ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4096/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 13 februarie 2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanții A. și B. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. București și D.R.D.P. Timișoara, să se pronunțe o hotărâre prin care:

(i) în principal:

- să se constate că identificarea cadastrală a imobilului propus spre expropriere (nr. CF x, nr. cad. x) este eronată și să se dispună obligarea pârâților la efectuarea demersurilor legale pentru scoaterea acestuia de pe lista imobilelor supuse exproprierii în baza Anexei 2 la Hotărârea Guvernului nr. 933/13.12.2019 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes național "Varianta de ocolire Timișoara Sud";

- să se dispună obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în cuantum de 10.000 de euro (echivalentul în RON, la data plății) pentru prejudiciile materiale și morale cauzate de înscrierea eronată pe lista imobilelor propuse spre expropriere;

(ii) în subsidiar:

- să se constate faptul că valoarea estimativă a despăgubirilor stabilite în Anexa 2 la Hotărârea Guvernului nr. 933/13.12.2019 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes național "Varianta de ocolire Timișoara Sud", nu corespunde valorii de piață a acestuia și să se dispună majorarea lor.

Prin sentința civilă nr. 173 pronunțată la data de 6 iulie 2020, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. București și Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, casarea sentinței recurate și în rejudecare, admiterea așa cum a fost formulată și precizată.

În motivarea recursului, se arată că prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deși, în opinia recurenților-reclamanți, aceste dispoziții nu sunt aplicabile, deoarece au atacat un act administrativ normativ, pentru care plângerea prealabilă nu este obligatorie, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (5) din aceeași lege.

De principiu, un astfel de act intră în vigoare și, deci, începe să producă efectele pentru care a fost emis, de la data publicării sale, fiind în circuitul civil și producându-și toate efectele, începând cu data publicării sale.

În cauza dedusă judecății, efectele H.G. nr. 933/2019 au început să se producă după data publicării sale, căci după acest moment au primit notificarea de expropriere din data de 07.01.2020 emisă în baza hotărârii de Guvern atacate, fiind obligați să elibereze proprietatea în decurs de 30 de zile lucrătoare de la data notificării. Ca atare, hotărârea de Guvern a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice de la data publicării sale, atât pentru reclamanți, cât și pentru ceilalți proprietari de imobile supuse exproprierii.

În aceste condiții, este evident că plângerea prealabilă, a cărei lipsă o invocă prima instanță, nu era obligatorie, conform legii.

De asemenea, în mod eronat prima instanță a reținut că acțiunea lor este inadmisibilă și din perspectiva faptului că nu a fost emisă decizia de expropriere în condițiile dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 255/2010.

De vreme ce art. 8 alin. (2)

2

din Legea nr. 255/2010 prevede că prin notificarea prevăzută la alin. (1) se va stabili și termenul de eliberare a imobilului, care nu poate fi mai mic de 30 de zile lucrătoare, recurenții-reclamanți consideră că este greșită susținerea primei instanțe că numai decizia de expropriere reprezintă actul administrativ care impune obligația predării imobilului, reclamanții fiind doar notificați despre intenția de expropriere.

Prin notificarea de expropriere, reglementată de art. 8 din Legea nr. 255/2010, destinatarii acesteia nu sunt doar încunoștințați despre intenția de expropriere, așa cum în mod greșit susține instanța, ci li se pune în vedere obligația predării imobilului într-un termen care nu poate fi mai mic de 30 de zile lucrătoare. Așadar, persoanele expropriate au obligația de a elibera imobilul în termenul indicat prin notificare, iar nu prin decizia de expropriere.

În ceea ce îi privește, recurenții-reclamanți arată că, prin notificarea de expropriere nr. 92/525 din data de 07.01.2020, li s-a pus în vedere că, în temeiul prevederilor art. 8 alin. (2)

2

din Legea nr. 255/2010, au obligația ca în termen de 30 de zile lucrătoare de la data notificării să elibereze imobilul. În aceste condiții, nu erau obligați să aștepte finalizarea procedurii de expropriere, prin emiterea deciziei de expropriere, câtă vreme efectele acesteia se produceau conform legii.

În fine, chiar dacă decizia de expropriere nu a fost emisă, în opinia recurenților-reclamanți, vătămarea drepturilor și intereselor legitime ale acestora s-a produs încă din momentul publicării H.G. nr. 933/2020.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. prin D.R.D.P. Timișoara a solicitat respingea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

Principalele critici formulate în recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că recurenții-reclamanți nu erau ținuți să parcurgă procedura plângerii prealabile, întrucât, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul cererii de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ care a intrat în circuitul civil.

Înalta Curte nu subscrie acestor argumente în baza cărora instanța ar fi trebuit să soluționeze chestiunea inadmisibilității, ci reține că excepția prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu se aplică actelor administrative normative, în privința cărora alin. (1) și (1

1

)

ale art. 7 stabilesc că plângerea prealabilă este obligatorie și poate fi adresată oricând.

Dacă s-ar socoti că actelor administrative normative le este aplicabilă excepția de la formularea plângerii prealabile, în cazul în care au produs efecte juridice, cum acestea se produc odată cu intrarea în vigoare a actului, ar însemna că alin. (1) și (1

1

)

ale art. 7, care reglementează obligativitatea adresării acestei plângeri, nu pot fi aplicate în nicio situație, ceea ce nu poate fi acceptat.

Actul normativ produce efecte în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin actele individuale emise în baza sa, astfel că în sine el nu poate fi imaginat în cadrul circuitului civil, revocarea sa fiind la dispoziția autorității publice.

În plus, dacă legiuitorul ar fi apreciat că actul administrativ normativ nu mai poate fi revocat și că a intrat în circuitul civil la data publicării sale, atunci, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 212/2018 [când a modificat alin. (6) al art. 7 din Legea nr. 554/2004 prin precizarea referitoare la actele administrative care nu mai pot fi revocate pentru că au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, nemaifiind obligatorie plângerea prealabilă], ar fi abrogat alin. (1

1

) al art. 7 (alineat introdus prin Legea nr. 262/2007) care prevede că, în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

Înalta Curte constată, astfel, contrar susținerii recurenților-reclamanți, că, în cazul actelor administrative normative nu este aplicabilă excepția de la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, întrucât această excepție vizează doar actele administrative individuale.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că parcurgerea procedurii prealabile este imperativă în toate situațiile, indiferent de intrarea sau nu în circuitul civil a actului a cărui anulare se solicită, întrucât legiuitorul nu distinge între situațiile în care actul administrativ în cauză și-a produs efectele sau nu ori a intrat în circuitul civil, neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 constituind un fine de neprimire, ceea ce face ca acțiunea promovată fără îndeplinirea acestei proceduri să fie inadmisibilă.

În contextul expus, alegațiile recurenților-reclamanți în sensul că acțiunea dedusă judecății nu este supusă obligației parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 554/2004 sunt neîntemeiate.

De altfel, chiar dacă s-ar considera că adresa nr. x/3 februarie 2020, prin care recurenții-reclamanți au adus la cunoștința intimatei-pârâte că Anexa 2 la H.G. nr. 933/2019 conține o eroare, ar face dovada inițierii procedurii prealabile, după cum corect a constatat prima instanță, aceștia nu au mai așteptat primirea unui răspuns din partea autorității pârâte, iar la data de 12 februarie 2020, au sesizat instanța de contencios administrativ cu acțiunea pendinte.

Nu este întemeiată nici critica recurenților-reclamanți în sensul că prima instanță a reținut eronat că acțiunea lor este inadmisibilă și din perspectiva faptului că nu a fost emisă decizia de expropriere în condițiile dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 255/2010.

Faptul că recurenții-reclamanți au o interpretare diferită de cea a primei instanțe asupra aspectului în discuție, nu face ca acțiunea lor să nu fie inadmisibilă și pentru faptul că, în speță, nu a fost emisă decizia de expropriere în condițiile art. 9 din Legea nr. 255/2010, de vreme ce, potrivit normei referite, aceasta reprezintă actul administrativ care impune obligația predării imobilului, iar nu notificarea care reprezintă doar intenția de expropriere.

În concluzie, hotărârea primei instanțe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând și aplicând în mod corect normele de drept material incidente și adoptând astfel o soluție justă prin raportare la contextul factual reținut.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 173 din 6 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2022.