unui tratament diferențiat cu efect prejudiciabil, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât A.] a depus în apărare întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursului pentru nemotivare, iar pe fondul acestuia respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22.01.2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 15.10.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât A., o va respinge, în considerarea faptului că în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a enunțat o serie de critici ce urmează a fi analizate din perspectiva acestor motive de casare.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte cu privire la starea de fapt care a condus la litigiul dintre părți reține că prin Hotărârea nr. 228/06.04.2022 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că faptele sesizate prin plângerea depusă la data de 16.08.2021 de către pârâții A. și B. reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată și a dispus sancționarea reclamatei Curtea de Apel Constanța cu avertisment, potrivit art. 5 alin. (2) și art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare. Împotriva acestui act administrativ, reclamanta Curtea de Apel Constanța a formulat contestație, față de care instanța de fond a apreciat prin sentința recurată că este nefondată.

Prin cererea de recurs formulată împotriva instanței de fond, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), întemeiat pe criticile conform cărora motivarea din cuprinsul sentinței recurate este deficitară lipsindu-i analiza efectivă a condițiilor discriminării, instanța de recurs apreciază că acesta este neîntemeiat.

Referitor la acest motiv de casare, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speță, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată. Așadar, Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, potrivit cărora instanța de fond nu a analizat în mod real și coerent criticile formulate prin acțiune, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în analiza cauzei și-a aplecat atenția asupra argumentelor propuse prin cererea de chemare în judecată, a apărărilor exprimate de pârâți prin întâmpinare și a modalității în care actele normative aplicabile speței au fost respectate pentru emiterea Hotărârii nr. 228/06.04.2022 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond a motivat soluția pronunțată, în raport de obiectul dedus judecății și de dispozițiile legale incidente în speță, respectiv a normelor prevăzute de O.G. nr. 137/2000, de O.G. nr. 2/2001, de Consituția României și de Legea nr. 554/2004 în limitele căreia își exercită competența instanța de contencios administrativ.

Așadar, prin raportare la aceste argumente, instanța de recurs apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întemeiat în cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța constată că și acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în cauză astfel cum aminteam mai sus, Constituția României, Legea nr. 210/1999 privind concediul paternal și O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în raport cu situația de fapt reținută, interpretând dispozițiile legale în acord cu scopul lor și cu jurisprudența constantă în materie de egalitate de tratament și nediscriminare.

În primul rând, Curtea reține că Hotărârea nr. 228/06.04.2022 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a calificat faptele sesizate drept discriminare în sensul art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, constatând existența unui tratament diferit aplicat intimatului A. în exercitarea unui drept recunoscut de lege, concediul paternal reglementat de Legea nr. 210/1999, raportat atât la beneficiul recunoscut mamelor (concediu de maternitate), cât și la situația altor tați de nou-născuți, cărora li s-a acordat concediul paternal fără condiționări suplimentare. Instanța de fond a reluat și a valorificat corect aceste constatări, verificându-le în raport de textele legale aplicabile.

Potrivit art. 1 - 4 din Legea nr. 210/1999, concediul paternal este o măsură de protecție socială instituită în favoarea tatălui copilului nou-născut, în scopul asigurării participării efective la îngrijirea noului membru al familiei și al concilierii vieții de familie cu cea profesională. Dreptul la concediu paternal este un drept recunoscut de lege, exercitabil în primele 8 săptămâni de la naștere, iar legiuitorul nu a prevăzut, ca și condiție de existență a acestui drept, acordul discreționar al angajatorului, ci doar respectarea cerințelor formale (cerere, certificatul de naștere, atestatul de puericultură, după caz).

În mod corect, instanța de fond a reținut că, deși concediul de maternitate și concediul de paternitate au natură, durată și regim juridic diferite, odată întrunite condițiile legale, ambii părinți sunt titularii unui drept subiectiv la o măsură de protecție socială, iar exercitarea acestui drept nu poate fi supusă unor condiționări arbitrare sau disproporționate din partea angajatorului. Pe acest fundament, concluzia primei instanțe, potrivit căreia concediul paternal "trebuie acordat în aceleași condiții cu cel de maternitate, decurgând din faptul biologic al nașterii copilului și neputând fi refuzat sau fracționat discreționar de angajator", nu exprimă o egalizare artificială a celor două instituții juridice, ci consacră, în sensul art. 16 și art. 41 din Constituție, obligația angajatorului de a respecta, în mod nediscriminatoriu, drepturile legale conferite părinților, în măsura în care condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite.

În al doilea rând, din perspectiva O.G. nr. 137/2000, instanța de fond a analizat în mod corect toate elementele constitutive ale discriminării directe: existența unui tratament diferențiat (refuzul inițial de acordare a concediului paternal la momentul solicitat și ulterior aprobarea condiționată, prin fracționare și raportare la volumul de muncă și ședințele de judecată); existența unui criteriu protejat (sexul și calitatea de tată al copilului nou-născut, în contextul unui drept conferit pentru concilierea vieții de familie cu cea profesională); existența persoanelor aflate în situații comparabile (alți tați judecători, cărora li s-a acordat concediul paternal în condițiile solicitate) și raportarea la tratamentul recunoscut mamelor; și existența unui raport de cauzalitate între aceste elemente și restrângerea efectivă a exercițiului dreptului la concediu paternal la momentul în care acesta prezenta utilitate pentru viața de familie.

Critica recurentei-reclamante, potrivit căreia instanța de fond nu ar fi identificat clar criteriul de discriminare sau situațiile comparabile, nu poate fi primit. Prima instanță a arătat explicit că tratamentul defavorabil rezultă din refuzul/condiționarea concediului paternal în raport cu modul în care sunt tratate: pe de-o parte mamele, care beneficiază de un concediu de protecție socială net inferior oricăror ingerințe legate de organizarea internă a angajatorului; și pe de altă parte, alți tați de nou-născuți, cărora li s-a aprobat concediul solicitat, în același an, fără condiționări de tipul celor impuse intimatului.

Similaritatea nu presupune identitate perfectă de situație (număr de ședințe, date exacte etc.), ci comparabilitate relevantă din perspectiva dreptului invocat, iar instanța de fond a explicat această perspectivă în mod corect.

În al treilea rând, în ceea ce privește sarcina probei, prima instanță a aplicat în mod just art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000. Petentul a făcut dovada refuzului inițial și a aprobării ulterioare doar în condițiile impuse de angajator (fracționare și adaptare la interesul organizatoric al instanței), ceea ce este suficient pentru prezumția de discriminare. În acest moment, revenea recurentei obligația de a dovedi că tratamentul aplicat fie nu constituie o încălcare a principiului egalității de tratament, fie este justificat obiectiv printr-un scop legitim și mijloace adecvate și necesare.

Instanța de fond a reținut în mod corect că recurenta nu a făcut o atare dovadă. Simpla invocare a necesității de "organizare a activității", a încărcării ședințelor de judecată sau a dificultăților de planificare nu poate constitui, în sine, o justificare obiectivă aptă să înlăture caracterul discriminatoriu, în condițiile în care aceste elemente sunt inerente oricărui angajator și trebuie gestionate cu respectarea drepturilor legale ale salariaților. De altfel, instanța a arătat explicit că organizarea activității curente a instanței este obligația angajatorului, care trebuie să integreze în această planificare și situațiile în care judecătorii beneficiază de concedii medicale, de maternitate sau de paternitate, fără a transforma aceste drepturi în simple facultăți supuse exclusiv interesului funcțional al instituției.

Susținerea recurentei-reclamante întemeiată pe art. 5 din O.G. nr. 137/2000 a fost, de asemenea, corect respinsă. Nu orice dificultate organizatorică și nu orice interes al angajatorului poate fi calificat drept "cerință profesională reală și determinantă". Pentru a intra în sfera excepției de la nediscriminare, cerința invocată trebuie să fie indispensabilă naturii activității, iar nu rezultatul modalității în care angajatorul alege să-și organizeze structura, volumul de muncă sau repartizarea sarcinilor. Or, prima instanță a reținut, în mod întemeiat, că imposibilitatea temporară a unui judecător de a participa la ședințe (din motive de concediu paternal) nu este de natură să pună în discuție însăși posibilitatea desfășurării activității jurisdicționale, atâta vreme cât instanța dispune de mecanisme legale și administrative pentru a acoperi aceste absențe. Invocarea art. 5 din O.G. nr. 137/2000, în sensul relativizării unui drept de protecție socială consacrat expres de lege, depășește cadrul acestei excepții și a fost corect înlăturată de către instanța de fond.

În ceea ce privește argumentul recurentei legat de concediul medical ulterior, instanța de fond a apreciat în mod corect că acesta nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere. Discriminarea s-a produs în momentul refuzului/condiționării dreptului la concediu paternal în forma și la momentul solicitat de tată, iar apariția ulterioară a unui concediu pentru incapacitate temporară de muncă nu poate "șterge" retroactiv tratamentul discriminatoriu deja aplicat. Concediul medical nu este rezultatul voinței părților, ci consecința unei stări de sănătate, iar efectele sale juridice (suspendarea raportului de muncă) nu pot fi utilizate pentru a justifica o ingerință anterioară nelegală în exercitarea unui alt drept recunoscut de lege. Instanța de fond a valorificat acest element exclusiv ca circumstanță atenuantă la individualizarea sancțiunii, ceea ce denotă o aplicare nuanțată a normelor legale, nicidecum o interpretare eronată a acestora.

Tot astfel, Înalta Curte reține caracterul corect al interpretării primei instanțe în privința existenței unui prejudiciu juridic relevant. Contrar susținerilor recurentei, prejudiciul constă în însăși imposibilitatea exercitării dreptului la momentul în care acesta prezenta utilitate pentru viața de familie, prin refuzul sau condiționarea sa prin raportare la interesele organizatorice ale angajatorului. Faptul că, ulterior, raportul de muncă a fost suspendat prin concediu medical nu înlătură caracterul defavorabil al tratamentului inițial și nu transformă într-o situație "ipotetică" ingerința în exercitarea dreptului la concediu paternal.

În fine, instanța de recurs constată că toate criticile recurentei sub acest motiv de casare tind, în substanța lor, fie la reinterpretarea situației de fapt (modul de formulare și de procesare a cererilor de concediu, consecințele lor concrete), fie la substituirea raționamentului juridic al primei instanțe cu propriul punct de vedere al recurentei cu privire la echilibrul între interesele de serviciu și drepturile de protecție socială. Or, instanța de fond a identificat corect norma aplicabilă (Legea nr. 210/1999 și O.G. nr. 137/2000), a stabilit că sunt îndeplinite condițiile discriminării directe în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și a aplicat în mod adecvat regulile privind sarcina probei, astfel că nu se poate reține existența unei interpretări sau aplicări greșite a legii, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va recursul declarat de reclamanta Curtea de Apel Constanța împotriva sentinței civile nr. 2083 din 9 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de reclamanta Curtea de Apel Constanța împotriva sentinței civile nr. 2083 din 9 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.