ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4041/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de apel Alba Iulia sub dosar nr. x/2020 reclamantul CONSISTORIUL DISTRICTUAL EVANGHELIC C.A în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor ce au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se admită contestația formulata împotriva deciziei nr. 9050/12.03.2020 emisă de intimată în soluționarea cererii nr. x/21.02.2003, să se dispună anularea acesteia și să fie obligată intimata să emită o nouă decizie prin care să dispună să dispună restituirea în natură a imobilului înscris în CF x Vurpăr nr. top" 3, rămas neocupat de construcții și despăgubirea prin echivalent bănesc a terenului ocupat de aceasta.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 108 din data de 20 septembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, respins acțiunea ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 108 din data de 20 septembrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul CONSISTORIUL DISTRICTUAL EVANGHELIC C.A, în numele și pentru Parohia Vurpăr, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurentul- reclamant a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul în care hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Recurentul- reclamant a susținut că instanța de fond nu a lămurit în niciun fel de ce nedepunerea extrasului de carte funciară în termenul prevăzut de art. 32 alin. (3) 1 din Lg. 165/2013 poate determina o sancțiune de respingere a cererii de retrocedare, în loc să opereze o simplă decădere din dreptul de a mai administra respectiva probă, instanța aplicând practic aceeași sancțiune. Recurentul - reclamant a susținut că procesul-verbal de inventar cu bunurile aparținând Parohiei Evanghelice Vurpăr din 31.03.1945, întocmit de o comisie a Primăriei Vurpăr, este apt de a constitui dovada proprietății anterioare exproprierii, însă ca instanța de fond nu i-a analizat valoarea probatorie. A apreciat că instanța de fond a pronunțat o asemenea hotărâre din cauza insuficientei analize a probelor administrate. În cauză a fost depus atât procesul-verbal reținut de instanță, cât și un tabel cu Situația Mișcărilor la 31.03.1946, întocmit cu o luna jumătate înainte de expropriere. Din anexa acestui tabel rezultă fără echivoc starea de proprietate asupra imobilului top. x (pozitia 49 din tabelul anexă Situației). Un al doilea aspect criticabil este dat de incidența în speță a prevederilor art. 488 pct. 8 C,pr.civ. în sensul unei greșite aplicări a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (6) al O.U.G. nr. 94/2000. În concret, deși validează depunerea Deciziei de expropriere nr. 48/18.05.1946 și constată că nr. topografic x nu figurează ca fiind expropriat de drept și, deși avea probe că imobilul se afla și în prezent în proprietatea statului, totuși nu face aplicarea textului anterior amintit, limitându-se doar a constata starea de fapt ca atare. Recurentul - reclamant a considerat că soluția legală ar fi fost aceea în care coroborând per ansamblu toate probele, instanța ar fi constatat că imobilul i-a aparținut, dovadă fiind cele două documente, că în prezent este deținut de statul român deși documentul de expropriere nu conține vreo dispoziție expresă în ceea ce-l privește. Ca atare, exproprierea a fost una fără titlu, motiv pentru care se impune restituirea imobilului în natură și despăgubirea corelativă valorii suprafeței ocupate de noua construcție.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului.

Considerentele și soluția Înaltei Curți Examinând recursul, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Reclamantul Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. în numele și pentru Parohia Evanghelică Vurpăr, a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea Deciziei nr. 9050/12.03.2020 emisă de Comisia specială de retrocedare. În fapt, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus pentru Parohia Evanghelică C.A. Vurpăr, la Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare, cererea nr. x/21.02.2003, având ca obiect restituirea imobilului, construcție și teren în suprafață de 216 m.p., situat în comuna Vurpăr, județul Sibiu, înscris în cartea funciară nr. x a localității Vurpăr. nr. top. x. Prin Decizia nr. 9050/12.03.2020 a fost respinsă cererea de retrocedare motivat de faptul că Parohia Evanghelică C.A. Vurpăr nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. Prin sentința recurată, Curtea de Apel Alba Iulia a respins acțiunea ca neîntemeiată. Recurentul - reclamant a declarat recurs împotriva acestei sentințe, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 teza a-II -a C. proc. civ., Înalta Curte constată că sentința de fond nu cuprinde motive contradictorii. O primă critică invocată de recurent se referă la faptul că instanța de fond nu a lămurit în niciun fel de ce nedepunerea extrasului de carte funciară în termenul prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013 poate determina o sancțiune de respingere a cererii de retrocedare, în loc să opereze o simplă decădere din dreptul de a mai administra respectiva probă. Înalta Curte constată că recurentul se află în eroare, deoarece soluția de respingere a cererii de retrocedare nu reprezintă o sancțiune pentru depunerea înscrisurilor cu depășirea termenului prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, motivul respingerii cererii de retrocedare constituindu-l tocmai nedepunerea de către recurent a înscrisurilor din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, astfel cum i s-a solicitat prin adresele nr. x/13.10.2005 și nr. y/12.06.2012 de către Comisia Specială de Retrocedare. Potrivit dispoziției legale ce reglementează motivul de casare invocat, acesta devine incident în situația în care "hotărârea cuprinde motive contradictorii". În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie un temei de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină "decizia" judecătorului. Motivele contradictorii echivalează, astfel cum se consideră în mod constant în doctrină, cu o nemotivare. Ca urmare, pentru a se reține că hotărârea recurată se întemeiază pe motive contradictorii trebuie ca această contradicție să fie esențială, să conducă la concluzia inexistenței unei motivări, ducând la imposibilitatea stabilirii realelor considerente pentru care judecătorul a pronunțat hotărârea și a exercitării controlului judiciar. Astfel, ipotezele în care se poate reține o nemotivare a hotărârii judecătorești în sensul motivului de casare analizat prin prisma contrarietății considerentelor sunt, potrivit dispoziției legale ce îl reglementează: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și al justificării în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată. De asemenea, jurisprudența a mai stabilit că motivarea sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare. Niciuna din aceste ipoteze nu se regăsește în speța dedusă judecății. De altfel, prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o greșită interpretare a probelor administrate, aspect care nu se circumscrie ipotezei prevăzute de acest motiv de casare. Prin urmare, motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. nu este incident în cauză. Cât privește motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată, de asemenea, neîntemeiat, sentința recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material la circumstanțele de fapt ale cauzei. Recurentul - reclamant a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, exprimându-și nemulțumirea față de modul în care instanța de fond a dat eficiență înscrisurilor depuse în dovedirea exproprierii. Recurentul a considerat că Procesul-verbal de inventariere din 31.03.1945 și tabelul cu Situația Mișcărilor din 31.03.1946 sunt înscrisuri apte de a constitui dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, precizând, totodată, că nu a depus traducerea extrasului de carte funciară. Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a înscrisurilor depuse la dosar, reține că în tabelul cu Situația Mișcărilor pe exercițiu 1945/46 la nr. topo x-10 sunt menționate o serie de clădiri, respectiv școală, casă parohială, biserică, cimitir, etc., precum și faptul că în Procesul-verbal de inventariere a bunurilor aparținând bisericii din 31.03.1945, întocmit de Primăria comunei Vurpăr, se află și nr. topo nr. 3, însă, din Decizia de expropriere nr. 48/18.05.1945 nu rezultă că acest nr. topografic ar fi fost expropriat. Prin urmare, în mod corect, instanța de fond a constat că recurentul nu a depus acte care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului la momentul preluării, cele două înscrisuri depuse de recurent nefiind în măsură să ateste dreptul de proprietate al recurentului asupra imobilului solicitat. Potrivit art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul respectiv se regăsește sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv (..) Înalta Curte constată că prezumția dreptului de proprietate instituită prin acest articol nu se aplică în cauză, întrucât, în sistemul de carte funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu conținutul cărții funciare. Această prezumție ar fi operat doar în situația în care cartea funciară ar fi fost distrusă sau pierdută. Or, în cauză, Comisia specială de retrocedare a constatat că înscrierile în cartea funciară nr. x a localității Vurpăr nu sunt în limba română și, prin adresa nr. x/19.07.2018, a solicitat reclamantului să transmită, în termenul de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, traducerea legalizată a cărții funciare nr. x a localității Vurpăr. Prin adresa nr. x/02.04.2019, Consistoriul Districtual Evanghelic C.A. Sibiu a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 32 din Legea nr. 165/2013, prelungirea cu 120 de zile a termenului de 240 de zile. În cadrul concluziilor asupra recursului, reprezentantul recurentului a precizat că a nu a depus traducerea extrasului de carte funciară din cauza costurilor ridicate ale serviciilor de traducere. Având în vedere că recurentul nu a depus acte care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat, Înalta Curte constată că actul atacat în prezenta cauză a fost emis în mod legal, cu respectarea dispozițiilor incidente, astfel că nu se impunea anularea acestuia. Pentru considerentele reținute anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat