ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4175/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/2015 A. S.A. reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea la către Aeroportul Timișoara a ajutorului de stat ilegal primit prin intermediul discounturilor pentru aeronave de peste 70 MTOW (schemă de discounturi publicată în Publicația de Informare Aeronautică din data de 26.08.2010, Secțiunea GEN 4.1-17, denumită în continuare "AIP 2010"), obligație de restituire care derivă din interpretarea și aplicarea art. 108 alin. (3) TFUE.

Hotărârea instanței de fond Prin încheierea de ședință din 21 decembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost completată prin sentința nr. 11 din data de 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererile formulate de pârâtele B. și S.N. Aeroportul Internațional Timișoara Traian Vuia S.A.și a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare formulată de A. S.A. împotriva deciziei din 24.02.2020, emisă de Comisie în procedura formala de investigare S.A..31662.

Recursul exercitat în cauză Împotriva încheierii a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Alba Iulia pentru continuarea judecății. După o succintă prezentare a situației de fapt și a contextului în care se derulează litigiul, recurenta a arătat că încheierea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pe baza următorului raționament: - există autoritate de lucru judecat în sensul în care măsura în discuție este ajutor de stat; - decizia Comisiei conchide că aceeași măsură nu reprezintă ajutor de stat; - decizia Comisiei este contestată sub aspectul valabilității sale, astfel încât "se impune suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea de către C.J.U.E., a acțiunii în anulare împotriva Deciziei Comisiei din 24.02.2020, din moment ce soluționarea prezentei cauze depinde de existența sau inexistența ajutorului de stat primit în temeiul Grilei de Tarife AIP 2010." În realitate, instanța nu putea considera că împrejurarea dacă măsura cuprinsă în grila AIP 2010 constituie ajutor de stat depinde de soluția ce se va pronunța în dosarul x, întrucât această problema este stabilită, cu autoritate de lucru judecat, în cadrul dosarului x/2011, instanțele naționale ajungând la această concluzie în exercitarea competenței conferite de art. 108 TFUE. În opinia recurentei decizia Comisiei Europene nu poate produce niciun efect contrar aspectelor reținute de instanțele naționale, indiferent de soarta dosarului x. Conform prevederilor TFUE, atât instanțele naționale cât și Comisia aveau competența de a se pronunța asupra împrejurării dacă Grila de Tarife ALP 2010 constituie sau nu ajutor de stat, iar măsura cuprinsă în Grila de Tarife AIP 2010 nu poate, în același timp, atât să constituie cât și să nu constituie ajutor de stat. Instanțele naționale au conchis că măsura este selectivă și constituie ajutor de stat în anii 2011-2012. Comisia, în cadrul activității sale desfășurate cu ocazia investigației nr. S.A. 31662-C/2011 era ținută de obligația de cooperare și de fidelitate față de instituțiile statelor membre. Această obligație este reglementată atât la nivel general de art. 4 (3) de TFUE, cât și în mod special, pentru materia ajutorului de stat, în chiar art. 108 TFUE. Astfel, Comisia nu putea emite o decizie care să contravină unei hotărâri pronunțate anterior de o instanță națională. În acest sens, sunt și concluziile C.J.U.E. din cauza C-284/12, care instituie regula conform căreia dacă vreuna dintre cele doua entități s-a pronunțat cu privire la existența unui ajutor de stat, cealaltă entitate, fiind legată de obligația de cooperare și de fidelitate, nu trebuie să decidă contrariul. În al doilea rând, Comisia a încălcat obligația aflată în discuție prin aceea că a pronunțat o decizie care contravine unei hotărâri judecătorești prin care instanta a dat eficiență principiului prevalenței dreptului european. Mai exact, pentru a decide că măsura este ajutor de stat, instanța națională a aplicat dreptul european. În sens contrar, Comisia, conchizând ca aceeași măsură nu este ajutor de stat, a decis, în prealabil, neaplicarea dreptului european. În al treilea rând, obligația de cooperare și fidelitate a fost încălcată de Comisie și prin raportare la faptul că, în contextul emiterii Deciziei, nu a făcut nicio referire la această obligație ce îi incumba. Printr-un al doilea set de critici, recurenta a arătat că încheierea recurată a fost pronuntată cu încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei Î.C.C.J. nr. 2998 din 20.06.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2015, prin care a fost casată prima încheiere de suspendare a procesului de față, instanța de recurs reținând și aspectul de oportunitate, dat fiind faptul că litigiul se află într-un stadiu avansat de soluționare. Recurenta a invocat și nesocotirea dispozițiilor art. 235 C. proc. civ., conform cărora "instanța nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii." Astfel, prin încheierea din data de 05.09.2016, instanța a respins cererea de suspendare a cauzei până la solulionarea definitivă a dosarului nr. x/2015, considerând că nu poate suspenda cauza, măsura nefiind oportună, pentru că tergiversarea de până atunci era deja suficientă. La rândul său, tergiversarea rezulta, la vremea respectivă, dintr-o serie de circumstanțe: stadiul procesual al cauzei, momentul înregistrării cererii de chemare în judecată din această cauză, momentul înregistrării cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2015 și soluția adoptată în cel din urmă dosar. În primul rând, instanța a revenit asupra concluziei că suspendarea este o formă de tergiversare a dosarului și, prin încheierea recurată consideră invers, câtă vreme suspendă, pentru a 2-a oară, cauza. În al doilea rând, instanța mai revine asupra unui aspect și, la momentul admiterii noii cereri de suspendare (patru ani mai târziu), instanța consideră invers, implicit dar neîndoielnic, că tergiversarea deja petrecută nu mai este suficientă. Recurenta a mai apreciat că încheierea de suspendare recurată a fost pronunțată cu nesocotirea art. 413 (1) teza întâi C. proc. civ., care, potrivit literaturii juridice de specialitate impun judecătorului să analizeze nu numai legătura dintre cauze, ci și oportunitatea măsurii suspendării judecății. În prezenta cauză, instanța nu a analizat deloc problema oportunității, cu toate că încă de la prima suspendare dispusă de aceeași instanță în acest dosar, Înalta Curte a menționat că măsura nu este oportună. Firește că măsura nu este oportună, câtă vreme blochează nejustificat un demers de restaurare a concurenței legitime, care presupune restituirea cât mai grabnică a unui ajutor de stat.

Apărările formulate de intimați Intimații-pârâți B. și S.N. Aeroportul Internațional Timișoara Traian Vuia S.A. au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a încheierii pronunțate de curtea de apel.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene La data de 15.09.2022 recurenta A. S.A. a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare: "1) A încălcat Comisia Europeană principiul de drept al Uniunii Europene al cooperării sincere (art. 4 (3) TFUE) prin emiterea unei decizii potrivit căreia o anumită măsură nu constituie ajutor de stat în condițiile în care această decizie se află în contradicție cu o hotărâre judecătorească (i) ce se bucură de autoritate de lucru judecat, (ii) emisă cu mult timp înainte de decizia Comisiei Europene și (iii) care aplică dreptul Uniunii Europene întrucât, potrivit acestei hotărâri, măsura constituie ajutor de stat, în condițiile în care decizia Comisiei nici măcar nu face vreo referire la hotărârea judecătorească anterioară deși i-a fost adusă la cunoștință ? 2) A încălcat Comisia Europeană prima propoziție a art. 108 (l) TFUE prin emiterea unei decizii potrivit căreia o anumită măsură nu constituie ajutor de stat în condițiile în care această decizie se află în contradicție cu o hotărâre judecătorească (i) ce se bucură de autoritate de lucru judecat, (ii) emisă cu mult timp înainte de decizia Comisiei Europene și (iii) care aplică dreptul Uniunii Europene întrucât, potrivit acestei hotărâri, măsura constituie ajutor de stat, în condițiile în care decizia Comisiei nici măcar nu face vreo referire la hotărârea judecătorească anterioară deși i-a fost adusă la cunoștință ? 3) A încălcat Comisia Europeană principiul de drept al Uniunii Europene al bunei administrări prin emiterea unei decizii potrivit căreia o anumită măsură nu constituie ajutor de stat în condițiile în care această decizie se află în contradicție cu o hotărâre judecătorească (i) ce se bucură de autoritate de lucru judecat, (ii) emisă cu mult timp înainte de decizia Comisiei Europene și (iii) care aplică dreptul Uniunii Europene întrucât, potrivit acestei hotărâri, măsura constituie ajutor de stat, în condițiile în care decizia Comisiei nici măcar nu face vreo referire la hotărârea judecătorească anterioară deși i-a fost adusă la cunoștință ? 4) A încălcat Comisia Europeană principiul supremației dreptului Uniunii Europene prin emiterea unei decizii de neaplicare a dreptului Uniunii Europene, potrivit căreia o anumită măsură nu constituie ajutor de stat în condițiile în care această decizie se află în contradicție cu o hotărâre judecătorească (i) ce se bucură de autoritate de lucru judecat, (ii) emisă cu mult timp înainte de decizia Comisiei Europene și (iii) care aplică dreptul Uniunii Europene întrucât, potrivit acestei hotărâri, măsura constituie ajutor de stat ? 5) Dacă răspunsul la vreuna dintre întrebările l- 4 de mai sus este afirmativ, ar putea o astfel de Decizie a Comisiei Europene să paralizeze efectele ce se bucură de puterea lucrului judecat ale hotărârii judecătorești anterioare care conchide că o anumită măsură este ajutor de stat, într-un proces în care o parte se prevalează de această hotărâre judecătorească anterioară ? 6) Independent de răspunsul dat întrebărilor de mai sus, dacă principiul supremației dreptului Uniunii Europene permite unei Decizii a Comisiei Europene, care nu aplică dreptul Uniunii Europene deoarece reține că o anumită măsură nu este ajutor de stat, să paralizeze efectele ce se bucură de puterea lucrului judecat ale hotărârii judecătorești anterioare care aplică dreptul Uniunii Europene întrucât stabilește că aceeași măsură este ajutor de stat ?" În motivarea cererii s-a arătat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate, fiind subliniat faptul că pentru pronunțarea unei hotărâri de către instanâa de recurs este necesară clarificarea, în prealabil, a următoarelor chestiuni juridice: (i) Decizia Comisiei Europene a fost emisă cu încălcarea unor principii fundamentale de drept european (i .e., cooperarea sinceră. buna administrare, supremația dreptului Uniunii Europene) și, dacă da, poate aceasta să contravină unei hotărâri judecătorești care se bucură de autoritate de lucru judecat? (ii) poate Decizia Comisiei Europene care nu aplică dreptul Uniunii Europene prin aceea că reține că o anumită măsură nu este ajutor de stat să contravină unei hotărâri judecătorești care se bucură de autoritate de lucru judecat și care aplică dreptul Uniunii Europene, prin aceea că reține că aceeași măsură constituie ajutor de stat ? Clarificarea în prealabil a problemelor de mai sus de către C.J.U.E. este necesară întrucât, dacă răspunsul la oricare dintre respectivele probleme este negativ, în sensul în care Decizia Comisiei Europene nu poate să prevaleze, în dauna hotărârii judecătorești definitive, atunci înseamnă că încheierea de suspendare trebuie desființată, soarta dosarului x neavând nicio înrâurire asupra litigiului de față. Astfel, în cadrul dosarului x/2011, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 922/PI/CA/30.08.2011, a constatat caracterul de ajutor de stat ilegal al măsurii de discount global pentru avioanele de peste 70 de tone MTOW acordat de AITTV prin intermediul pct. 7.3. din grila de tarife publicată în AIP România, secțiunea GEN 4.1-17/26.08.2010, dispunând totodată anularea măsurii stabilite la pct. 7.3 din Grila de tarife publicată în AIP la 26.08.2010. Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Timiș, AITTV a formulat recurs, în susținerea căruia a intervenit accesoriu și B.. Recursul a fost inițial înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara și, ulterior, strămutat la Curtea de Apel Pitești care, la data de 14.11.2012, prin decizia nr. 2531/14. 11.2012, a respins irevocabil atât cererea de recurs, cât și cererea de intervenție accesorie ca nefondate. Pentru a decide astfel, instanțele naționale au stabilit în mod definitiv faptul că discount-ul instituit prin pct. 7.3. din Grila AIP 2010 reprezintă ajutor de stat nelegal și, în consecință, au dispus anularea acestuia. Cu alte cuvinte, există autoritate de lucru judecat decurgând din hotărâri naționale în sensul în care pct. 7.3 din Grila AIP 2010 constituie ajutor de stat. A. a continuat demersul descris mai sus și, la data de 02.04.2013, a formulat, în contradictoriu cu B. și AI TTV, o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat: - obligarea pârâtei B. la restituirea ajutorului de stat primit de la Aeroportul Timișoara prin intermediul discount-urilor de care a beneficiat prin dispozițiile art. 7.3 din grila de tarife publicate de A.I.P. România, secțiunea GEN 4. I-17/26.08.2010 în cuantum estimat de 4.000.000 Euro; - obligarea pârâtei B. la plata dobânzilor legale aferente ajutorului de stat primit ilegal de la Aeroportul Timișoara, de la data acordării acestuia până la data restituirii integrale a ajutorului de stat. Pe scurt, în procesul de față A. solicită restituirea a ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin hotărâri judecătorești naționale, că reprezintă ajutor de stat. Ulterior, în paralel cu demersul descris mai sus, Comisia Europeană, prin Decizia din 24.02.2020 pronunțată în cadrul investigației Nr. S.A. 31662 - C/2011 (ex NN/2011) a decis - în mod contrar celor statuate cu autoritate de lucru judecat de instanțele naționale - că nu este vorba despre un ajutor de stat. Această Decizie a Comisiei a fost contestată sub aspectul valabilității sale de către A., în cadrul dosarului x, nesoluționat până în prezent. Prin raportare la succesiunea evenimentelor anterior prezentate, Inalta Curte nu poate decide asupra temeiniciei recursului declarat de A. împotriva soluției de suspendare a judecății decât dacă, în prealabil, C.J.U.E. stabilește care este relevanța juridică a Deciziei anterior amintite prin raportare la cele reținute, cu autoritate de lucru judecat de instanțele române.

Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și asupra recursului Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În privința cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 TFUE trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre. În acest sens, în cauza Cilfit C-283/81, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că, dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art. 234, iar instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanțele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării puse. Tot jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Necesitatea interpretării dreptului comunitar poate deriva numai dintr-o potențială neclaritate a textului sau dintr-o eventuală nearmonizare a dreptului național cu cel comunitar. În privința prezentei cereri de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține că aceasta a fost formulată în cadrul unei cereri de recurs formulate împotriva unei încheieri de suspendare a judecății în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., stadiu procesual în care instanța de recurs nu poate da dezlegări asupra contextului factual rezultat din contrarietatea dintre o hotărâre judecătorească națională și o decizie a Comisiei Europene prin care se stabilește existența, respectiv inexistența unui ajutor de stat în privința unei și aceleiași măsuri. De asemenea, raportat la obiectul învestirii, Înalta Curte constată că, prin formularea celor 6 întrebări A. S.A. nu invocă o neclaritate a normelor de drept comunitar, deși, conform prevederilor art. 267 T.F.U.E., rolul C.J.U.E. este acela de a interpreta normelor europene indicate de instanța națională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul cauzei și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea recurentei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În privința recursului declarat împotriva încheierii de suspendare a judecății cauzei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., "instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți". Textul reglementează unul dintre cazurile suspendării facultative și se referă la chestiuni prealabile, care pot avea o influență asupra dreptului dedus în justiție. În privința primului motiv de casare invocat în privința soluției primei instanțe de suspendare a judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., se reține că raționamentul recurentei pornește de la teroria conform căreia instanțele naționale ar trebui să ignore existența Deciziei Comisiei Europene, apreciată ca fiind lipsită de orice efect, indiferent de soluția ce va fi pronunțată de instanțele Uniunii și aceasta datorită existenței unor hotărâri judecătorești naționale anterioare, intrate în autoritatea de lucru judecat consacrată în dreptul intern, care statuează contrariul celor dispuse în Decizia Comisiei Europene. De asemenea, recurenta-reclamantă solicită instanțelor naționale să se pronunțe asupra legalității Deciziei Comisiei Europene, pe care o critică sub mai multe aspecte și, în principal, sub aspectul unei pretinse obligații care i-ar fi revenit Comisiei Europene de a se supune și de a nu contrazice hotărâri ale instanțelor naționale intrate în autoritatea de lucru judecat conform unor dispoziții din dreptul intern. Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei vizând aceste aspecte și constată că art. 288 TFUE instituie principiul efectului util și principiul obligativității actelor juridice ale Uniunii. Decizia Comisiei este în vigoare, se bucură de prezumția de legalitate și nu există nicio hotărâre de suspendare a executării sale, care să fi fost adoptată de instanțele Uniunii în conformitate cu dispozițiile art. 278 TFUE, iar validarea raționamentului recurentei ar echivala cu lipsirea de efecte juridice a Deciziei și, pe cale de consecință, cu încălcarea dispozițiilor Tratatului care consacră principiile anterior enunțate. De altfel, în privința conflictului dintre efectul util al normelor de drept comunitar, respectiv obligativitatea deciziilor Comisiei Europene și autoritatea de lucru judecat consacrată printr-o normă de drept intern, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat prin hotărârea din 18 iulie 2007 pronunțată în cauza C-119/05 (în speța respectivă instanțele naționale au stabilit inexistența ajutorului de stat în timp ce Comisia a decis la un moment ulterior contrariul), că "dreptul comunitar se opune aplicării unei dispoziții a dreptului național care urmărește să consacre principiul autorității de lucru judecat, precum articolul 2909 din C. civ. italian (codice civile), în măsura în care aplicarea acesteia împiedică recuperarea unui ajutor de stat care a fost acordat cu încălcarea dreptului comunitar și a cărui incompatibilitate cu piața comună a fost constatată printr-o decizie a Comisiei Comunităților Europene care a devenit definitivă". În același timp, instanța națională nu se poate pronunța asupra criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă cu privire la Decizia Comisiei Europene și nici nu ar putea dispune invalidarea acesteia deoarece competența de efectuare a controlului jurisdicțional aparține în mod exclusiv Curții de Justiție a Uniunii Europene. Totodată, nu există nicio dispoziție în Tratat care să prevadă pretinsa obligație a Comisiei Europene de a se supune hotărârilor instanțelor naționale, respectiv de a nu adopta acte juridice care să le contrazică, astfel încât, în mod corect, prima instanță a reținut că există o legătură strânsă între cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2015 a cărei judecată a fost suspendată și acțiunea în anulare formulată împotriva Deciziei Comisiei Europene aflată pe rolul instanțelor Uniunii. În soluționarea fondului acțiunii din prezenta cauză instanța națională va trebui mai întâi să constate că există sau nu un ajutor de stat ilegal, iar în cadrul acestei analize, instanța nu ar putea ignora existența deciziei Comisiei Europene, care se bucură de prezumția de legalitate și nici împrejurarea că aceasta este atacată în contenciosul administrativ european. In același timp, în cadrul acțiunii în anulare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene se va pronunța cu privire la legalitatea Deciziei Comisiei Europene privind inexistența ajutorului de stat, soluțiile care pot fi pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene fiind, prin urmare, legate de existența sau nu a ajutorului de stat. Înalta Curte nu poate primi nici argumentul recurentei subsumat cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei Î.C.C.J. nr. 2998/20.06.2020, întrucât prin decizia menționată s-a soluționat recursul împotriva unei încheieri de suspendare a judecății, care avea ca temei o cu totul altă situație. Astfel, la acel moment se dispusese suspendarea până la soluționarea definitivă a unei cauze aflate pe rolul unei instanțe naționale - dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Timiș, având ca obiect acțiunea directă a Aeroportului Timișoara pentru restituirea pretinsului ajutor de stat ce ar fi fost acordat prin Grila de Tarife AIP 2010. Cauza suspendării a fost, așadar, diferită și nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește aspectul de oportunitate a măsurii dispuse, oportunitatea fiind o chestiune subiectivă ce se analizează în funcția de cauza și circumstanțele concrete existente la momentul la care se solicită suspendarea. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține caracterul nefondat și al criticilor din recurs referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 235 sau art. 413 alin. (1) C. proc. civ.. Încheierea din data de 5.09.2016 nu poate avea caracter interlocutoriu în sensul indicat de recurentă, întrucât instanța de fond a respins la acel moment cererea de suspendare, prin raportare la o cauză diferită în susținerea suspendării (cauză care primise, în primul ciclu procesual, o soluție de respingere a acțiunii ca prescrisă), dar și la un context diferit fațăde cel existent în prezent. De asemenea, analiza de oportunitate este diferită pentru cele două cereri de suspendare, circumstanțele și cauza suspendării fiind și ele, în mod evident, diferite, astfel încât nu se poate vorbi despre încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Pentru aceste considerente, constatând că încheierea recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul promovat. PENTRU ACESTE MOTIVE,