ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4089/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție Judiciară pentru Procurori și Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Rezoluției nr. x/2018 din 5.10.2018 și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

2.1. Prin încheierea din 12 iunie 2019, instanța a admis excepția lipsei calități procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, invocată de acest intimat prin întâmpinare.

2.2. Prin sentința nr. 2382 pronunțată la data de 9 octombrie 2019, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, contestatorul A. a declarat recurs, solicitând casarea sentinței recurate și rejudecând cauza în fond, admiterea contestației sale așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant susține că, respingându-i contestația formulată împotriva Rezoluției nr. 6328/IJ/1563/DIP/05.10.2018, instanța de fond a reținut că "rezoluția a fost motivată în fapt", că "nu se poate reține că analiza nu a fost completă", că "Inspecția Judiciară nu poate îndeplini rolul unei suprainstanțe de control judiciar", că nu există "indicii care să conducă la săvârșirea de către magistratul procuror a acestei abateri", făcându-se referire la lipsa relei-credințe, că este vorba despre un "proces intelectiv" în cadrul căruia magistratul procuror a apreciat asupra gestionării și soluționării cauzei și că "remediul pus la dispoziție de legiuitor pentru partea nemulțumită de soluția/măsurile dispuse de magistrat este calea prevăzută de dispozițiile art. 338 și urm. din C. proc. pen. și căile de atac, în general, iar nu sesizarea Inspecției Judiciare".

Prin această motivare, în opinia recurentului-reclamant, judecătorul fondului a omis esența susținerilor sale.

Principalul argument pentru care Inspecția Judiciară a dispus soluția de clasare a sesizării sale a fost acela că aspectele reclamante au făcut sau puteau face obiectul verificării în procedura de cameră preliminară.

Însă, susținerile sale (efectuate sau potențiale) în procedura camerei preliminare vizează alt obiect și au o altă finalitate față de procedura disciplinară care se impune a fi declanșată împotriva magistratului reclamat.

A pune semnul egalității între cele două proceduri, cum a făcut judecătorul fondului, și a considera că una o exclude sau o include pe cealaltă este eronat.

Cele două proceduri sunt distincte, cu scopuri diferite.

Astfel, atitudinea necorespunzătoare a magistratului-procuror, reaua sa credință în gestionarea întregului dosar, precum și lipsa de imparțialitate și de profesionalism nu sunt aspecte care se tranșează în procedura de cameră preliminară, putând face doar obiectul unei sesizări în fața Inspecției Judiciare.

După cum a arătat și în contestația formulată, potrivit art. 342 C. proc. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În acest context, este clar că instanța de judecată nu verifică în cadrul procedurii camerei preliminare conduita procurorului în instrumentarea dosarului sub aspectul săvârșirii vreunei abateri disciplinare. De altfel, indiferent că aspectele sesizate în cadrul procedurii camerei preliminare sunt admise sau respinse de instanța de judecată, situația rămâne aceeași din punct de vedere disciplinar.

De asemenea, instanța de fond a reținut în mod greșit că "nu se poate reține că analiza nu a fost completă", de vreme ce Inspecția Judiciară nu a răspuns unor aspecte sesizate de reclamant, cum ar fi, de exemplu, cel prin care a arătat că magistratul procuror a refuzat nejustificat să primească la dosar memoriul său însoțit de înscrisuri relevante.

Rezultă, astfel, că fondul sesizării disciplinare nu a fost atins, instanța de fond perpetuând această atitudine prin soluția dispusă.

În ceea ce privește reaua-credință a magistratului procuror, în mod greșit apreciază instanța de fond că aceasta nu există.

Deși, instanța de fond citează dispozițiile legale referitoare la semnificația noțiunii de abatere disciplinară, precum și la definitiile noțiunilor de rea-credință și gravă neglijență, aceasta le interpretează într-un sens care profită magistratului procuror.

Recurentul-reclamant arată că reaua-credință a magistratului procuror este vădită, așa cum a arătat și în cuprinsul contestației, acceptând (dacă nu chiar urmărind) prin modul în care a acționat vătămarea drepturilor și intereselor sale procesuale. Acesta a aplicat discreționar dispozițiile legale în mod voit și a realizat prin conduita sa o manipulare conștientă a dreptului. Modul în care magistratul procuror a acționat sau nu a acționat în dosarul care îl privește pe recurentul-reclamant nu poate fi catalogat sub nicio formă un proces intelectiv, căci acțiunile și inacțiunile acestuia nu au legătură cu un astfel de proces. Reiterează că, în prezenta cauză, nu reclamă soluția dată de magistratul procuror, ci modalitatea prin care a ajuns să dispună soluția.

Astfel, este inadmisibil a nu se ține cont de faptul că magistratul procuror a distrus probe din dosarul penal, în scopul de a împiedica aflarea adevărului (înlăturarea în mod intenționat a înregistrării audierii reclamantului, deși există dovezi ale înregistrării procedurii/declarației), că l-a privat de dreptul de a da o declarație în calitate de inculpat (deși i-a acordat un termen pentru pregătirea apărării, anterior scurgerii acestuia a emis rechizitoriul prin care dispunea trimiterea reclamantului în judecată, fără a-l anunța sau cita pentru audiere și încercând ulterior să mascheze fără succes acest abuz), a refuzat primirea la dosar a memoriului și înscrisurilor reclamantului (acestea fiind depuse prin registratură și, ulterior, fiindu-i restituite de magistratul procuror cu motivarea că nu fac obiectul cauzei, însă rechizitorul întocmit făcea referire la aspecte cuprinse în memoriu și înscrisuri), a respins 4 cereri în probațiune formulate de reclamant pe motiv că probele solicitate exced obiectului dosarului, știind că probele sunt relevante, necesare și utile justei soluționări a cauzei (și în acest caz rechizitoriul face referire la aspecte care ar fi fost lămurite cu acele probe), a făcut referire la probe despre care, ulterior, a afirmat în fața instanței că nu există, a încălcat obligația de a distruge datele rezultate din interceptarea comunicațiilor dintre reclamant și apărătorul său, păstrându-le la dosarul cauzei, a anunțat printr-o adresă emisă către Consiliul Județean Cluj punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului și emiterea rechizitoriului.

În acest context, hotărârea pronunțată de instanța de fond apare ca fiind nelegală, astfel că se impune reformarea acesteia, iar în rejudecare, admiterea contestației.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu a formulat întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziții se încadrează criticile expuse în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea în contencios administrativ respinsă prin sentința recurată, reclamantul A. a solicitat desființarea rezoluției Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție judiciară pentru procurori nr. 6328/IJ/1563/DIP/5 octombrie 2018, prin care a fost clasată sesizarea formulată de reclamant împotriva procurorului B. din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. e), f) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu ocazia soluționării dosarului nr. x/2016 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând, în esență, susținerile din sesizare, fiind nemulțumit de soluția de clasare și de soluția pronunțată de prima instanță.

În concret, recurentul-reclamant este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (căruia i se subsumează, în realitate, susținerile petentului din sesizare dar și cele din contestație, așa cum a constatat judecătorul fondului), în ceea ce îl privește pe magistratul procuror ce a făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care se impun a fi analizate coroborat cu dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce privește limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care se poate realiza numai cu respectarea Constituției României și a Legii nr. 303/2004.

Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilități, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speță.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică și nescuzabilă.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că verificările efectuate cu privire la activitatea procurorului în instrumentarea dosarului penal din speță nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut în mod corect că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauza dedusă judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate, analizării fondului, stabilirii situației de fapt ori a interpretării normelor juridice și aprecierii probelor administrate în cauză.

Înalta Curte constată că în speță criticile recurentului vizează modalitatea de instrumentare de către procuror a cercetărilor în dosarul penal nr. x/2016 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj, dosar format în urma disjungerilor din dosarele nr. x/2014 și nr. y/2014 și în care a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a reiterat că procurorul reclamat: a distrus probe din dosarul nr. x/2016 în scopul de a împiedica aflarea adevărului; l-a privat de dreptul de a da declarație în calitate de inculpat în faza de urmărire penală; a refuzat nejustificat să primească la dosar memoriul său depus în calitate de inculpat și înscrisurile atașate; a respins patru cereri în probațiune; în cuprinsul rechizitoriului a făcut trimitere la probe despre care, ulterior, a afirmat că nu există; nu a distrus datele rezultate din interceptările dintre reclamant și avocatul său, păstrându-le la dosar; a anunțat Consiliul Județean Cluj, prin intermediul unei adrese, despre punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului și emiterea rechizitoriului. Așadar, acesta a criticat modalitatea în care a fost instrumentat dosarul penal în care acesta a fost inculpat, modalitatea în care a fost efectuată urmărirea penală și administrat probatoriul (inclusiv prin aprecierea asupra utilității sau nu a unor probe sau încunoștințarea unor autorități ale statului).

Or, aspectele mai sus arătate se referă la stabilirea situației de fapt, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale și modalitatea de instrumentare a dosarului penal al recurentului, fiind operațiuni specifice și esențiale în activitatea de urmărire penală, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Astfel, în cauză, nici Inspecția Judiciară, nici instanța de fond și nici Înalta Curte, în analiza recursului de față, nu au competența de a analiza aspectele învederate de recurent, referitoare la modalitatea de instrumentare a dosarului penal, respectiv cu privire la situația de fapt, interpretarea probatoriilor și încadrarea în drept a faptelor reținute de către magistratul procuror în dosarul penal.

În acest demers, procurorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență și presiune, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de către procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, în condițiile în care invocarea exercitării de către procuror a funcției cu rea-credință este lipsită de suport.

În plus, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar observă că actul administrativ litigios este motivat, că au fost examinate argumentele relevante ale petentului, a fost expus raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, iar considerentele dezvoltate de Inspecția Judiciară sunt în legătură cu obiectul și motivele sesizării.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2382 din 9 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2022.