ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5144/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia la data de 15.05.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamantul A. în numele și pentru B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat anularea deciziei de retrocedare nr. 9051/12.03.2020 emise de pârâtă în soluționarea cererii nr. x/21.02.2003, ca netemeinică și nelegală, și, în temeiul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să dispună restituirea în natură a imobilului înscris în CF x Vurpăr (nr. vechi 1 Vurpăr) nr. top. x.

Prin sentința civilă nr. 199/2020 din 2 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A. Sibiu, în numele și pentru B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România, având ca obiect Decizia nr. 9051/12.03.2020 emisă de pârâtă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, după rejudecare, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii. Instanța de fond nu a lămurit în niciun fel de ce nedepunerea extrasului de carte funciară în termenul prevăzut de art. 32 alin. (3)

1

din Legea nr. 165/2013 poate determina o sancțiune de respingere a cererii de retrocedare, în loc să opereze o simplă decădere din dreptul de a mai administra respectiva probă.

În opinia recurentei, din analiza întregii motivări se reține că instanța a atribuit forță probatorie supremă adresei prin care se solicita depunerea unor documente, respectiv cea din 19.07.2018, concluzionând că recurenta nu a depus documentele solicitate în baza acesteia.

A susținut recurenta că o mai temeinică apreciere a probelor din dosar, directe și chiar indirecte, conjugată cu silogisme potrivite, ar fi putut conduce la o cu totul altă soluționare a cauzei.

A concluzionat recurenta că în decursul timpului a depus documente care ar fi putut proba existența dreptului său de proprietate anterior exproprierii, iar lipsa acestora de la dosarul Comisiei nu îi poate fi imputabilă. Corelativ, redepunerea lor în faza judecății nu poate fi considerată ca tardivă. În schimb, existența lor dovedește că soluția Comisiei este una eronată, impunând-se a fi modificată în sensul admiterii recursului.

Intimat-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei de retrocedare nr. 9051/12.03.2020 emise de pârâtă în soluționarea cererii nr. x/21.02.2003, ca netemeinică și nelegală, și, în temeiul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să dispună restituirea în natură a imobilului înscris în CF x Vurpăr (nr. vechi 1 Vurpăr) nr. top. x.

Soluționând cauza, curtea de apel a respins acțiunea reclamantei, reținând că, deși Comisia i-a pus la dispoziție reclamantei un termen de 240 de zile, prelungit ulterior cu 120 de zile, pentru a completa dosarul administrativ cu înscrisurile solicitate prin adresa nr. x, aceasta nu s-a conformat și a ales să depună documentele direct în instanță, cu mult peste termenul de decădere instituit de dispozițiile legale menționate.

În aceste condiții, întrucât nulitatea are în vedere cauze concomitente sau anterioare încheierii unui act juridic și nu cauze ulterioare, a apreciat instanța de fond că nu se poate proceda la anularea deciziei contestate, neputând fi reținută nicio culpă în sarcina autorității pârâte.

În ceea ce privește susținerile legate de dovedirea de către reclamantă a dreptului de proprietate, precum și a preluării abuzive a imobilului în cauză, a constatat judecătorul fondului că, în condițiile în care reclamanta nu a administrat în termenul de decădere în fața Comisiei probele solicitate prin adresa nr. x, nu se mai poate face analiza acestor aspecte, instanța de judecată fiind ținută să verifice soluția dată de autoritatea publică competentă în conformitate cu documentația existentă în dosarul administrativ la momentul emiterii actului atacat, fără a se încălca termenul de decădere instituit de legiuitor pentru completarea cererii de retrocedare.

În legătură cu criticile aferente motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a invocat de recurentă (când hotărârea cuprinde motive contradictorii), Înalta Curte apreciază că acestea au fost încadrate greșit, în realitate susținându-se încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că, urmează să fie analizate în cadrul criticilor expuse pentru pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Soluția instanței de fond este împărtășită de către instanța de control judiciar, care constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări și interpretări greșite a normelor de drept material și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea deciziei atacate, s-a reținut că reclamanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului menționat în termenul prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, deși i s-a solicitat prin adresa nr. x/19.07.2018 să depună traducerea legalizată a CF nr. x Vurpăr top. x.

În esență, recurenta-reclamantă critică soluția instanței de fond în sensul că aceasta nu a lămurit în niciun fel de ce nedepunerea extrasului de carte funciară în termenul prevăzut de art. 32 alin. (31) din Legea nr. 165/2013 poate determina o sancțiune de respingere a cererii de retrocedare, în loc să opereze o simplă decădere din dreptul de a mai administra respectiva probă.

În opinia recurentei, din analiza întregii motivări se reține că instanța a atribuit forță probatorie supremă adresei prin care se solicita depunerea unor documente, respectiv cea din 19.07.2018, concluzionând că recurenta nu a depus documentele solicitate în baza acesteia.

A susținut recurenta că o mai temeinică apreciere a probelor din dosar, directe și chiar indirecte, conjugată cu silogisme potrivite, ar fi putut conduce la o cu totul altă soluționare a cauzei.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, Înalta Curte observă că prin adresa nr. x/19.07.2018, în vederea soluționării cererii de retrocedare nr. x, pârâta a solicitat reclamantei să depună: traducerea legalizată a CF nr. x Vurpăr, jud. Sibiu; copia legalizată/certificată a procesului-verbal privind identificarea, inventarierea, verificarea și evaluarea bunurilor întocmit de către parohie în perioada 1940-1945; copia legalizată a Situației bunurilor Parohiei întocmită în perioada 1940-1945, precum și copia legalizată a Inventarului întocmit de către parohie în perioada menționată, punându-i-se totodată în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 32 din Legea nr. 163/2013, are la dispoziție un termen de decădere de 240 de zile pentru depunerea înscrisurilor solicitate, precum și posibilitatea de a solicita o singură dată prelungirea termenului pentru o perioadă de 120 de zile, în situația în care face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului.

Adresa nr. x a fost comunicată la data de 26.07.2018 Parohiei Evanghelice Vurpăr, astfel cum rezultă din dovada de comunicare de la dosar fond, iar Consistoriului Superior la data de 30.07.2018, conform dovezii de la dosar fond.

Același extras CF a fost solicitat în traducere legalizată de către pârâtă și prin adresele nr. x/13.10.2005 și nr. y/12.06.2012, în vederea soluționării aceleiași cereri de retrocedare, însă reclamanta a refuzat depunerea acestuia în fața Comisiei, fiind depus doar la data de 04.11.2020 la solicitarea instanței de fond.

Ulterior primirii adresei nr. x, prin adresa din 02.04.2019 înregistrată la Comisie sub nr. x/19.04.2019, reclamanta a depus copia adresei demersurilor efectuare la Primăria Vurpăr pentru a i se comunica situația juridică a imobilului, împreună cu dovada de comunicare, solicitând totodată prelungirea termenului de depunere înscrisuri cu 120 de zile.

În cuprinsul adresei, a menționat de asemenea că depune și înscrisurile solicitate prin adresa comunicată la data de 21.08.2018, însă nu a făcut dovada transmiterii nici unuia din documentele solicitate.

Astfel, deși se susține depunerea acestor înscrisuri, așa cum a menționat și intimata, ele nu au fost depuse la dosarul administrativ în termenul stabilit de Legea nr. 165/2013, fiind depuse direct în instanță, prin adresa din 09.06.2020.

Potrivit pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, prin sintagma acte doveditoare se înțelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciara, act sub semnătură privată etc.);

b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate);

d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale.

Din cuprinsul acestor norme reiese faptul că titularii cererilor de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000 au obligația de a proba îndeplinirea cerințelor de retrocedare a imobilelor, anume împrejurarea că au deținut imobilele în proprietate, iar imobile au fost preluate abuziv. Probatoriile sunt prezentate atât de O.U.G. nr. 94/2000, cât și de Normele de aplicare a legii, H.G. nr. 1164/2002.

În speță, deși Comisia i-a pus la dispoziție recurentei un termen de 240 de zile, prelungit ulterior cu 120 de zile, pentru a completa dosarul administrativ cu înscrisurile solicitate prin adresa nr. x, aceasta nu s-a conformat și a ales să depună documentele direct în instanță, cu mult peste termenul de decădere instituit de dispozițiile legale menționate.

Se constată, astfel, că recurenta-reclamantă a avut posibilitatea ca, în termenul de decădere prevăzut de dispozițiile art. 32 din Legea nr. 165/2013, să administreze în fața Comisiei probele prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 și H.G. nr. 1164/2002, însă nu a înțeles să facă acest lucru.

A mai susținut recurenta că în decursul timpului a depus documente care ar fi putut proba existența dreptului său de proprietate anterior exproprierii, iar lipsa acestora de la dosarul Comisiei nu îi poate fi imputată. Corelativ, redepunerea loc în faza judecății nu poate fi considerată ca tardivă. În schimb, în opinia recurentei, existența lor dovedește că soluția Comisiei este una eronată, impunând-se a fi modificată în sensul admiterii recursului.

Înalta Curte reține că nu poate fi primit nici acest argument al recurentei în sensul că depunerea documentelor în faza judecății nu poate fi considerată ca fiind tardivă, întrucât instanța de judecată este ținută să verifice soluția dată de autoritatea publică competentă cu privire la cererea de retrocedare potrivit documentației existente la momentul emiterii actului administrativ contestat, în procedura contencioasă în fața instanței putând fi administrate doar acele probe care pot lămuri împrejurările cauzei, fără însă a se încălca termenul de decădere prevăzut de lege pentru completarea cererilor de retrocedare.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. în numele și pentru B. împotriva sentinței nr. 199/2020 din 2 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. în numele și pentru B. împotriva sentinței nr. 199/2020 din 2 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 noiembrie 2022.