ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5911/2023

Ședința publică din data de 8 decembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 octombrie 2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, suspendarea, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a executării hotărârilor de guvern adoptate în contextul declanșării procedurii de expropriere a imobilelor ce constituie coridorul de expropriere aferent obiectivului "Legătura rețelei de metrou cu Aeroportul Internațional Henri Coandă - Otopeni (Magistrala 6 - 1 Mai-Otopeni)", respectiv a H.G. nr. 906/2022 privind suplimentarea pe anul 2022 a sumei prevăzute ca justă despăgubire aprobate prin H.G. nr. 496/2017, precum și modificarea anexei nr. 2 la H.G. nr. 496/2017, a H.G. nr. 496/2017 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere, a H.G. nr. 930/2016 privind modificarea H.G. nr. 1030/2009 și, în final, a H.G. nr. 1030/2009 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiții în cauză, cu cheltuieli de judecată.

Sentința civilă nr. 2369 pronunțată la 16 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. invocată de intervenientul accesoriu Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin întâmpinare, a respins cererea de suspendare a executării H.G. nr. 906/2022, H.G. nr. 496/2017, H.G. nr. 930/2016 și H.G. nr. 1030/2009 formulată de reclamantele B. și A., în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI și STATUL ROMÂN reprezentat de Ministerul Transporturilor prin Metrorex și intervenientul accesoriu MINISTERULUI TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII, ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii în sprijinul pârâtului Guvernul României.

Împotriva sentinței civile nr. 2369 pronunțată la 16 decembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele B. și A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii ca astfel cum a fost formulată.

După expunerea istoricului speței, recurentele-reclamante au susținut că hotărârea pronunțată in prima instanța este nelegală, atât din perspectiva (i) faptului ca aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, cât și din perspectiva (ii) interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material incidente în cauză.

În acest sens solicită a se constata ca sentința este contradictorie si conține motive străine de soluționarea cauzei, pe de-o parte față de modalitatea defectuoasă în care instanța de fond apreciază neîndeplinirea condiției impusa de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, privind existenta cazului bine justificat, și pe de alta parte, raportat la aspectele reținute în legătura cu aplicabilitatea legii in timp.

- In ceea ce privește considerentele contradictorii ale hotărârii atacate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurentele au susținut că nu au fost respectate cerințele și a etapele impuse de Legea nr. 33/1994 și de Legea nr. 255/2010, respectiv încălcarea condiției privind declararea utilității publice la momentul adoptării H.G. nr. 1030/2009.

Solicită ca instanța de control judiciar să observe contradicția din raționamentul judecătorului fondului, in sensul ca, pe de-o parte apreciază ca Hotărârii nr. 1030/2009 nu îi este aplicabilă Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, motivat de împrejurarea ca ea nu dispune asupra exproprierii, iar pe de alta parte, precizează ca H.G. nr. 1030/2009 este guvernată de Legea anterioara Legii nr. 255/2010, respectiv Legea nr. 33/1994.

- Din perspectiva incidentei motivului de nelegalitate instituit de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivarea instanței de fond privind neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 reprezintă în realitate o aplicare si interpretare greșită atât a prevederilor legale care definesc noțiunea de caz justificat și paguba iminenta, dar si a normelor de drept material invocate sau aplicabile in susținerea motivelor de nelegalitate a actelor administrative atacate.

Prima instanța apreciază, în mod eronat că prin H.G. nr. 1030/2009 nu s-a dispus declanșarea procedurii de expropriere, ci s-au aprobat exclusiv indicatorii tehnico-economici ai obiectivului de investiții si sursa de finanțare, astfel că acestei Hotărâri nu îi este aplicabila Legea nr. 33/1994.

Contrar celor reținute de judecătorul fondului, Legea nr. 33/1994 conține un întreg capitol privitor la utilitatea publica, intitulat sugestiv, "Utilitatea publica si declararea ei", respectiv articolele 5-11 ale capitolului II, se vorbește despre utilitatea publica de interes national sau de interes local, independent de existenta unei proceduri de expropiere sau nu.

Procedând la gresita interpretare si aplicare a prevederilor Legii nr. 33/1994 în ceea ce priveste condiția declararii utilitatii publice independent de existenta sau nu a unei proceduri de expropiere, judecătorul fondului a pronuntat o hotarare nelegală.

- Curtea de apel a interpretat si aplicat greșit principiile de drept administrativ cuprinse în art. 9 din Codul Administrativ, respectiv principiul proporționalității, si adaptabilității, fiind necesar a exista echilibru între interesul public și interesul privat pentru a se evita atingerii dreptului de proprietate privata ori de cate ori exista posibilitatea.

Instanța de fond a apreciat că nu este indicat niciun temei de drept pentru care sa se justifice efectuarea unei analize daca lucrarea s-ar putea realiza în condiții care sa nu afecteze dreptul de proprietate privata.

Raportat la principiul adaptabilității din dreptul administrativ, este cel putin surprinzătoare solutia instantei care considera astfel ca împrejurarea ca o procedura începuta în 2009 si demarata efectiv în 2022, fiind emise patru acte normative în acest scop reflecta o preocupare constanta a autorităților în acest sens.

- instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile si principiile Legii 554/2004, care stabilesc limitele competenței instanței de contencios in soluționarea unei cereri întemeiate pe art. 14.

Judecătorul fondului a reținut incorect că oportunitatea proiectului nu poate fi cenzurata în suspendare, în aceasta procedură putând fi analizata doar legalitatea. Solutia instanței este fundamental eronata, având in vedere principiile contenciosului administrativ si modalitatea de reglementare a acestuia, in primul rând din perspectiva faptului ca oportunitatea este fără urma de dubii un aspect ce tine tot de legalitatea unui act, cele doua concepte neputând fi separate sau coexista unul fără altul.

În mod greșit prima instanța a refuzat sa se pronunțe pe aspectele ce pretinde ca tin de oportunitatea actului, pe considerentul ca depășește limitele investirii sale in procedura reglementata de art. 14 din Legea nr. 554/2004

Cele două recurente apreciază ca relevante sub acest aspect Recomandările nr. 20/2004 și Recomandarea nr. 7/2007 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei.

- Interpretarea si aplicarea greșită a dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constitutia Romaniei, având în vedere că principiul garantat la nivel constituțional se raportează întocmai la garantarea si ocrotirea dreptului de proprietate privata in orice mod, prevăzând cu titlu de excepție posibilitatea limitării acestuia prin instituția exproprierii.

Recurentele susțin că exista dubii serioase cu privire la deplina legalitate în limitarea dreptului de proprietate privată prin procedura exproprierii, fapt care circumstanțiază îndeplinirea condiției instituita de art. 14 din Legea 554/2004 si justifica necesitatea suspendării celor patru Hotarari de Guvern atacate.

Exproprierea reprezintă o măsura excepționala in raport cu dreptul de proprietate privata, ce trebuie luata in anumite condiții si cu respectarea tuturor dispozițiilor si principiilor legale existente, și in niciun caz nu reprezintă un drept discreționar al autorităților publice, asa cum propune drept solutie magistratul fondului.

- Cu privire la conditia privind existenta unei pagube iminente, se solicită ca, rejudecând dupa casare sa se constate îndeplinită si cea de-a doua condiție impusa de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, respectiv cea privind existenta unei pagube iminente, si să se dispuna suspendarea celor patru Hotarari de Guvern adoptate in organizarea lucrării de interes public național privind construirea noii magistrale de metrou M6.

Învederează faptul ca, prin emiterea actelor administrative contestate, reclamantele sufera un prejudiciu material viitor si previzibil. Raportat la aspectele factuale, se arată că B. detine in proprietate privata constructia C1 si are calitatea de dealer oficial C. pentru regiunea Europa de Sud-Est și A. detine in propritate privata terenul in suprafață totala de 576 mp, conform CF nr. x Otopeni, pe care este construita constructia C1 si are calitatea de reprezentant D. pentru Europa de Sud-Est, ambele fiind deosebit de importante in plan economic, investitional si al afacerilor.

Menționează că în zona ce se dorește a fi expropriata, conform Anexei la H.G. nr. 906/2022, s-au realizat investitii în valoare totala de 6.800.000 euro, la nivelul anului 2017, iar pretinsele juste si prealabile despagubiri ce ar trebuie platite catre societăți ca urmare a exproprierii, sunt precizate in Anexa la H.G. nr. 906/2022 ca fiind in cuantum total de 748.906 RON, echivalentul a aproximativ 149.781 euro.

Are relevanta si faptul ca numai valoarea terenului la acest moment este de aproximativ 20 de ori mai mare decât valoarea despăgubirilor propusă prin intermediul Notificarii de expropriere.

Prin întâmpinare Metrorex S.A. pentru Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamantele B. și A. au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care au solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării a 4 Hotărâri de Guvern, respectiv H.G. nr. 906/2022, H.G. nr. 496/2017, H.G. nr. 930/2016 și a H.G. nr. 1030/2009.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, cerința cazului bine justificat nu este îndeplinită în urma verificării aparenței de legalitate a hotărârilor de guvern ce formează obiectul litigiului, raportat la argumentele avansate de reclamante, iar susținerile îndeplinirii în speță a cerinței pagubei iminente nu sunt de natură a demonstra că executarea hotărârilor de guvern contestate, respectiv continuarea procedurii de expropriere în baza acestora, este de natură a genera prejudicii sigure și dificil de reparat.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde motivelor invocate de reclamante, care prin motivele de recurs invocă cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susțin că hotărârea este motivată contradictoriu și a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente, respectiv Constituția României, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 55/2010, Legea nr. 455/2001, Legea nr. 554/2004, O.U.G. nr. 57/2019 și a Recomandărilor (R) (89) 8/, 7/2007 și 20/2004 a Comitetului de Miniștrii din cadrul Consiliului Europei,.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentele-reclamante circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 CEDO implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată.

Faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentelor nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte teze ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă, spre exemplificare, la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente și atunci când din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Or, niciuna dintre aceste situații nu se identifică în cauză, de altfel, nefiind indicate nici de către recurentele-reclamante ca atare.

Sunt nefondate și criticile formulate de recurente, potrivit cărora există o contradicție în raționamentul judecătorului fondului, în sensul ca, pe de-o parte apreciază ca Hotărârii nr. 1030/2009 nu îi este aplicabilă Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, motivat de împrejurarea ca ea nu dispune asupra exproprierii, iar pe de alta parte, precizează ca H.G. nr. 1030/2009 este guvernată de Legea anterioara Legii nr. 255/2010, respectiv Legea nr. 33/1994.

Verificând aspectele suspectate a fi contradictorii, Înalta Curte constată că în cuprinsul motivelor de recurs este scoasă din context motivarea Curții de Apel, întrucât în hotărârea atacată judecătorul fondului a precizat următoarele:

"Reclamantele nu au indicat vreun temei de drept pentru care, la momentul adoptării H.G. nr. 1030/2009, ar fi fost necesară, în prealabil, declararea și justificarea utilității publice, cu atât mai mult cu cât prin H.G. nr. 1030/2009 nu s-a dispus declanșarea procedurii de expropriere, ci s-au aprobat exclusiv indicatorii tehnico-economici ai obiectivului de investiții și sursa de finanțare, iar la data aprobării exproprierii prin H.G. nr. 496/2017 era în vigoare Legea nr. 255/2010 care prevede de drept utilitatea publică în cazul unor lucrări precum cele litigioase.

Cu alte cuvinte, H.G. nr. 1030/2009 nu poate fi vădit nelegală pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 255/2010 care nu era în vigoare la momentul emiterii sale, iar hotărârile de guvern subsecvente nu pot fi vădit nelegale pe motiv că nu s-a emis un act de declarare a utilității publice, câtă vreme aceasta este prevăzută ope legis de la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010. De asemenea, H.G. nr. 1030/2009 nu este vădit nelegală nici raportat la dispozițiile Legii nr. 33/1994 privind necesitatea declarării utilității publice în vederea declanșării procedurii de expropriere, câtă vreme această hotărâre are un alt obiect de reglementare, nedispunând exproprierea."

Din cuprinsul celor arătate anterior nu rezultă că judecătorul fondului ar fi menționat că Legea nr. 33/1994 este sau nu este aplicabilă Hotărârii 1030/2009, ci s-a precizat că hotărârea din 2009 nu este vădit nelegală în raport de legea din 1994 întrucât are alt obiect de reglementare.

Instanța de recurs constată că în antetul Hotărârii 1030/2009 este menționat că este emisă pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiții "Legătura rețelei de metrou cu Aeroportul Internațional Henri Coandă-Otopeni" și adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 42 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare.

Instanța de recurs observă că hotărârea instanței de fond este motivată corespunzător, fiind arătate considerentele pentru care prima instanță a apreciat că nu sunt îndeplinite, în speță, condiții art. 14 din Legea 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării H.G. nr. 906/2022, H.G. nr. 496/2017, H.G. nr. 930/2016 și H.G. nr. 1030/2009.

Considerentele sunt clare și coerente, astfel că instanța de fond și-a îndeplinit obligația de motivare a hotărârii, instituită în sarcina sa prin prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de art. 6 din CEDO.

Sub acest aspect, cu referire la jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de recurs arată că, potrivit statuărilor constante ale instanței europene, "[...] obligația de motivare nu impune judecătorului să facă o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu." Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care prima instanță nu a admis argumentele acestora, iar instanței de recurs să dispună de elemente suficiente pentru a-și exercita controlul (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P și C-219/00 P, Rec., p. I-123, punctul 372).

Examinând incidența motivului de casare reglementat de punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care reclamantele susțin existența unei nelegalități în privința adoptării Hotărârilor de Guvern atacate, precum și a unei pagube iminente, instanța de recurs constată că este nefondat.

Prin motivele de recurs recurentele invocă, în esență, o singură critică de nelegalitate (chiar dacă a fost structurată pe mai multe subpuncte), respectiv greșita aplicare a legislației incidente de către prima instanță în momentul în care apreciat că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat. În concret, societățile reclamante reiterează aspectele de pretinsă nelegalitate ale hotărârilor de guvern contestate, apreciind că nelegalitățile au început de la H.G. nr. 1030/2009 care, în realitate, vizează exproprierea proprietății lor cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994, întrucât trebuia emis un act anterior privind necesitatea declarării utilității publice a terenului. Totodată, recurentele apreciază că este realizată și cerința pagubei iminente datorită faptului că executarea hotărârilor ar produce urmări prejudiciale imposibil de reparat.

Instanța de recurs precizează că art. 14, alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, actualizată stabilește că "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Din interpretarea acestui text legal, rezultă că pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ, este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv: existența unui caz bine justificat, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1), lit. t) din Legea nr. 554/2004, și măsura suspendării să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Trebuie subliniat că aspectele care pot fi verificate în cadrul procedurii suspendării actului administrativ sunt aspecte care țin de evidență și care ar avea aptitudinea de a înlătura aparența de legalitate a actului administrativ contestat.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate

În speță, instanța de recurs în acord cu judecătorul fondului, constată în primul rând faptul că nu este îndeplinită cerința existenței cazului bine justificat, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că nu pot fi reținute, în argumentarea cazului bine justificat, criticile vizând pretinsa nerespectare a condițiilor și etapelor exproprierii, pretinsa neemitere a unui act de declarare a utilității publice a terenurilor anterior sau în același timp cu stabilirea indicatorilor economici ai obiectivului de investiții și sursei de finanțare, ori stabilirea H.G. nr. 1030/2009 ca fiind adevărata hotărâre de expropriere, întrucât constituie apărări de fond.

Așadar, motivele de nelegalitate circumscrise de recurentele-reclamante cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Or, în cauză, recurentele-reclamante au invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a respectivelor acte.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut faptul că s-au invocat aspecte ce țin de fondul cauzei care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecății.

Totodată se poate observa că instanța de fond a răspuns detailat și respectând limitele legale în materia suspendării, tuturor aspectelor reiterate în recurs.

În mod greșit recurentele au susținut că instanța de fond a dat o interpretare si aplicare greșită a prevederilor Legii nr. 33/1994 în ceea ce privește condiția declarării utilității publice independent de existenta sau nu a unei proceduri de expropriere, întrucât judecătorul fondului a precizat sub acest aspect că H.G. nr. 1030/2009 nu este vădit nelegală în raport de dispozițiile Legii nr. 33/1994 întrucât are un alt obiect de reglementare.

S-a mai susținut prin motivele de recurs că s-a interpretat si aplicat greșit principiile de drept administrativ cuprinse în art. 9 din Codul Administrativ, respectiv principiul proporționalității, si adaptabilității, fiind necesar a exista echilibru între interesul public și interesul privat pentru a se evita atingerii dreptului de proprietate privata ori de cate ori exista posibilitatea.

În mod legal instanța de fond a arătat că "din ansamblul reglementării exproprierii pentru cauză de utilitate publică, nu rezultă că un atare echilibru trebuie asigurat și altfel decât prin stabilirea unei juste și prealabile despăgubiri, susceptibilă de contestare la instanța civilă, iar nu în contencios administrativ".

Aprecierea recurentelor legat de faptul că, din punctul lor de vedere simpla împrejurare ca proiectul a fost inițiat în 2009 si pus in executare in 2022 era cel putin o bănuiala rezonabilă că acesta din urma fusese abandonat.

Înalta Curte precizează că proiectul a fost inițiat într-adevăr în anul 2009 prin H.G. nr. 1030/2009, dar a fost prelungit ulterior prin H.G. nr. 930/2016, H.G. nr. 496/2017 și H.G. nr. 906/2022, întrucât s-au căutat și găsit surse de finanțare, pentru obiectivul de investiții realizându-se Acordul de împrumut nr. ROM-P5 încheiat între Guvernul României și Agenția Japoneză pentru Cooperare Internațională (JICA), din fonduri externe nerambursabile alocate de Comisia Europeană prin Programul Operațional Infrastructură Mare (POIM) 2014-2020, de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor, precum și din alte surse legal constituite, în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație, conform programelor de investiții publice aprobate potrivit legii

Instanța de fond a aplicat corect dispozițiile si principiile Legii 554/2004, care stabilesc limitele competenței instanței de contencios în soluționarea unei cereri întemeiate pe art. 14, reținând în mod legal că oportunitatea proiectului nu poate fi cenzurata în suspendare care analizează doar legalitatea. În mod legal prima instanță nu s-a pronunțat pe aspectele ce țin de oportunitatea actului, pe considerentul ca depășește limitele investirii sale în procedura reglementata de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că nu a fost probată o vădită încălcare a normelor de drept aplicabile în cauză în emiterea actelor administrativ a căror suspendare se cere pentru a se putea vorbi de o îndoială serioasă cu privire la legalitatea acestora.

Practic, motivele de nelegalitate invocate de reclamante sunt aspecte ce țin strict de fondul cauzei. Astfel, cererea recurentelor de a se analiza hotărârile de guvern și a se preciza care este actul efectiv de expropriere din punct de vedere legal și dacă s-a încălcat prin emiterea lor legislația incidentă la acel moment, reprezintă o chestiune ce ține de fondul cauzei și care nu poate fi cercetată sub aspectul aparenței de drept.

Așadar, pentru constatarea îndeplinirii acestei condiții, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci a trebuit să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și de drept care au posibilitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Or, aprecierea acestei aparențe de drept, inclusiv din perspectiva cadrului normativ aplicabil depășește limitele sumare ale analizei permise de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Totodată Recomandările nr. 20/2004 și nr. 7/2007 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei pot fi aplicate doar pe fondul cauzei, pe calea suspendării executării unui act administrativ putându-se doar "pipăii fondul", instanțele de judecată fiind obligate să verifice doar aspecte de formă și dacă s-au respectat cerințele procedurale.

Curtea de Apel a aplicat corect dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României, explicând clar că autoritățile sunt îndreptățite să procedeze la expropriere, atâta timp cât o fac cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, iar particularii sunt obligați să suporte această sarcină, urmând ca toate costuri aferente relocării să fie acoperite prin justa și prealabila despăgubire acordată drept compensație pentru expropriere.

Cu privire la condiția privind existenta unei pagube iminente, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că recurentele nu au reușit să demonstreze că executarea hotărârilor de guvern contestate și continuarea procedurii de expropriere ar cauza prejudicii sigure și greu de reparat, le-ar afecta imaginea și, că eventualele costuri de relocare nu ar putea fi acoperite prin despăgubirea justă și prealabilă acordată pentru expropriere, sumă care, de altfel, poate fi contestată la instanța civilă.

Societățile recurentele nu au prezentat un argument juridic aparent valabil în raport cu elementele de legalitate ale actelor administrative contestate pentru a convinge instanța să dispună suspendarea prin aplicarea dispozițiilor art. 14 din Legea 554/2004, astfel cum este stipulat și în Recomandarea nr. R (89)8 din 13 septembrie a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei ce privește protectia juridică provizorie in materie administrativă.

Prin urmare, toate criticile recurentelor - reclamante sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente și indicate anterior.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva sentinței civile nr. 2369 din 16 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.