ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 873/2023

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 27.07.2021 și înregistrată sub nr. x/2021, reclamantul Aeroportul Internațional Avram Iancu Cluj RA, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile (AIAS) și Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, a solicitat anularea parțială a Ordinului MT nr. 7/10.01.2014 în ceea ce privește art. 4 alin. (1) din Ordin și pct. 5 din Anexa la Ordin referitor la scadența obligațiilor de plată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 261/2021 pronunțată la data de 25 octombrie 2021, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și excepția prescripției invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Autoritatea de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Aeroportul Internațional Avram Iancu Cluj RA, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul Aeroportul Internațional Avram Iancu Cluj R.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, iar în rejudecare a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată și anularea în parte a Ordinului Ministerului Transporturilor nr. 7 din 10.01.2014 respectiv anularea art. 4 alin. (1) din Ordin și anularea punctului 5 din Anexa la Ordin referitor la scadența obligațiilor de plată. În motivarea recursului, se arată că după prezentarea procedurii de distribuire a sumei de 0,275 euro/pasager îmbarcat pe aeroporturile din România din tariful pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor, punctul 5 din Anexa la OMT nr. 7/2014 încalcă art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 26/2009. Cu privire la art. 6 din O.G. nr. 26/2009 se susține de către recurent că legea impune în prealabil colectarea tarifului și ulterior colectării se impune virarea acestui tarif către intimata-pârâtă Autoritatea de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile (AIAS). Însă, prin OMT nr. 7/2014 se modifică scadența prevăzută de art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 26/2009 prin care se stabilește că tariful se achită în termen de 30 zile de la emiterea deciziei de plată. Totodată, emiterea deciziei de plată nu este condiționată de încasarea tarifului, recurentul-reclamant fiind pus în situația de a achita tariful anterior colectării de la compania aeriană. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul invocă faptul că prima instanță nu a motivat apărările acestuia cu privire la decalarea plății de momentul încasării și stabilirea unui termen de plată în raport de data emiterii deciziei de plată. În ceea ce privește motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile formulate vizează interpretarea și aplicarea eronată a normelor juridice incidente cauzei. În acest sens arată că, în mod nelegal, instanța de fond a reținut că nu s-a modificat scadența pentru că art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 26/2009 nu reglementează o scadență. Ceea ce se susține în esență este faptul că Ordinul a modificat scadența stabilită prin lege, scadență care nu trebuie raportată exclusiv la o dată fixă (cum în mod eronat a reținut instanța de fond) ci trebuie raportată la un anumit moment (după colectare). Într-un alt aspect se critică faptul că, prin art. 4 alin. (1) și pct. 5 din Anexa la OMT nr. 7/2014 s-a încălcat principiul libertății contractuale, prin faptul că organul administrativ stabilește termene și sancțiuni în cadrul unui contract încheiat între profesioniști, din care organul administrativ nu face parte. Apreciază totodată ca fiind excesive penalitățile percepute prin pct. 5 din Anexa la OMT nr. 7/2014 în procent de 0,1% pe zi de întârziere, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești. O ultimă critică vizează nelegala raportare de către instanța de fond la dispozițiile fiscale, acestea nefiind aplicabile în prezenta speță, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011. Apreciază că raportul juridic este unul de drept privat (de drept civil) și prin urmare se aplică regulile dobânzii civile și în nici un caz regulile dobânzii fiscale.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Autoritatea de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile (AIAS) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. În esență, s-a susținut, în raport de fiecare motiv de casare invocat de către recurent, că acestea sunt nefondate, soluția instanței de fond fiind una legală și temeinică, cu aplicarea întocmai a normelor de drept material incidente în cauză. Totodată, hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază. Apreciază că instanța de fond a analizat legalitatea dispozițiilor din Ordinul MT nr. 7/2014 în sensul verificării condițiilor și conformității acestuia cu actele normative cu forță juridică superioară în baza cărora au fost emise. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reține Înalta Curte că dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prevâd: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii oei numai motive străine de natura cauzei; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.". Totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Prioritar, reține Înalta Curte că în materia contenciosului administrativ legalitatea actelor administrative se examinează prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, ținând seama de principiul legalității și de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Actul administrativ a cărui legalitate este criticată prin prezenta acțiune este Ordinul MT nr. 7/2014, și face parte din categoria actelor administrative cu caracter normativ, supuse exigenței respectării principiului ierarhiei actelor normative care presupune obligativitatea conformității actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forță juridică superioară în executarea cărora se emit/adoptă. Acest principiu este consacrat de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care, la alin. (3) al art. 4 intitulat "Ierarhia actelor normative" prevede că "Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă." Art. 77 din Legea nr. 24/2000, statuează că actele date în executarea unui act normativ se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului. Din analiza sistematică a prevederilor legale menționate și ținând cont de principiul general al ierarhiei actelor normative, Înalta Curte reține că ordinele cu caracter normativ, pot avea ca obiect de reglementare exclusiv modul de aplicare, de punere în executare, în concret, a legii, fără posibilitatea de a excede sfera de reglementare stabilită de legiuitor, în sensul adăugării la lege sau a modificării acesteia prin normele de aplicare. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constituie motiv de casare/nelegalitate încălcarea prin hotărâre a normelor de drept material sau aplicarea greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză, în legătură cu critica ce face obiectul analizei, recurentul expune în fața instanței de reformare faptul că prin Ordinul MT nr. 7/2014 se modifică scadența prevăzută de art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 26/2009 și se stabilește că tariful se achită în termen de 30 de zile de la emiterea deciziei de plată. Or, decizia de plată nu se corelează cu încasarea tarifului, administratorul aeroportului fiind pus în situația de a achita tariful anterior colectării de la compania aeriană, fără însă a arăta în mod clar, concret și convingător care este greșeala judecătorului de primă instanță în interpretarea ori aplicarea textelor legale incidente și pe care acesta din urmă și-a întemeiat soluția. Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 26/2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea Centrului de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile "(1) Finanțarea cheltuielilor curente, inclusiv a cheltuielilor aferente investigațiilor privind siguranța aviației civile, precum și a cheltuielilor de capital ale AIAS se asigură integral din venituri proprii, surse atrase, donații și sponsorizări. (2) În cazul catastrofelor aeriene, Guvernul alocă AIAS sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prin bugetul Ministerului Transporturilor, pentru investigații privind siguranța, inclusiv pentru recuperarea epavelor în cazul evenimentelor de aviație civilă. (3) Veniturile proprii AIAS se constituie din transferul sumei de 0,275 euro/pasager îmbarcat pe aeroporturile din România din tariful pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor, din surse atrase, inclusiv în baza unor tarife aferente serviciilor prestate persoanelor fizice și juridice, române sau străine, precum și din donații și sponsorizări. (4) Tariful pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor prevăzut la alin. (3) se colectează de către administratorii aeroporturilor și se virează către AIAS în conformitate cu prevederile alin. (3). (5) Sursele proprii de finanțare nu au impact asupra bugetului de stat și nu implică mărirea tarifului deja existent. (6) În vederea dezvoltării și modernizării rapide impuse de standardele internaționale AIAS poate utiliza fondurile deținute, conform legii". Norma legală reglementează modalitatea de constituire a veniturilor proprii, respectiv s-a prevăzut în mod expres faptul că sursele proprii ale AIAS se constituie din transferul sumei de 0,275 euro/pasager îmbarcat pe aeroporturile din România din tariful pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor, această sumă reprezentând tariful colectat de administratorii aeroporturilor și virat AIAS. Prin urmare se constată că în mod corect instanța de fond a reținut că aceste dispoziții legale nu reglementează vreo scadență a tarifului pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor. Va reține Înalta Curte faptul că potrivit art. 3 din Ordinul nr. 7/2014 "Tariful prevăzut la art. 1 se colectează de către administratorul fiecărui aeroport civil prin includere în tariful de servicii pentru pasageri perceput de la utilizatorii aeroportului și se distribuie de administratorul aeroportului după cum urmează: 0,275 euro/pasager îmbarcat, către Autoritatea de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile, conform procedurii prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin". Conform art. 4 din Ordinul nr. 7/2014 privind aprobarea tarifului pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor și a procedurii de colectare și distribuire a acestuia și pentru abrogarea Ordinului ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 894/2010 privind aprobarea tarifului pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor: "(1) Administratorul fiecărui aeroport se asigură că în contractele de operare încheiate cu utilizatorii aeroportului sunt prevăzute termene de plată pentru tariful de servicii pentru pasageri, care să permită achitarea de către administratorul aeroportului, la termenul prevăzut la pct. 5 din anexă, a obligației de plată față de Centrul de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile. (2) Autoritatea Aeronautică Civilă Română transmite lunar Centrului de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile, în baza unui protocol încheiat în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentului ordin, date statistice privind traficul de pasageri pe aeroporturile din România, colectate în baza Ordinului ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1089/2012 privind culegerea, analiza, centralizarea și difuzarea datelor statistice din domeniul transportului aerian". Prin Anexa la Ordinul nr. 7/2014 a fost reglementată procedura de distribuire a sumei de 0,275 euro/pasager îmbarcat pe aeroporturile din România din tariful pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor, respectiv: "1. Administratorul fiecărui aeroport civil are obligația de a comunica Centrului de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile traficul lunar de pasageri îmbarcați pe aeroport, până la data de 10 a fiecărei luni pentru pasagerii îmbarcați în luna precedentă. 2. În baza datelor comunicate de administratorul aeroportului, Centrul de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile calculează sumele datorate lunar și emite o decizie de plată a sumelor datorate, în temeiul art. 6 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea Centrului de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile, aprobată cu modificări prin Legea nr. 55/2010, pe care o comunică fiecărui administrator de aeroport în parte, în termen de 5 zile de la data comunicării traficului lunar de către administratorul aeroportului, prin poștă, fax sau e-mail. 3. Sumele datorate lunar se transformă din euro în RON, la cursul Băncii Naționale a României din ziua în care a fost emisă decizia de plată. 4. Decizia de plată conține obligatoriu următoarele elemente: suma datorată în RON, calculată potrivit pct. 2 și 3, scadența, consecințele neplății la termen, sediul Centrului de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile, sediul și denumirea debitorului, contul bancar în care urmează să se facă plata.

Obligațiile de plată prevăzute în decizia de plată emisă de Centrul de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile trebuie achitate și transferate obligatoriu de către administratorul fiecărui aeroport în parte, în termen de 30 de zile de la data emiterii deciziei de plată. Neplata la termenul specificat atrage aplicarea unor penalizări de 0,1% din suma prevăzută în decizie, pentru fiecare zi de întârziere la plată.

Eventualele diferențe rezultate din raportări diferite ale numărului de pasageri îmbarcați pe aeroporturile din România se vor regulariza în luna următoare". Din economia acestor dispoziții legale rezultă că decizia de plată este emisă în temeiul art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 26/2009, în baza datelor comunicate de administratorul aeroportului respectiv a comunicării traficului lunar de pasageri îmbarcați pe aeroport până la data de 10 a fiecărei luni pentru pasagerii îmbarcați în luna precedentă. Este important de precizat faptul că această decizie de plată cuprinde elemente obligatorii respectiv: suma datorată, scadența și consecințele neplății la termen a sumei datorate și produce efecte între administratorul de aeroport și AIAS. Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că între administratorul de aeroport și utilizatorii aeroportului se încheie contractul de operare, contract ce trebuie să cuprindă și termenul de plată pentru tariful de servicii pentru pasageri, termen de plată care să permită achitarea de către administratorul aeroportului a obligației de plată față de AIAS. Se observă că suma de 0,275 euro/pasager îmbarcat pe aeroporturile din România din tariful pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor este inclus în prețul biletului de avion, prin urmare achitată de fiecare pasager la momentul achiziționării biletului de avion. Ulterior, fiecare utilizator al aeroportului trebuie să vireze suma aferentă către aeroport, iar acesta către AIAS. În acest context, contractul încheiat între administratorul de aeroport și utilizatorii aeroportului va produce efecte doar între aceste părți, administratorul de aeroport având obligația ca în contractele încheiate să fie stabilit și termenul de plată a tarifului de servicii pentru pasageri. În condițiile în care cota-parte de 0,275 euro/pasager este deja colectată de la fiecare pasager ce achiziționează un bilet de avion, utilizatorii aeroportului au obligația achitării acesteia către administratorul aeroportului. Împrejurarea că acest tarif nu este colectat de către administratorul aeroportului de la utilizatorii aeroportului nu poate determina o alta scadență a obligației de plată către AIAS a administratorului aeroportului față de cea stabilită prin pct. 5 din Anexa la Ordinul nr. 7/2014 atâta vreme cât obligația de colectare a tarifului pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor aparține administratorului aeroportului. Prin urmare, acesta trebuie să ia toate măsurile pentru atingerea acestui rezultat, iar una dintre ele a fost identificată de pârâtul MT ca fiind cea prevăzută de art. 4 alin. (1) corelativ cu pct. 5 din Anexa la Ordinul MT 7/2014 Raportat la aceste considerente, critica referitoare la faptul că decizia de plată nu se corelează cu încasarea venitului este nefondată și nu poate fi primită. Nici critica referitoare la faptul că prin art. 4 alin. (1) și pct. 5 din Anexa la OMT nr. 7/2014 s-a încălcat principiul libertății contractuale, în sensul că organul administrativ stabilește termene și sancțiuni în cadrul unui contract încheiat între profesioniști, contract din care organul administrativ nu face parte, nu poate fi primită. Ca orice contract și contractul încheiat între administratorul aeroportului și utilizatorii aeroportului presupune autonomia de voință a părților și îi este aplicabil principiul libertății contractuale. Împrejurarea că prin dispozițiile pct. 5 din Anexa la Ordinul nr. 7/2014 s-a reglementat un termen de 30 de zile de plată a tarifului de 0,275 euro/pasager de către administratorul aeroportului nu afectează principiul libertății contractuale, dimpotrivă această normă vine să protejeze recurentul reclamant în relația contractuală a acestuia cu utilizatorii aeroportului, acordându-i posibilitatea să prevadă termene de plată pentru tariful de servicii pentru pasageri. Cât privește critica referitoare la cuantumul de 0,1% pe zi de întârziere al penalităților percepute prin pct. 5 din Anexa la OMT nr. 7/2014, Înalta Curte va reține caracterul nefondat al acesteia. Potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 autoritatea publică este definită ca fiind "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică". Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 26/2009 "AIAS este autoritatea unică în domeniul investigațiilor și analizelor privind siguranța aviației civile la nivel național cu atribuții în organizarea, conducerea, coordonarea, controlul și efectuarea investigațiilor privind siguranța aviației civile, în conformitate cu Codul aerian al României, regulamentele europene, precum și cu alte acte normative aplicabile domeniului de activitate al AIAS, în scopul determinării faptelor, cauzelor și împrejurărilor care au dus la producerea evenimentelor de aviație civilă și emiterea de recomandări pentru siguranța aviației civile, în scopul prevenirii producerii evenimentelor de aviație civilă ..." În raport de aceste dispoziții legale, rezultă ca în prezenta cauză ne aflăm în fața unui raport de putere publică în cadrul căruia autoritatea publică pentru a se asigura în ceea ce privește executarea obligațiilor stabilite prin lege va percepe penalitățile de întârziere stabilite prin lege. S-a susținut ca fiind excesiv cuantumul penalităților de întârziere prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, critică ce nu poate fi primită. Potrivit art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 "(1)În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an" Totodată, art. 1 din O.G. nr. 13/2011 stabilește că "(1)Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești". Prin urmare, O.G. nr. 13/2011 este aplicabil raporturilor juridice contractuale, și nu raportului juridic de drept administrativ. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a criticat hotărârea pe considerentul că prima instanță nu a motivat apărările recurentului cu privire la decalarea plății de momentul încasării și stabilirea unui termen de plată în raport de data emiterii deciziei de plată. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu are incidență în cauză, motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate de reclamant în cererea introductivă de instanță, respectiv a arătat faptul că administratorul de aeroport are obligația să colecteze tariful pentru supravegherea menținerii obiectivelor necesare siguranței pasagerilor ce este perceput de la utilizatorii aeroportului prin includerea acestuia în tariful de servicii pentru pasageri, iar acesta trebuie să ia toate măsurile pentru atingerea acestui rezultat. Pe de altă parte, motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune, iar nemulțumirea părții față de soluția judecătorului cu privire la pretențiile deduse judecății, nu atrage automat concluzia viciului nemotivării. Înalta Curte reamintește că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. În repetate rânduri, instanța supremă a subliniat faptul că motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent, astfel cum s-a și întâmplat în prezenta cauză. Totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului. Așadar, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Prin urmare, Înalta Curte constată că toate susținerile și criticile recurentei reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.