ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1081/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 din data de 07.06.2018, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Aeronautică Civilă Română, să constate nulitatea rezultatului concursului pentru ocuparea postului de referent de specialitate în cadrul Compartimentului Secretariat din Serviciul Juridic și Resurse Umane din subordinea Directorului General, prin care a fost declarată respinsă; obligarea pârâtei la emiterea actului administrativ de numire în funcție pe un post vacant similar celui scos la concurs în cadrul Autorității, urmarea recalculării punctajului obținut și declarării admisă la concursul menționat; precum și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea salariului neîncasat ca urmare a respingerii candidaturii în mod nelegal, calculate de la data de 22.11.2017 (data afișării rezultatului final al concursului) și până la data pronunțării unei hotărâri definitive în cauză.

Prin sentința nr. 5089 din data de 5 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

La rândul său, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 1336 din data de 12 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, a respins cererea de repunere a cauzei pe rol, ca neîntemeiată, a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentința nr. 1413 din data de 10 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Aeronautică Civilă Română, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Soluționând conflictul negativ de competență, prin decizia nr. 1608 din 3 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.11.2019, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 31 din data de 10 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Aeronautică Civilă Română, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 31 din 10 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat, în principal admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, având în vedere că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la un petit al acțiunii introductive. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului și, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (2) și art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

3.1. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul expunerii succinte a situației de fapt, sub un prim aspect de nelegalitate, că din motivarea sentinței de fond rezultă că prima instanță a omis să se pronunțe asupra petitului subsidiar al acțiunii introductive, ceea ce echivalează cu o nejudecare a fondului.

Astfel, a arătat că în cursul judecării fondului, la data de 04.12.2018, a formulat o cerere modificatoare și completatoare prin care a solicitat completarea cererii de chemare în judecată cu un nou capăt de cerere subsidiar, respectiv: "anularea grilei nr. 39 din cadrul probei reluate de cunoștințe PC susținută la data de 09.11.2017 și obligarea intimatei la acordarea punctajului aferent acestei întrebări de 0,25 puncte, cu consecința recalculării notei pentru proba reluată de cunoștințe PC și, implicit, a notei finale a examenului susținut."

În sprijinul solicitării de casare a cauzei și de trimitere spre rejudecare pentru motivul nesoluționării unui petit al acțiunii introductive, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cele ale art. 497 coroborate cu art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 22 alin. (6) din același Cod, arătând că în situația în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, Înalta Curte de Casație și Justiție va trimite o singură dată, în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată.

De asemenea, a făcut trimitere la doctrina de specialitate și a susținut că, în considerentele hotărârii pronunțate, instanța trebuie să arate în mod obligatoriu fiecare capăt de cerere și apărările părților, probele care au fost administrate, motivându-se de ce unele dintre ele au fost reținute iar altele înlăturate, excepțiile invocate și modul în care au fost soluționate, normele juridice pe care le-a aplicat la situația de fapt stabilită.

3.2. În susținerea solicitării de rejudecare a cauzei de către instanța de recurs, cu consecința admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, recurenta a susținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, fără să cuprindă motivele care au condus la respingerea cererii sale, această fiind, prin urmare, nemotivată, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Un prim aspect circumscris acestui motiv de nelegalitate se referă la faptul că argumentele care au stat la baza respingerii cererii de chemare în judecată sunt tratate într-o manieră superficială, întrucât, pentru a dispune că este legală soluționarea ca fiind tardiv formulată plângerea nr. 5973/05.03.2018, de către autoritatea pârâtă, la data de 04.04.2018, prima instanță a reținut în motivarea sa doar două fraze în care a făcut referire la publicarea rezultatului final și la formularea contestației de către reclamantă abia la data de 05.03.2018.

Or, motivarea superficială a sentinței de fond denotă încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., ale cărei prevederi le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, apreciind că în temeiul acestor norme legale, obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței, față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, deoarece forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

De asemenea, a arătat că omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești, față de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) și lit. c) C. proc. civ., fiind încălcate astfel prevederile art. 22 alin. (2) din același Cod referitoare la rolul activ al judecătorului.

În continuare, recurenta-reclamantă a enunțat dispozițiile art. 14 alin. (6) din C. proc. civ. și a susținut că sentința de fond este nelegală întrucât nu este motivată în acord cu dispozițiile legale, motivarea corectă și completă a unei hotărâri fiind absolut necesară pentru a se putea permite instanței de recurs exercitarea controlului de legalitate.

Or, motivarea superficială a primei instanțe din cuprinsul sentinței recurate reflectă un comportament arbitrar și lipsit de responsabilitate instituțională, în dezacord cu art. 41 alin. (1) și alin. (2) lit. c) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene referitoare la principiul bunei administrări și la dreptul persoanelor la un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, în cadrul căruia este inclusă și obligația administrației de a-și motiva deciziile, prevederi legale redate de către recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs formulate.

În continuare, partea a expus considerente de ordin teoretic din doctrina de specialitate, referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești, și a concluzionat că instanța de fond nu a motivat hotărârea atacată, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

3.3. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, având în vedere faptul că, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, plângerea sa prealabilă a fost introdusă în termenul legal.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate partea a susținut, pe de o parte că plângerea prealabilă i-a fost respinsă ca nefondată și nu ca tardiv formulată, cum în mod greșit a reținut prima instanță, iar, pe de altă parte, că în cuprinsul Deciziei nr. 5973 din 04.08.2018 emisă de Autoritatea Aeronautică Civilă Română s-a strecurat o eroare materială ce derivă din împrejurarea că în primul paragraf al acestei decizii s-a menționat că este tardivă contestația formulată, acest din urmă aspect rezultând din actele dosarului, care demonstrează că autoritatea pârâtă i-a respins contestația la rezultatul concursului motivat de faptul că punctajele i-au fost acordate în mod corect, iar plângerea prealabilă înregistrată sub nr. x/05.03.2018 i-a fost respinsă ca nefondată, fiind motivată pe aceleași considerente referitoare la punctajul acordat în mod corect.

Ca urmare, instanța fondului a apreciat în mod greșit că plângerea i-a fost respinsă ca tardiv formulată, în condițiile în care a depus contestația la data de 20.11.2017, în termenul de 2 zile lucrătoare prevăzut de procedura internă, raportat la data publicării rezultatului concursului din 17.11.2017.

În referire la plângerea prealabilă a mai arătat că, la data de 04.12.2017 a formulat o sesizare adresată Corpului de Control al Ministerului Transporturilor, Autoritate Tutelară a Autorității Aeronautice Civile Române, conform H.G. nr. 405/12.08.1993, forma în vigoare la momentul respectiv, apreciind că s-a adresat autorității ierarhice superioare în vederea soluționării plângerii formulate împotriva modului de desfășurare a examenului, iar în urma răspunsului emis de către Corpul de Control, prin care i s-a comunicat că soluționarea aspectelor semnalate este de competența instanței de contencios administrativ, a formulat plângerea prealabilă nr. 5973 din data de 05.03.2018, înregistrată la Autoritatea Aeronautică Civilă Română.

Or, raportat la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, consideră recurenta-reclamantă, prin sesizarea adresată Corpului de Control din cadrul Ministerului de Transporturi, Autoritate Tutelară a Autorității Aeronautice Civile Române la momentul decembrie 2017, a formulat plângerea prealabilă în termenul legal de 30 de zile prevăzut de dispozițiile textului legal amintit.

De asemenea, în situația în care se consideră că sesizarea a fost adresată de către reclamantă autorității pe care a considerat-o ierarhic superioară autorității publice emitente a actului administrativ contestat, consideră că sunt incidente dispozițiile tezei a II-a a art. 7 din Legea nr. 554/2004 astfel încât, raportat la răspunsul Corpului de Control în sensul că "soluționarea aspectelor sesizate sunt de competența instanței de contencios administrativ" în speță existau motive temeinice care justificau introducerea plângerii prealabile peste termenul prevăzut la alin. (1) al textului legal în discuție, respectiv în termen de 6 luni de la data emiterii actului vătămător, aprecierea motivelor temeinice urmând a se face în concret, în funcție de particularitățile cauzei.

Așadar, a subliniat recurenta-reclamantă, a uzat de toate căile de atac pe care le-a considerat necesare și legale la acel moment, respectiv contestație la Ministerul Transporturilor și ulterior plângerea prealabilă înregistrată la autoritatea pârâtă, toate aceste căi de atac respectând termenele legale reglementate de actele normative aplicabile, contrar reținerii greșite a instanței de fond, care a pronunțat sentința cu aplicarea greșită a acestor norme legale, interpretând în mod eronat înscrisurile existente la dosarul cauzei, aspecte de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Autoritatea Aeronautică Civilă Română a solicitat, în primul rând respingerea recursului ca inadmisibil prin raportare la motivele de recurs invocate sub aspectul omisiunii instanței de fond de a se pronunța asupra capătului de cerere formulat prin cererea modificatoare și completatoare a acțiunii introductive, prin care a solicitat anularea grilei nr. 39 din cadrul probei reluate de cunoștințe PC susținută la data de 09.11.2017 și obligarea intimatei la acordarea punctajului aferent acestei întrebări de 0,25 puncte, cu consecința recalculării notei pentru proba respectivă și, implicit, a notei finale a examenului susținut de reclamantă.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că prima instanță s-a pronunțat asupra cererii reclamantei, în ansamblul său, privind anularea concursului pentru ocuparea postului de referent de specialitate în cadrul Compartimentului Secretariat din Serviciul Juridic și Resurse Umane din cadrul autorității pârâte, reținând ca și temei de respingere a cererii de chemare în judecată aspectele privind îndeplinirea de către aceasta a procedurii prealabile, astfel cum este prevăzută în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă A. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă Autoritatea Aeronautică Civilă Română, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

5.1. Cu titlu prealabil, întrucât recurenta-reclamantă a invocat omisiunea primei instanțe de a-i analiza petitul referitor la anularea grilei nr. 39 din cadrul probei reluate de cunoștințe PC susținută la data de 09.11.2017, și obligarea intimatei la acordarea punctajului aferent acestei întrebări de 0,25 puncte, cu consecința recalculării notei pentru proba reluată de cunoștințe PC și, implicit, a notei finale a examenului susținut, omisiune în raport de care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, instanța de control judiciar va analiza cu prioritate acest aspect în raport de care intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului.

Astfel, potrivit art. 444 din C. proc. civ., forma în vigoare în perioada de referință, "(1) Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare"; "(2) Cererea se soluționează de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător"; "(3) Dispozițiile prezentului articol se aplică și în cazul când instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor".

Din dispozițiile legale enunțate supra rezultă că, în toate cazurile, cererea de completare este de competența instanței care a pronunțat hotărârea a cărei completare se cere.

Prevederile alin. (1) ale textului de lege enunțat, referitoare la termenul de formulare a cererii de completare, au fost supuse controlului de constituționalitate efectuat de către Curtea Constituțională a României, aceasta reținând, în esență, printre altele în Decizia nr. 563 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 985 din 6 decembrie 2019, " 13. (. . . . . . . . . .) că niciuna dintre părți nu este împiedicată în efectuarea acestui demers procedural, atâta vreme cât hotărârea vizată a fost rezultatul unui proces desfășurat în condițiile îndeplinirii legale a procedurii de citare, astfel că, în situația în care părțile nu au fost prezente, se prezumă că au avut cunoștință de parcursul procesual, finalizat cu momentul pronunțării hotărârii. Ca atare, depinde doar de diligența părților să se intereseze cu privire la soluția pronunțată și să acționeze corespunzător dacă observă că instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere sau asupra unei cereri conexe sau incidentale".

Art. 445 din C. proc. civ. prevede că: "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 332-444", prin aceste dispoziții legiuitorul instituind obligativitatea procedurii de completare a hotărârii în condițiile prevăzute de art. 444 C. proc. civ., în sensul că partea nu mai poate opta între a solicita completarea hotărârii sau a declara apel ori, după caz, recurs.

Or, dată fiind obligativitatea parcurgerii acestei proceduri în fața instanței care a pronunțat sentința de fond, Înalta Curte constată că este inadmisibilă invocarea unor astfel de critici pe calea recursului, argumentele referitoare la omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra petitului menționat, dezvoltate prin intermediul prezentului demers judiciar, neconstituind motive de nelegalitate a hotătârii din această perspectivă, care să determine soluția de casare pretinsă de recurentă și, totodată, nu pot substitui lipsa de diligență a părții de a solicita completarea sentinței de fond sub acest aspect și a uza, prin urmare, de prevederile art. 444 din C. proc. civ., care reglementează această procedură obligatorie.

Distinct însă de cele arătate, întrucât în cadrul criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproșat instanței de fond faptul că "a pronunțat o sentință nelegală, fără să cuprindă motivele care au condus la respingerea cererii", "apreciind că omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare sub toate aspectele învederate, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente (. . . . . . . . . .)", instanța de control judiciar urmează să analizeze aceste susțineri ale recurentei în cadrul motivului de nelegalitate menționat, referitor la nemotivarea hotărârii de fond, astfel că inadmisibilitatea recursului invocată de către intimata-pârâtă din perspectiva reliefată nu poate fi reținută.

5.2. Așa cum rezultă din considerentele expuse la pct. 3.2. din prezenta decizie, recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond, în primul rând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În primul rând, întrucât referirea părții recurente la încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului și a dispozițiilor art. 14 alin. (6) din același act normativ, ce reglementează principiul contradictorialității procesului civil, reprezintă critici ce nu pot fi încadrate în motivul de casare invocat, Înalta Curte urmează a le analiza din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece criticile părții relevă o presupusă încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în speță încălcarea principiului contradictorialității.

Astfel, cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că aceasta nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același Cod, această susținere urmând a fi analizată în consecință.

Cât privește susținerea referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., deși sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, printre care și nesocotirea principiului contradictorialității, Înalta Curte reține că neregularitățile de ordin procedural sunt sancționate cu nulitatea prevăzută de art. 174 C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul vizând o singură ipoteză de nulitate, și anume încălcarea formelor procedurale, nulitatea fiind condiționată de producerea unei vătămări.

Or, în cauza de față nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea principiului contradictorialității prin prisma dispozițiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., deoarece, pe de o parte recurenta a invocat aceste dispoziții legale doar în mod formal, fără să arate în concret care sunt motivele în fapt sau în drept, respectiv mijloacele de probă ce nu au fost supuse dezbaterilor contradictorii, respectiv dacă prin această încălcare i-a fost cauzată o vătămare și în ce constă această vătămare, iar, pe de altă parte, întrucât în raport de actele și lucrările dosarului, se constată că prima instanță a respectat regulile de procedură.

De altfel, aceste susțineri ale recurentei pot releva o pretinsă nemotivare a hotărârii din perspectiva ipotezelor referitoare la întemeierea numai pe motive contradictorii sau străine de natura cauzei, care vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., însă ipoteza că prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nu poate fi reținută în cauză.

Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, din dezvoltarea argumentelor expuse de către recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs, rezultă că partea a invocat nemotivarea hotărârii primei instanțe, atât din perspectiva ipotezei necuprinderii motivelor pe care se întemeiază, cât și a ipotezelor ce vizează motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. În esență, circumscris acestor ipoteze a susținut că instanța de fond a tratat în mod superficial argumentele sale invocate prin cererea de chemare în judecată, dispunând respingerea acesteia ca neîntemeiată.

De asemenea, a arătat că singurele argumente reținute de către prima instanță se referă la depunerea de către reclamantă a unei contestații împotriva rezultatelor concursului, în mod tardiv, în afara termenului de 2 zile prevăzut de procedura internă a intimatei-pârâte.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat și de către recurenta-reclamantă, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susținerile părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată, considerentele sentinței recurate îndeplinind exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raționamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În realitate, pe lângă faptul că susținerile recurentei-reclamante privitoare la nemotivarea hotărârii de fond reprezintă, în fapt, considerente de ordin teoretic, generale, invocate în mod formal, referitoare la legalitatea hotărârilor judecătorești din perspectiva unei motivări corecte și complete, în viziunea doctrinei naționale și a legislației europene, afirmația că sentința recurată cuprinde o motivare superficială nu reflectă decât dezacordul părții în privința argumentelor primei instanțe, respectiv propria viziune în ceea ce privește argumentația ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluției pretinse instanței de fond, fără a susține însă motivul de casare invocat.

Referitor la susținerea recurentei-reclamante privind nemotivarea sentinței de fond din perspectiva solicitării de anulare a grilei nr. 39 din cadrul probei reluate de cunoștințe PC susținută la data de 09.11.2017, obligării intimatei la acordarea punctajului aferent acestei întrebări de 0,25 puncte, cu consecința recalculării notei pentru proba reluată de cunoștințe PC și, implicit, a notei finale a examenului susținut, Înalta Curte apreciază că nici din această perspectivă motivul de recurs invocat nu este fondat, din cuprinsul hotărârii atacate rezultând că prima instanță a reținut că, prin raportare la constatarea ca fiind temeinică și legală soluția autorității pârâte referitoare la depunerea contestației cu depășirea termenului legal, nu se impune analizarea celorlalte aspecte invocate prin cererea dedusă judecății.

Or, având în vedere că prima instanță a argumentat de ce nu se mai impune verificarea celorlalte aspecte invocate de reclamantă, această împrejurare nu echivalează cu nejudecarea fondului cauzei de către instanța de fond din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate de părți, susținerile recurentei sub acest aspect neconstituind argumente valide care să sprijine ipoteza nemotivării hotărârii recurate.

În plus, se impune a se aminti că, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă din perspectiva caracterului superficial al motivării hotărârii primei instanțe, împrejurarea că partea nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nefiind aptă să conducă la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ipoteze care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță, motivarea sentinței făcând posibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs.

5.3. În fine, analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Cu titlu preliminar, deoarece din dezvoltarea acestui motiv de recurs se observă că recurenta este nemulțumită și de modalitatea în care instanța de fond a analizat probatoriile administrate, cu referire punctuală la interpretarea în mod eronat a înscrisurilor existente la dosarul cauzei, se impune a se preciza că modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză, în speță a înscrisurilor existente la dosarul cauzei, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs invocat, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă.

În esență, chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează termenul de formulare a plângerii prealabile, în raport de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, precum și autoritatea îndrituită a soluționa această plângere.

Prima instanță a validat raționamentul intimatei-pârâte, reținând, în esență, că în raport de rezultatul final al concursului, publicat pe site-ul autorității pârâte la data de 17.11.2017, și de contestația înregistrată la Autoritatea Aeronautică Civilă Română la data de 05.03.2018, sub nr. x, termenul de 2 zile pentru depunerea contestației, astfel cum este prevăzut în Procedura internă de recrutare, a fost depășit.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Subsumat criticii privind interpretarea eronată a art. 7 din Legea nr. 554/2004, recurenta a susținut că prima instanță a constatat în mod greșită că plângerea prealabilă formulată la data de 05.03.2018 și înregistrată sub nr. x, a fost respinsă ca tardiv formulată, apreciind, dimpotrivă, că a fost respinsă ca nefondată. Totodată, a arătat că în cuprinsul Deciziei nr. 5973 emise de autoritatea pârâtă la data de 04.04.2018 s-a strecurat o eroare materială, în sensul reținerii, în paragraful nr. 1 al acesteia, a respingerii contestației sale ca fiind tardiv formulată.

Sub acest aspect este de observat că, într-adevăr, prin răspunsul la plângerea depusă la data de 05.03.2018, concretizat în Decizia nr. 5973 din 04.04.2018, Autoritatea Aeronautică Civilă Română a reținut faptul că este formulată tardiv contestația părții, față de prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în raport de data publicării rezultatului concursului pe site-ul instituției din data de 17.11.2017, procedând la verificarea pe fond a aspectelor sesizate în plângere referitoare la modalitatea de acordare a punctajelor în cadrul concursului desfășurat și folosind termenul contestație ca sinonim pentru plângere în concluzia referitoare la modalitatea de soluționare.

Prima instanță a reținut că reclamanta a formulat contestație înregistrată sub nr. x, la data de 05.03.2018, după cum rezultă din înscrisul depus la dosarul nr. x/2019, iar soluționarea plângerii la data de 04.04.2018 în sensul respingerii contestației ca tardiv formulată este legală.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la constatarea greșită a respingerii plângerii ca tardivă și nu ca nefondată, deoarece, împrejurarea că pârâta a procedat la analizarea pe fond a aspectelor sesizate cu privire la modalitatea de acordare a punctajelor în cadrul concursului desfășurat, precum și referirea la caracterul nefondat al plângerii acesteia nu au semnificația că soluția asupra plângerii nu este aceea de tardivitate, câtă vreme în preambulul deciziei contestate au fost invocate ca temei al soluției adoptate prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 și s-a prevăzut în mod expres că plângerea părții este tardivă, nefiind vorba despre o eroare materială a intimatei-pârâte.

Or, din actele dosarului rezultă că actul intitulat "Rezultatul final din cadrul concursului (...) din data de 17.11.2017" a fost publicat pe site-ul Autorității la data de 17.11.2017, aspect necontestat în cauză, iar din conținutul acestuia reiese că termenul de depunere a contestației este de 2 zile, și anume până la data de 21.11.2017, inclusiv. Termenul în discuție este prevăzut la pct. I.7 alin. (1) din Procedura internă de recrutare, având denumirea marginală "Soluționarea contestațiilor".

În acest context, formularea contestației de către recurenta-reclamantă la data de 05.03.2018, înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. x, este tardivă, astfel cum în mod corect a apreciat intimata-pârâtă și cum a reținut prima instanță, soluția acesteia sub acest aspect fiind dată cu o corectă interpretare și aplicare a normelor legale incidente.

Împrejurarea că la data de 04.12.2017 reclamanta s-a adresat cu o sesizare Corpului de Control al Ministerului Transporturilor, apreciind că s-a adresat autorității ierarhic superioare în vederea soluționării plângerii formulate împotriva modului de desfășurare a examenului, nu are valența formulării plângerii prealabile obligatorii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă, acest demers efectuat de parte nefiind unul prevăzut de lege, în speță de Procedura internă de recrutare (PI-RU-RSAP), care a prevăzut la pct. I.7 alin. (1) că rezultatul concursului poate fi contestat la Autoritate în termen de 2 zile de la publicare, termen adus la cunoștință prin intermediul comunicatului privind rezultatul final al concursului publicat pe site-ul instituției la data de 17.11.2017.

Sub acest aspect este de observat că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează caracterul obligatoriu al procedurii prealabile administrative, dar oferă persoanei vătămate dreptul de a opta, pentru exercitarea ei, între plângerea administrativă adresată autorității emitente (recursul grațios) și plângerea administrativă adresată autorității ierarhic superioare (recursul ierarhic), însă în această din urmă ipoteză doar dacă această autoritate ierarhic superioară există.

Or, acest text nu trebuie interpretat literal, ci în corelație cu art. 2 alin. (1) lit. j) din actul normativ anterefrit, care definește plângerea prealabilă ca fiind "cererea prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia". Ca urmare, în cauză procedura prealabilă este îndeplinită dacă reclamantul a solicitat autorității emitente reanalizarea actului emis, a arătat că este lezat prin acesta sau a invocat conduita abuzivă a acestei autorități, cu referire la actul în litigiu.

Aplicând aceste considerente situației deduse judecății în prezenta cauză și ținând cont de cadrul normativ incident, inclusiv prevederile art. 10 din Anexa la H.G. nr. 405/1993 privind înființarea Autorității Aeronautice Civile, dispozițiile H.G. nr. 611/2008 și ale H.G.286/2011, reținute de instanța supremă în regulatorul de competență pronunțat în cauză, se constată că plângerea prealabilă formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 554/2004 împotriva rezultatului concursului desfășurat în cadrul Autorității Aeronautice Civile în perioada 17.10.2017-17.11.2017, a fost înregistrată la sediul Autorității în discuție sub nr. x/05.03.2018, cu mult peste termenul legal.

Susținerea părții recurente că plângerea prealabilă a fost depusă la Autoritatea Aeronautică Civilă Română după termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004, dar nu mai târziu de 6 luni de la emiterea actului, conform tezei a II-a a art. 7 alin. (1) din lege, considerată de parte a fi incidentă în cauză, raportat la răspunsul primit din partea Corpului de control al Ministerului Transporturilor sesizării sale din data de 04.12.2017, nu reprezintă o împrejurare de natură a face imposibilă exercitarea demersului administrativ în cadrul termenului de 30 de zile, care să constituie motiv temeinic în justificarea tardivității plângerii adresate autorității emitente a actului administrativ contestat, și anume Autorității Aeronautice Civile Române, câtă vreme termenul în care trebuia să formuleze contestația a fost adus acesteia la cunoștință chiar în comunicatul privind rezultatul final al concursului.

În acest punct Înalta Curte reamintește că termenele pentru exercițiul drepturilor părților nu au ca scop îngrădirea dreptului acestora la un proces echitabil și efectiv, ci, stimularea activității părților prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și situația de față.

Așadar, nici din această perspectivă nu pot fi reținute alegațiile recurentei-reclamante referitoare la termenul de formulare a plângerii prealabile prin prisma dispozițiilor art. 7 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în raport de răspunsul primit sesizării adresate Corpului de control din cadrul Ministerului Transporturilor, apreciată ca fiind autoritatea ierarhic superioară autorității publice emitente a actului administrativ unilateral contestat, împrejurare în raport de care a considerat că se înscrie în sfera motivelor temeinice la care face referire textul de lege invocat.

Este adevărat că legiuitorul a prevăzut posibilitatea formulării plângerii prealabile în termenul de excepție de 6 luni, condiționat de existența unor motive temeinice, fără însă a defini aceste motive, reținându-se doar că pot consta în împrejurări de natură să facă imposibilă exercitarea demersului administrativ în cadrul termenului de 30 de zile și că aprecierea lor se face în concret, în funcție de particularitățile fiecărei cauze.

Însă, tot atât de adevărat este și faptul că interpretarea realizată de către recurenta-reclamantă asupra dispozițiilor legale incidente în cauză, prin raportare la demersul neprevăzut de lege efectuat la Ministerul Transporturilor, concretizat prin sesizarea din data de 04.12.2017, nu reflectă scopul edictării acestor norme de către legiuitor, interpretarea părții fiind făcută într-o manieră proprie și în sensul soluției favorabile spre care tinde aceasta prin promovarea prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecințele reale ale normelor legale amintite, a căror interpretare în acord cu intenția legiuitorului este defavorabilă acesteia.

În cauză, recurenta-reclamantă trebuia să conteste rezultatul final al examenului și să solicite Autorității Aeronautice Civile Române, în calitate de emitentă a actului administrativ vătămător, reluarea acestui examen, și nu să efectueze demersurile inițiate prin sesizarea adresată la data de 04.12.2017 Corpului de Control al Ministerului Transporturilor, aceasta neavând caracterul unei împrejurări de natură să facă imposibilă exercitarea demersului administrativ în termenul prevăzut de lege și să constituie, implicit, un motiv temeinic în justificarea tardivității plângerii adresate autorității emitente a actului administrativ contestat.

Cum reclamanta a depus la Autoritatea Aeronautică Civilă Română, contestația înregistrată sub nr. x, la data de 05.03.2018, după expirarea termenului prevăzut de normele legale aplicabile, soluția de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menținută ca atare.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței atacate, prima instanță reținând în mod corect legalitatea actului administrativ contestat, pronunțând astfel o hotărâre motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege, cu respectarea regulilor de procedură și cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt stabilite, nefiind identificate situații de încălcare a art. 22 alin. (2) și alin. (6) din C. proc. civ., invocate de parte în cuprinsul cererii de recurs, toate argumentele expuse de aceasta în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea sentinței de fond.

Totodată, instanța de control judiciar reține că nu au fost formulate critici cu privire la soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, motiv pentru care va menține sentința de fond și sub acest aspect.

În virtutea considerentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 31 din 10 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.