ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 890/2022

Ședința publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 noiembrie 2020, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea rezoluției nr. 5972/IJ/1468/DIP/31.10.2018 emisă de Direcția de Inspecție judiciară pentru procurori și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin sentința civilă nr. 1517 pronunțată la data de 19 aprilie 2019, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a expus în motivare, cu preeminență, circumstanțele pre și litigioase contestației formulate relativ la Rezoluția Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție judiciară pentru procurori nr. 5972/IJ/1468/DIP/31.10.2018, prin care s-a dispus clasarea sesizării privind pe inspectorii judiciari B. și C.. A criticat în esență că aspectele de fapt și chestiunile de drept supuse analizei Inspecției Judiciare au fost apreciate de judecătorul fondului ca circumscrise dreptului la apărare specific procedurii disciplinare derulate în fața secției de procurori în materie disciplinară. Considerând însă că, în speță, rezultă fără echivoc că persoanele vizate de contestație s-au îndreptat cu rea-credință spre o soluție vădit neconformă realității, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale abaterii prevăzute la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, solicită instanței de control judiciar, o casare cu reținere a sentinței atacate, și în rejudecare pe fond, desființarea rezoluției litigioase cu luarea măsurii de restituire a dosarului la Inspecția Judiciară spre a fi reluată/continuată cercetarea.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingea recursului ca nefondat.

Soluția pronunțată de instanța de fond este legală, în raport de dispozițiile art. 45 alin. (4) și art. 45

1

din Legea 317/2004 (forma în vigoare la data sesizării instanței), din a căror interpretare rezultă că instanța de contencios administrativ nu este în drept a efectua ea însăși procedura disciplinară, sub vreun aspect, ci este chemată în a face verificări asupra legalității actului administrativ litigios, în condițiile Legii nr. 554/2004, și a-l desființa în ipoteza constatării unei neconformități în emiterea acestuia, cu trimiterea cauzei spre continuarea procedurii disciplinare. Într-un atare context legislativ, și față de circumstanțele speței coroborate cu probatoriul administrat în proces, intimata susține că sunt corecte constatările judecătorului de primă instanță, în sensul confirmării măsurii Inspecției Judiciare de clasare a sesizării petentului, cu referire la lipsa de indicii privind întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), respectiv art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea în contencios administrativ respinsă prin sentința recurată, reclamantul A. a solicitat desființarea rezoluției Inspecției Judiciare – Direcția de inspecție judiciară pentru procurori nr. 5972/IJ/1468/DIP/31 octombrie 2018, prin care a fost clasată sesizarea formulată de reclamant împotriva inspectorilor judiciari B. și C. din cadrul Direcției de inspecție judiciară pentru procurori pentru săvârșirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând, în esență, susținerile din sesizare, fiind nemulțumit de soluția de clasare și de soluția pronunțată de prima instanță.

În concret, recurentul-reclamant este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în ceea ce îi privește pe cei doi inspector judiciari ce au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență.

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite, cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către inspectorii verificați a abaterii sesizate.

Având a analiza în speță întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din lege, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că reclamantul nu a făcut dovada încălcării de către inspectorii judiciari a normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și reiterate prin cererea de chemare în judecată vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și de apreciere a probelor administrate în cursul cercetării disciplinare, specifice activității sale și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al inspectorului judiciar.

Or, acest raționament a fost verificat în cursul soluționării acțiunii disciplinare atât în fața secției de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, cât și în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Altfel spus, aspectele procedurale referitoare la cercetarea disciplinară, la probele administrate, la faptele reținute nu mai pot forma obiectul unor noi verificări ale Inspecției Judiciare ori ale instanței de contencios învestită cu soluționarea contestației formulate împotriva rezoluției de clasare a sesizării formulate împotriva inspectorilor judiciari care au făcut parte din echipa care a efectuat cercetarea disciplinară. Aspectele tranșate în cursul soluționării acțiunii disciplinare, respectiv al recursului formulat, nu pot fi apreciate ca fiind indicii privind săvârșirea unor abateri disciplinare în sensul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

De vreme ce, prin cererea de chemare în judecată în ansamblul său, nu se contestă lipsa analizei, ori neluarea în considerare a unor elemente ale sesizării, care să ducă la o interpretare greșită dată de inspectorii judiciari, ci însăși soluția dispusă, Înalta Curte constată că acest fapt contravine principiilor enunțate de art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, conform căruia inspectorii judiciari își desfășoară activitatea în mod independent și imparțial.

Înalta Curte reține, asemenea judecătorului fondului, că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față, considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, susținerea reclamantului din memoriul de recurs, în sensul că încălcările legii semnalate privind greșelile de judecată creează premisele cercetării disciplinare și atrag răspundererea disciplinară a celor doi inspectori, fiind lipsită de suport.

În plus, Înalta Curte subliniază că, sub aspectul laturii subiective, a acționa cu rea-credință sau gravă neglijență presupune o distorsionare conștientă a dreptului, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate de reclamant și reiterate în recurs constituindu-se în nemulțumirea acestuia față de exercitarea acțiunii disciplinare împotriva sa.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circunstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1517 din data de 19 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2022.