Decizia nr. 1857/2017 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Motivele de casare invocate Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâta A.. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel la Curtea de Apel Timișoara sau la o altă instanță echivalentă în grad, conform art. 497 teza a II-a C. proc. civ. Recurenta a arătat că motivele de recurs invocate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale privind prescripția extinctivă, mai precis pe cele privind: legea aplicabilă prescripției; începutul curgerii termenului de prescripție; normele legale privind data la care pretinsa parte vătămată ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care se face răspunzător de ea; normele comunitare și interpretarea dată de jurisprudența C.J.U.E. privind momentul de la care furnizorul ajutorului de stat are obligația de recuperare (cauza Frankfurt-Hahn); în secundar, prevederile legale privind limitele devoluțiunii în apel, întrucât s-ar fi pronunțat cu privire la chestiunea autorului faptei ilicite și implicit a lipsei calității procesuale pasive. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate subsumate acestui motiv de casare, recurenta a arătat următoarele: 1.1. Instanța de apel a adăugat la lege (la prevederile exprese și imperative ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958), prin aceea că a considerat că acest caracter ilicit al neachitării sumelor complete de către A. (al reducerilor de care a beneficiat) a apărut atunci când o instanță judecătorească a stabilit irevocabil că ajutorul de stat este ilegal și a anulat o parte din grila de tarife. Condiția nouă, adăugată de instanța de apel este existența unei hotărâri judecătorești irevocabile care să constate existența pagubei. Instanța de apel a extins în mod nepermis înțelesul sintagmei legale "trebuia să cunoască" până la un moment în care intervine hotărârea judecătorească din recurs - în speță 14.11.2012. În opinia recurentei, momentul 14.11.2012 la care instanța de apel a apreciat că reclamanta putea și trebuia să cunoască paguba nu aduce nimic nou, nici în planul cunoașterii existenței pagubei, nici al cunoașterii întinderii pagubei, în condițiile în care Aeroportul Timișoara sistase aplicarea reducerii prevăzute de art. 7.3 din Grila de tarife AIP 2010 încă din februarie 2011, emițând ultima factură de stornare către A. la 28.02.2011, deși Grila de tarife era aplicabilă până la 01.06.2011. Mai mult, această sistare este anterioară datei de 24.05.2011, când a început investigația Comisiei Europene, moment la care reclamanta știa că reducerea acordată era considerată măsură de ajutor de stat. În concluzie, recurenta consideră că interpretarea instanței de apel cu privire la momentul începutului curgerii termenului de prescripție este contrară caracterului imperativ al normelor prevăzute la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011, iar instituția prescripției este deturnată de la scopul său - sancționarea pasivității persoanei pretins păgubite în ceea ce privește exercitarea dreptului său material la acțiune. 1.

Plecând de la premisa că prescripția a început să curgă în cauză anterior datei de 01.10.2011 - data intrării în vigoare a Noului C. civ., recurenta consideră că, în aplicarea 6 alin. (4) din Noul C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011, legea aplicabilă prescripției este Decretul nr. 167/1958 (art. 8), având în vedere obiectul și temeiul de drept ale cererii de chemare în judecată - răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. 1.

În ce privește momentul de la care curge termenul general de prescripție de 3 ani, recurenta susține că ultimul act material ce ar putea fi considerat cauzator de prejudicii pentru Aeroportul Timișoara a avut loc la 28.02.2011, când a fost emisă ultima factură conținând reduceri, acesta fiind momentul de la care ar fi început să curgă termenul de prescripție. În subsidiar, recurenta propune alte două momente de început al cursului prescripției extinctive: - 24.04.2011, data la care a fost emisă decizia preliminară a Comisiei prin care a fost începută investigația pentru pretinsele măsuri de ajutor de stat; - 30.08.2011, data la care s-a pronunțat sentința Tribunalului Timiș, care a dispus anularea pct. 7.3 din Grila de tarife AIP 2010 pe motiv că ar reprezenta un ajutor de stat ilegal. 1.

Soluția instanței de apel contravine, în opinia recurentei, jurisprudenței C.J.U.E. din Cauza 284/12 - Flughafen Frankfurt-Hahn, care a stabilit că acțiunea în recuperare a ajutorului de stat în fața instanțelor naționale ar putea fi intentată încă de la data la care s-a deschis investigația Comisiei Europene privind respectiva măsură de ajutor de stat. Citând dispozitivul deciziei C.J.U.E. pronunțate în cauza menționată anterior, prin care s-a răspuns întrebării preliminare, recurenta concluzionează că: - încă de la data începerii investigației Comisiei Europene - 24.05.2011, exista la nivel național posibilitatea solicitării recuperării pretinsului ajutor de stat; - instanța națională putea dispune în sensul recuperării ajutorului de stat, cu condiția de a fi sesizată în acest sens; - Aeroportul Timișoara, ca furnizor al măsurii de ajutor de stat în discuție, avea calitate și interes pentru a cere recuperarea ajutorului de stat; - se poate considera că stabilirea caracterului ilicit al faptei a avut loc încă de la data la care Comisia Europeană a deschis investigația privind pretinsa măsură de ajutor de stat. 1.

Recurenta mai susține că instanța de apel a încălcat prevederile legale privind limitele devoluțiunii, întrucât s-ar fi pronunțat pe o chestiune care excede apelului, anume cea a autorului faptei ilicite și, implicit, a calității procesuale pasive. În fața primei instanțe, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că este vorba de o faptă proprie a reclamantei Aeroportul Timișoara, aceea de acordare a unor reduceri comerciale considerate ajutor de stat ilegal, iar această excepție nu a fost soluționată. În aceste condiții, apelul era limitat la chestiunea prescripției. 1.

Recurenta evidențiază și lipsa indicării căii de atac a recursului din dispozitivul deciziei, criticând opinia instanței de apel potrivit căreia decizia ar fi definitivă. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii. Făcând referire la paragraful 3, pagina 12 din decizie, recurenta consideră că există contradicție, pe de o parte, între afirmația instanței de apel, potrivit căreia Aeroportul Timișoara a luat măsuri de sistare a măsurii păgubitoare încă din anul 2011, în contextul investigației Comisiei Europene, și, pe de altă parte, concluzia instanței de apel, potrivit căreia Aeroportul Timișoara nu putea să cunoască existența pagubei decât la 14.11.2012. 2. Analiza motivelor de casare Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: 2.1. Pentru stabilirea normelor legale aplicabile, a momentului de început al prescripției extinctive și, implicit, pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, este necesară evidențierea naturii juridice a acțiunii reclamantei și în special, a cauzei cererii de chemare în judecată. Astfel, reclamanta a formulat o cerere întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale din dreptul național, reglementată de art. 998-999 C. civ. 1864, calificare avută în vedere și de instanțele de fond. În construcția juridică a reclamantei, între condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, fapta ilicită a pârâtei ar consta în ajutorul de stat ilegal acordat prin intermediul grilei de tarife AIP 2010, secțiunea GEN 4.1-17/26.08.2010, pct. 7.3, care acordă rabaturi suplimentare de 72% până la 85% la toate taxele de aeroport pentru aeronavele de peste 70 MTOW, reduceri de care ar fi beneficiat pârâta A.. Deși tinde la recuperarea unui ajutor de stat ilegal, astfel cum este definit la art. 1 lit. f) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13.07.2015 de stabilire a normelor de aplicare a art. 108 din T.F.U.E. (anterior art. 1 lit. f) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22.03.1999), reclamanta a ignorat normele speciale din dreptul Uniunii Europene și nu și-a întemeiat pretențiile în acord cu normele europene și cu jurisprudența C.J.U.E., dezvoltate în interpretarea și aplicarea art. 108 din T.F.U.E. Relevant în acest context este faptul că, printr-o decizie emisă la 24.05.2011 în cauza S.A..31662 - C/2011, Comisia Europeană a inițiat procedura oficială de investigare prevăzută la art. 108 alin. (2) din T.F.U.E., conform art. 13 raportat la art. 4 alin. (4) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22.03.1999. Ulterior, prin sentința nr. 922/PI/CA/30.08.2011, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2531/14.11.2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat caracterul de ajutor de stat ilegal al măsurii de discount global pentru avioanele de peste 70 t MTOW, acordat de Aeroportul Internațional Timișoara - Traian Vuia S.A. prin intermediul grilei de tarife AIP 2010. Acțiunea formulată de compania concurentă B. S.A. a fost calificată de instanțele de judecată ca având o natură juridică "sui generis", care nu își are temeiul în legislația internă, ci izvorăște în mod direct din prevederile art. 107 și 108 T.F.U.E. Astfel cum s-a statuat în jurisprudența C.J.U.E. (Hotărârea din 21 noiembrie 2013 în cauza C-284/12 Flughafen Frankfurt-Hahn GmbH - paragrafele 28 și 31), în timp ce aprecierea compatibilității unor măsuri de ajutor cu piața comună este de competența exclusivă a Comisiei, care acționează sub controlul instanțelor Uniunii, instanțele naționale asigură, până la adoptarea deciziei finale a Comisiei, protecția drepturilor justițiabililor în raport cu o încălcare eventuală de către autoritățile de stat a interdicției prevăzute la art. 108 alin. (3) TFUE. Prin urmare, obiectul misiunii instanțelor naționale este de a adopta măsurile adecvate pentru a remedia nelegalitatea punerii în aplicare a ajutoarelor, cu scopul ca beneficiarul să nu păstreze libera dispoziție a acestora pentru perioada rămasă până la decizia Comisiei (Hotărârea din 11 martie 2010, CELF și ministre de la Culture et de la Communication, C-1/09, Rep., p. I-2099, punctul 30). În aceeași hotărâre (paragrafele 42-43), s-a statuat că, atunci când Comisia a inițiat procedura oficială de investigare cu privire la o măsură în curs de executare, instanțele naționale au obligația să adopte toate măsurile necesare pentru a stabili consecințele unei eventuale încălcări a obligației de suspendare a punerii în aplicare a măsurii menționate. În acest scop, instanțele naționale pot decide să suspende punerea în aplicare a măsurii în cauză și să dispună recuperarea sumelor deja plătite. Acestea pot de asemenea să decidă dispunerea unor măsuri provizorii pentru a asigura, pe de o parte, protecția intereselor părților în cauză și, pe de altă parte, efectul util al deciziei Comisiei de deschidere a procedurii oficiale de investigare. Până în prezent, Înalta Curte nu a fost informată cu privire la emiterea unei decizii de închidere a procedurii oficiale de investigare în temeiul art. 9 din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13.07.2015, în cauza S.A..31662 - C/2011. Considerentele anterior expuse au menirea de a demonstra că natura juridică a acțiunii în răspundere civilă delictuală promovate de reclamanta Aeroportul Timișoara în temeiul dreptului intern este substanțial diferită de măsurile de recuperare provizorie a ajutorului ilegal ce pot fi solicitate instanțelor naționale, în temeiul jurisprudenței C.J.U.E. anterior amintite. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (5), art. 478 alin. (3) și art. 494 C. proc. civ., instanța de recurs nu poate schimba calificarea juridică a acțiunii reclamantei și nici cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum acestea au fost stabilite în fața instanței de fond și cu privire la care s-au purtat dezbaterile. Pe cale de consecință, în analiza excepției prescripției nu prezintă relevanță momentul deschiderii procedurii formale de investigare de către Comisia Europeană - 24.05.2011, întrucât pretențiile reclamantei nu se întemeiază pe efectele juridice produse de această decizie a Comisiei. Astfel, critica recurentei expusă la pct. 1.4 din prezenta decizie și subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută. Instanța de apel nu a pronunțat o soluție contrară jurisprudenței C.J.U.E. și dreptului Uniunii Europene, din moment ce construcția juridică a reclamantei limita analiza la dispozițiile dreptului intern, judecătorul fiind obligat să respecte principiul disponibilității. 2.2. În acest cadru, instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea art. 2528 din Noul C. civ., care reia dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În speță, noțiunea de "pagubă" presupunea stabilirea caracterului ilicit al reducerilor suplimentare la taxele de aeroport acordate prin pct. 7.3 al grilei de tarife AIP 2010, de care a beneficiat pârâta A.. Din moment ce aceste reduceri au fost acordate în temeiul unui act juridic, care se prezuma a fi valabil, neîncasarea tarifului cuvenit nu putea constitui o pagubă până la momentul anulării de către instanța judecătorească, în mod irevocabil, a actului în baza căruia au fost emise facturile de stornare cuprinzând reducerile comerciale. Analiza făcută de instanța de apel, în limitele stabilite de calificarea juridică a acțiunii reclamantei, nu adaugă la lege și nu impune o condiție nouă în privința momentului de la care trebuia cunoscută paguba. În decizia recurată s-a arătat în mod corect că nu cunoașterea cuantumului reducerilor are relevanță pentru stabilirea acestui moment, ci cunoașterea aspectului de nelegalitate a actului juridic în baza căruia s-au plătit tarife reduse. Atât momentul subiectiv (de când a cunoscut efectiv paguba), cât și momentul obiectiv (de când trebuia să cunoască paguba) nu se pot situa în timp anterior rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a anulat parțial grila de tarife - 14.11.2012, cu atât mai mult cu cât Aeroportul Timișoara a contestat în permanență caracterul de ajutor de stat ilegal al reducerilor acordate. În același sens, este lipsit de relevanță în stabilirea momentului de început al prescripției extinctive și faptul că Aeroportul Timișoara a sistat aplicarea reducerilor prevăzute de art. 7.3 din Grila de tarife AIP 2010 încă din 28 februarie 2011. O conduită prudentă determinată de plângerea companiei concurente B. S.A., înregistrată la Comisia Europeană la 30 septembrie 2010, privind un presupus ajutor de stat ilegal, nu echivalează cu certitudinea cunoașterii caracterului ilicit al reducerilor suplimentare. 2.3. Fiind stabilit că prescripția a început să curgă la data de 14.11.2012, când a fost pronunțată Decizia nr. 2531/14.11.2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în mod corect instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 2528 din Noul C. civ., intrat în vigoare la 01.10.2011. Așadar, este nefondată critica recurentei referitoare la legea aplicabilă prescripției, din moment ce prescripția nu a început să curgă anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., astfel încât nu erau incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 și ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958. 2.4. O altă critică subsumată în mod greșit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la pretinsa încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului sub aspectul regulii "tantum devolutum quantum apellatum", reglementate de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar nu și a celor de drept procesual. Or, este evident că dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. sunt norme de procedură a căror nerespectare ar putea fi invocată prin intermediul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cu aceste precizări, Înalta Curte reține că în considerentele deciziei recurate, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la calitatea procesuală pasivă, fiind evident că apelul era limitat la chestiunea prescripției, în condițiile în care excepția lipsei calității procesuale pasive rămăsese nesoluționată la prima instanță și nu făcea obiectului criticilor din apel. Referirea la persoana pârâtei ca beneficiară de necontestat a măsurii de ajutor este făcută în contextul analizei începutului prescripției, respectiv a condiției prevăzute în art. 2528 din Noul C. civ. privind "pe cel care răspunde" de pagubă. Acest considerent nu poate fi extrapolat în sensul arătat de recurentă și nu reprezintă o dezlegare în drept care să se impună instanței de rejudecare în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive. 2.5. În acord cu dispozițiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ., mențiunea inexactă din dispozitivul deciziei recurate privind caracterul definitiv al hotărârii nu a produs niciun efect sub aspectul admisibilității prezentului recurs. De altfel, critica recurentei este rămasă fără interes în contextul în care prin încheierea din 19.09.2017 recursul a fost admis în principiu. 2.6. Nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivarea contradictorie. Considerentele cuprinse la pagina 12 din decizia recurată nu cuprind termeni contradictorii, raționamentul logic al instanței de apel rezultând din contextul întregii argumentări. Astfel, deși recunoaște că în anul 2011 s-au ivit dubii cu privire la legalitatea ajutorului de stat ca urmare a investigației Comisiei Europene, fiind sistată acordarea reducerilor suplimentare, instanța de apel adaugă faptul că reclamanta nu a cunoscut în mod cert caracterul ilicit al reducerilor decât la 14.11.2012, deoarece decizia din luna mai 2011 nu conținea o concluzie definitivă, ci doar începea investigația. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.