ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3836/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2020 la data de 17.03.2020 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități (CEDCD), a solicitat, în principal, anularea în tot, a actului administrativ-jurisdicțional reprezentat de Hotărârea cu nr. x/18.12.2019 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pronunțată în Dosarul cu nr. x/2018; 30, iar în subsidiar, anularea în parte a actului administrativ-jurisdicțional reprezentat de Hotărârea cu nr. 965/18.12.2019 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pronunțată în Dosarul cu nr. 261/2018, respectiv dispozițiile referitoare la reclamantă în cadrul actului administrativ atacat.

Hotărârea instanței de fond 2. Prin sentința nr. 385 din 17 decembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A..

Recursul formulat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 385 din 17 decembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Un prim motiv de recurs se referă la modalitatea în care a fost realizată procedura de citare în fața CNCD și a fost comunicată decizia atacată. Recurenta afirmă că în mod greșit citarea sa și comunicarea deciziei s-au făcut la sediul Școlii Gimnaziale nr. 30 Timișoara, fiind încălcate prevederile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000. În opinia recurentei, comunicarea hotărârii la sediul unui alt participant nu are cum să întrunească condițiile prevăzute de către art. 20 alin. (4) O.U.G. nr. 137/2000, confirmarea primirii realizându-se, în mod evident, de către o altă persoană decât destinatarul real al comunicării. Art. 155, indicat de instanța de fond, nu poate decât să confirme faptul că Hotărârea cu nr. 965 a fost în mod nelegal comunicată la o altă adresă decât domiciliul recurentei sau domiciliul procedural ales. Referitor la vătămarea produsă prin depășirea termenului de pronunțare si comunicare a hotărârii atacate, recurenta arată că pronunțarea Hotărârii nr. 965/2019 cu o întârziere de peste un an și jumătate și comunicarea acesteia peste alte 3 luni de la pronunțare, a cauzat o vătămare evidentă a drepturilor si intereselor legitime ale părților implicate. Astfel, reclamanta arată că termenele scurte impuse de legiuitor în cadrul O.G. nr. 137/2000 se datorează nevoii imperative de celeritate pretinse de astfel de cauze; datorită întârzierii nepermise în pronunțarea Hotărârii, soluția impusă de CNCD apare tardiv și inoportun; întârzierea a cauzat și o prelungită stare de incertitudine și tensiune cu privire la atitudinea pe care recurentei, precum și cadrele didactice care își desfășoară activitatea în cadrul instituției de învățământ, ar trebui să o adopte cu privire la minorul B.; chiar dacă atribuțiile de prevenire și mediere ale CNCD nu sunt prevăzute în mod ferm ca fiind prioritare atribuțiilor de sancționare, anii scurși fără motiv de la declanșarea procedurilor și până la pronunțarea și comunicarea hotărârii au garantat inaplicabilitatea oricăror alte măsuri de remediere a situației în afara amenzii contravenționale. In consecință depășind termenele impuse de legislația în materie, CNCD a ignorat obligația de a-și exercita atribuțiile conferite de legiuitor și, ca urmare, a nesocotit dreptul persoanelor implicate în cauză de a beneficia de soluționarea diferendului prin intermediul metodelor alternative puse la dispoziția acestei autorități, altele decât sancționarea contravențională. Referitor la sarcina probei, recurenta afirmă că instanța de fond a interpretat în mod eronat si, ca urmare, a aplicat greșit dispozițiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 întrucât legiuitorul nu instituie "o prezumție relativă de discriminare", ceea ce ar echivala cu o prezumție de vinovăție a oricărei persoane reclamate în fața CNCD, ci art. 20 stabilește doar o sarcină a probei mai puțin oneroasă în beneficiul petentului care, având obligația de a prezenta un minim material probator, poate beneficia de o prezumție a existenței unei fapte discriminatorii. Cu privire la acest aspect, recurenta afirmă că a demonstrat punctual și în baza unui material probator solid - prezentat atât în fața CNCD, cât și în cadrul acțiunii formulate - că susținerile părții reclamante sunt nefondate și, pe alocuri, chiar false. Totuși, instanța de fond nu a luat act de susținerile sale si, similar CNCD, nu a motivat hotărârea pronunțată în ceea ce privește raționamentul pentru aceste aspecte au fost ignorate. Sentința atacată nici măcar nu menționează audierea martorului C. în cadrul ședinței publice din data de 03.12.2020 sau, cel puțin, motivul pentru care cele relatate de către acesta au fost ignorate. Analizând depoziția martorului, instanța de fond ar fi putut în mod facil să constate că aspectele relatate se coroborează cu restul materialului probator înaintat de recurenta-reclamantă, confirmând faptul că aceasta nu a făcut altceva decât să îsi desfășoare activitatea de dascăl si diriginte. Din declarația martorului rezulta că recurenta nu a făcut altceva decât să încerce să corecteze un comportament inadecvat al unui elevul (comportament identificat inclusiv de către instanța de fond) și a întreprins acest demers în aceeași manieră în care ar fi acționat față de orice alt copil. Mai mult decât atât, martorul a ținut să arate că, după aprecierea sa, eforturile dirigintei de a asigura buna creștere și educare a minorului au mers dincolo de cele care ar putea fi solicitate în mod rezonabil din partea unui educator, aceasta implicându-se în mod activ în discuții cu părinții minorului și psihologul școlar. Recurenta mai afirmă că instanța nu a făcut o distincție clară si corectă între comportamentul "deviant sau reprobabil" al minorului și manifestările specifice dizabilității acestuia. Instanța a catalogat în mod greșit încercările de corectare a comportamentului delincvent al unui elev ca fiind acte de discriminare - hărțuitoare - la adresa unei persoane cu dizabilități. De asemenea, se afirmă că relatările profesorilor de biologie 190 B.A. și religie B.E. confirmă faptul că afecțiunea reclamată de către minor este cel puțin discutabilă. O eventuală dizabilitate de tipul celei reclamate ar fi trebuit constatată de toate persoanele care interacționează cu persoana respectivă, mai ales dacă interacțiunea se desfășoară pe o perioadă extrem de îndelungată precum aceea dintre dascăl și elev. Or, conform celor reținute de către instanța de fond, recurenta pare a fi singura persoană față de care comportamentul "deviant sau reprobabil" își face simțită prezența. Referitor la obligația recurentei de a declanșa din oficiu procesul de evaluare a elevului pentru obținerea unui Certificat de Orientare Școlară si Profesională, recurenta arată că o astfel de obligație subzistă doar în situația în care "copilul nu este deja încadrat în grad de handicap sau orientat școlar/profesional". Or, dispozițiile art. 2 alin. (2) ale Ordinului nr. 1985/1305/5805/2016 prevăd că "încadrarea în grad de handicap se realizează numai la solicitarea părinților/reprezentantului legal, iar înscrierea copiilor cu dizabilități și CES în învățământul special și special integrat se face numai pe baza orientării școlare și profesionale efectuate de Comisia de orientare școlară și profesională". In consecință, contrar celor reținute de către instanța de fond, opțiunea părinților de a nu solicita aplicarea unui regim preferențial pentru copilul lor a fost deja exprimată, recurenta arătând că nu a considerat oportun să ia această decizie împotriva voinței părinților minorului. De altfel, nici CNCD nu a dispus informarea SPAS/DGASPC de sector. Se mai afirmă că art. 16 alin. (1) din Legea 487/2002 este aplicat în mod greșit în speță pentru a argumenta dreptul părinților minorului de a nu aduce la cunoștința publicului afecțiunea acestuia, norma legală citată prevăzând că "în situațiile prevăzute de lege", informațiile relevante pot și trebuie să fie aduse la cunoștința anumitor persoane. Dispozițiile normative invocate condiționează posibilitatea profesorului de a aplica un tratament diferențiat de acordarea unui anumit statut: copil cu cerințe educaționale speciale care deține un Certificat de Orientare Școlară și Profesională. În aceste condiții, recurentei nu îi poate fi reproșat un comportament pasiv în raport cu starea de sănătate a minorului, în același timp în care se susține dreptul acestuia de a păstra confidențialitatea condiției sale. O ultimă critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la contradictorialitatea unor motive. În opinia recurentei, sunt contradictorii considerentele potrivit cărora, pe de o parte, părinții minorului nu aveau obligația de a devoala public afecțiunea acestuia și, pe de altă parte, diriginta ar fi fost obligată să acționeze, respectiv, să declanșeze din oficiu evaluarea minorului. În opinia recurentei, cele două raționamente nu pot coexista, o persoană neputând fi acuzată că a rămas în pasivitate față de o situație pe care nu a cunoscut-o.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 23 aprilie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 2 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele instanței de recurs Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele: Așa cum a reținut și prima instanță, la data de 12.04.2018 a fost înregistrata la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării Petiția cu nr. x formulată de Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități (CEDCD) în reprezentarea doamnei D. - mama minorului B., prin care petentul solicită CNCD pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună constatarea existenței unei situații de discriminare față de minorul B., în Scoală Gimnazială nr. 30 Timișoara; sancționarea faptelor discriminatorii comise în Școala Gimnazială nr. 30 Timișoara, de către unele dintre cadrele didactice, de către psihologul școlar al Școlii Gimnaziale nr. 30 și de către părinții colegilor de clasă ai minorului B. care au propus excluderea de la clasă a minorului; luarea măsurilor necesare pentru prevenirea faptelor de discriminare din cadrul Scolii. Prin adresa nr. x/19.06.2018 reclamanta transmite CNCD punctul de vedere prin care solicită Colegiului Director al CNCD respingerea, ca neîntemeiată, a sesizării formulate de către petent. Pe data de 18.09.2018, pârâtul CNCD trimite la sediul Școlii Gimnaziale nr. 30 Timișoara o echipă de investigație care interoghează toate persoanele reclamate, inclusiv părinții colegilor de clasă ai minorului B.. Curtea constata ca prin Hotărârea CNCD nr. 965/18.12.2019 s-au reținut următoarele aspecte, și anume: reprezentanții școlii cunoșteau condiția elevului (dizabilitate - tulburare hiperkinetică); reprezentanții școlii aveau obligația legală de a lua măsuri pentru incluziunea școlară a copilului, ținând cont de particularitățile manifestărilor specifice dizabilității sale; cadrele didactice au încălcat aceste obligații legale și au creat un cadru ostil și intimidant pentru copil, în ciuda vulnerabilității sale (un copil cu dizabilitate și un copil adoptat în același timp), diriginta acestuia divulgând în fața clasei că este adoptat și existând o serie de atitudini și comportamente punitive împotriva sa; criteriul ce a stat la baza comportamentelor ostile și punitive împotriva elevului este dizabilitatea; reprezentanții școlii au avut un comportament pasiv față de demersurile întreprinse împotriva elevului de către părinții colegilor săi, cu scopul de a-l exclude din clasă. În concret, în legătură cu recurenta, s-a reținut că aceasta, în calitate de dirigintă în clasa unde învăța minorul, îl refuza în cadrul orelor să facă diferite lucruri care erau permise altor colegi cum ar fi să își ia penarul din dulap sau să se mute într-o bancă mai în față și, de fiecare dată când dorea să spună ceva în timpul orelor, era întrerupt și i se interzicea să mai vorbească sub pretextul că deranjează, că este nepregătit. De asemenea, s-a reținut că în cursul orelor diriginta a instruit elevii cum să dea o declarație împotriva minorului și a dezvăluit clasei faptul că minorul a fost adoptat, deși acesta nu știa acest lucru, copiii începând să îl strige "prostule, adoptatule" Paratul a constatat, prin hotărârea adoptata, că unitatea școlară și diriginta minorului au încălcat prevederile legale incidente, respectiv art. 2 alin. (1), (4) și 5 coroborat cu art. 11 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 republicată. S-a reținut prin Hotărâre comportamentul pasiv al Școlii Gimnaziale nr. 30 Timișoara, raportat la prevederile art. 2 alin. (1) și (4), art. 11 coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, dispunându-se sancționarea Scolii Gimnaziale nr. 30 Timișoara cu amendă contravențională în cuantum de 3000 RON, precum și comportamentul discriminatoriu sub forma hărțuirii al doamnei A., reclamanta din prezenta cauza, care intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (4) și (5), art. 11 coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, dispunându-se sancționarea doamnei A. cu amendă contravențională în cuantum de 1000 RON. În ceea ce privește primul motiv de recurs, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că persoanele reclamate au fost citate la sediul Școlii Gimnaziale nr. 30 Timișoara și au avut posibilitatea de formula apărări și puncte de vedere în cauză, care au fost luate în considerare pe parcursul deliberărilor Colegiului Director, citarea părților fiind realizată în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, conform cărora "(4) Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării, cu citarea obligatorie a părților. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii". Susținerile recurentei, în sensul că, în realitate, primirea citației a fost confirmată de o terță persoană sunt lipsite de relevanță în condițiile în care, în speță, nu se pune problema ca recurenta să nu fi avut cunoștință de demersurile întreprinse de CNCD depunând, de altfel, un punct de vedere în apărarea sa. În consecință, chiar citată la locul de muncă, recurenta a fost încunoștințată de procedura declanșată de CNCD, având posibilitatea să își asigure dreptul la apărare. Cât privește comunicarea, la aceeași adresă, a hotărârii atacate în fața instanțelor de judecată, Înalta Curte constată că recurenta nu afirmă că nu a intrat în posesia actului pe care l-a și atacat, ci invocă un viciu pur formal. Or, cât timp hotărârea a intrat în posesia persoanei sancționate, aceasta nu a fost în niciun mod vătămată prin modalitatea de comunicare, având posibilitatea să își asigure, în mod plenar, dreptul la apărare. În ceea ce privește termenul în care a fost emisă și comunicată hotărârea CNCD, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect lipsa unei sancțiuni exprese în textele de lege, termenele invocate de recurentă fiind termene de recomandare. Astfel, potrivit art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000 "(7) Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita. (8) Hotărârea se comunică părților în termen de 30 de zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării." Vătămarea invocată de recurentă ca urmare a depășirii acestor termene nu justifică anularea actelor. Astfel, nevoia de celeritate a stat, în mod cert, la baza reglementării acestor termene, dar nu poate constitui temei pentru anularea actelor emise cu întârziere, anularea actelor nefiind o măsură aptă să restabilească principiul celerității. Dimpotrivă, prin anulare actelor ar fi vătămată, o dată în plus, persoana pentru care s-a formulat reclamația, care nu a beneficiat de o apărare a drepturilor sale în termenele legale. Din această perspectivă, cât timp nu au fost depășite termenele de prescripție nu se poate considera că sancțiunea ar fi fost aplicată tardiv și inoportun. Susținerea recurentei în sensul că întârzierea a cauzat o prelungită stare de incertitudine și tensiune cu privire la atitudinea pe care cadrele didactice care își desfășoară activitatea în cadrul instituției de învățământ, ar trebui să o adopte cu privire la minorul B. este corectă, însă trebuie observat că, dacă nu ar fi fost emisă, chiar cu întârziere, hotărârea atacată sau dacă s-ar proceda la o anulare a acesteia, s-ar permanentiza această stare de incertitudine și s-ar transmite un semnal eronat în sensul că atitudine recurentei față de minorul pentru care s-a depus reclamația a fost una corectă. În realitate, partea vătămată în mod real de această întârziere este chiar minorul care a beneficiat de o intervenție tardivă a autorităților statului. Anularea actului nu ar putea decât să sporească această vătămare, iar nu să o înlăture. În ceea ce privește atribuțiile de prevenire și mediere, nu există nicio legătură între termenul în care a intervenit sancționarea și prevederile referitoare la mediere. Nu se poate susține că dacă sancționarea ar fi intervenit în termen recurenta ar fi putut beneficia de soluționarea diferendului prin intermediul metodelor alternative. În realitate, argumentul recurentei este în sensul că CNCD nu ar fi trebuit să o sancționeze deloc (nici înăuntrul termenului nici în afara termenului legal), ci ar fi trebuie să îi ofere metode alternative de soluționare. Or, cu privire la acest aspect, instanța de fond a reținut în mod corect că medierea și sancționarea sunt prevăzute de către legiuitor fără să condiționeze aplicarea sancțiunii de derularea unei proceduri anterioare de mediere, iar aceasta din urmă este o procedură ce presupune disponibilitatea ambelor părți implicate în situația litigioasă intervenită. În ceea ce privește aspectele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt neîntemeiate. Este indiscutabilă situația de vulnerabilitate în care se afla minorul B., acesta fiind adoptat și prezentând o serie de tulburări de comportament care făceau extrem de dificilă acceptarea acestuia în grupul de elevi. Cu certitudine această situație era cunoscută recurentei, aceasta având cunoștință atât de condiția de persoană adoptată a minorului cât și de particularitățile comportamentale ale acestuia pe care a putut să le constate în mod nemijlocit. Este, din această perspectivă, lipsit de relevanță dacă recurenta a cunoscut în detaliu situația medicală a minorului, diagnosticul concret stabilit de către medicul psihiatru și actele medicale de care dispuneau părinții minorului. Ce este cert este faptul că abaterile constatate în conduita minorului nu puteau fi puse exclusiv pe seama lipsei de educație fiind dincolo de orice îndoială faptul că recurenta, cadru didactic, dispunea de toate elementele pentru a înțelege situația particulară a minorului. De altfel, din declarațiile luate în cadrul procedurii derulate de CNCD cât și din declarația martorei C., audiată de instanță, rezultă că situația particulară a minorului era cunoscută în cadrul școlii. Martora a declarat în fața instanței "Cunosc situația minorului, problemele lui de deficiență de atenție, aspecte care au fost semnalate și de către ceilalți profesori de la clasa minorului. De la început am încercat, însă nu am reușit, să îi convingem pe părinții minorului de problemele acestuia comportamentale și de necesitatea de a apela la specialiști pentru rezolvarea acestor probleme și, totodată, de a obține un certificat pentru atestarea problemelor speciale de care minorul suferă." În aceste condiții, este lipsită de credibilitate susținerea potrivită căreia recurenta nu a cunoscut natura reală a problemelor minorului întrucât părinții ar fi ales să nu divulge aceste aspecte. Situația particulară a minorului impunea, chiar în lipsa unei evaluări realizate în condițiile Ordinului nr. 1985/1305/5805/2016 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, o abordare empatică de natură să ușureze situația minorului, să faciliteze integrarea și acceptarea sa în grup, limitând, în măsura posibilului, consecințele tulburării de care suferea acesta. Or, din probele de la dosar și, în special, din înregistrările al căror transcript parțial a fost depus la dosar, rezulta că reclamanta a avut o atitudine represivă, lipsită de empatie la adresa minorului. CNCD a reținut în mod corect că recurenta îi interzicea minorului, în cadrul orelor, să facă diferite lucruri care erau permise altor colegi, cum ar fi să își ia penarul din dulap sau să se mute într-o bancă mai în față și, când dorea să spună ceva, era întrerupt și i se interzicea să mai vorbească sub pretextul că deranjează, că este nepregătit. Nu doar refuzul, în sine, de a-i permite să se mute în altă bancă sau să își aducă penarul din dulap, dar și maniera în care era exprimat acest refuz, desconsiderarea pe care profesorul o afișa față de minor și care, în mod previzibil, era copiată și de ceilalți copii, au fost de natură să accentueze ostilitatea pe care minorul a întâmpinat-o în cadrul școlii. Aceeași observație se impune și în legătură cu discuția pe care recurenta a avut-o cu copiii în legătură cu modul în care aceștia ar trebui să dea declarații împotriva colegului lor, o astfel de discuție fiind de natură să ostilizeze colectivul și să agraveze izolarea minorului. În acest context, este greu de crezut că intenția recurentei, atunci când a adus în discuție, de față cu elevii clasei, adopția minorului B. a fost una orientată, în mod real, către creșterea empatiei și a gradului de acceptare în colectiv. Oricum, era evident că această informație nu avea cum să conducă decât la o și mai mare izolare a minorului, copiii speculând orice "inferioritate" pe care o puteau identifica la acesta. Consecința produsă, în sensul că ceilalți copii au început să îl strige "prostule, adoptatule" era mai mult decât previzibilă. Recurenta susține că a procedat la corectarea "comportamentului delincvent" al minorului fără legătură cu manifestările specifice dizabilității acestuia. Or, aceste susțineri confirmă atitudinea negativă a recurentei în raport cu situația particulară a elevului. Separarea netă pe care încearcă să o facă recurenta între manifestările specifice tulburării de comportament și conduita "reprobabilă" pe care a încercat să o corecteze prin intermediul sancțiunilor este nejustificată fiind evident că între, pe de o parte, problemele de integrare, aflate în relație directă cu tulburarea de care suferea minorul, și, pe de altă parte, comportamentul "deviant sau reprobabil", cum îl cataloghează recurenta, există o strânsă legătură. Este mai puțin relevant dacă diagnosticul precis este cel de "sindrom hiperkinetic" cum apare pe majoritatea scrisorilor medicale, sau "tulburarea emoțională a copilăriei", cum este înscris pe scrisoarea medicală din 30.03.2016. Relevant este faptul că minorul se afla într-o situație medicală care îi îngreuna integrarea în mediul școlar astfel încât, în lipsa ajutorului adecvat din partea cadrelor didactice, erau inevitabile reacțiile de frustrare, mergând până la agresivitate, constate în conduita minorului și care au fost semnalate și de părinții celorlalți copii, îngrijorați de situația de la clasă. Or, tocmai acest lucru i-a fost reproșat recurentei: lipsa unei intervenții care să faciliteze integrarea minorului în cadrul școlii și, mai ales, întreținerea unei atitudini ostile față de acesta în considerarea particularităților sale comportamentale care își aveau originea, în ultimă instanță, în tulburarea de care suferea. Este adevărat că o intervenție mult mai eficientă ar fi fost posibilă dacă s-a fi procedat la evaluarea minorului în conformitate cu procedura reglementată de Ordinului nr. 1985/1305/5805/2016 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, pentru această omisiune fiind vinovați, cel puțin parțial, și părinții acestuia. Însă această stare de lucruri nu îndreptățea recurenta să aibă o manifestare care, în mod vădit, a întreținut un cadru ostil în raport cu minorul B.. Oricum, așa cum a reținut și instanța de fond, în măsura în care recurenta aprecia că drepturile minorului nu pot fi protejate decât prin evaluarea acestuia de către E., ar fi putut sesiza din oficiu autoritățile competente în vederea evaluării elevului. În acest sens, art. 14 alin. (1) din Ordinul menționat prevede că "Orice profesionist care interacționează cu un copil cu dizabilități și/sau CES, de exemplu cadrul didactic, consilierul școlar, profesorul itinerant și de sprijin, psihologul, medicul de familie, asistentul social, asistentul medical comunitar, mediatorul școlar, preotul, membrii structurilor comunitare consultative și alții, are obligația de a informa familia și de a semnala situația acestuia SPAS/DGASPC de sector, dacă copilul nu este deja încadrat în grad de handicap sau orientat școlar/profesional, astfel încât acesta să beneficieze de diagnostic precoce și intervenție timpurie." Recurenta susține că o astfel de obligație subzistă doar dacă "copilul nu este deja încadrat în grad de handicap sau orientat școlar/profesional" or, Înalta Curte constată că tocmai aceasta era situația în speță, minorul B. nefiind nici încadrat în grad de handicap și nici orientat școlar. Faptul că încadrarea în grad de handicap presupune acordul părinților este nerelevant pentru obligația de sesizare a autorităților pentru declanșarea evaluării inițiale, nefiind necesar ca evaluarea să se finalizeze cu încadrarea în grad de handicap. Art. 2 alin. (2) din același act normativ prevede, de altfel, că "În funcție de încadrarea în grad de handicap și de orientarea școlară și profesională bazată pe CES și ținând cont de faptul că încadrarea în grad de handicap se realizează numai la solicitarea părinților/reprezentantului legal, iar înscrierea copiilor cu dizabilități și CES în învățământul special și special integrat se face numai pe baza orientării școlare și profesionale efectuate de Comisia de orientare școlară și profesională, denumită în continuare E., copiii cu dizabilități și/sau CES se împart în următoarele grupuri: a) copii încadrați în grad de handicap și orientați școlar/profesional de către E., aceștia fiind copii care au simultan dizabilități și CES; b) copii încadrați în grad de handicap și neorientați școlar/profesional de către E., aceștia fiind fie copii care au simultan dizabilități și CES și pentru care părinții/reprezentantul legal nu solicită orientare școlară, fie copii cu dizabilități și fără CES, școlarizați în unități de învățământ de masă, precum copii cu dizabilități fizice, somatice, HIV/SIDA sau boli rare neînsoțite de tulburări psihice; c) copii neîncadrați în grad de handicap și orientați școlar/profesional de către E., aceștia fiind fie copii care au simultan dizabilități și CES, dar pentru care părinții nu solicită/refuză încadrarea în grad de handicap, fie copii doar cu CES; d) copii neîncadrați în grad de handicap și neorientați școlar sau profesional de către E., aceștia fiind copii care au simultan dizabilități și CES, pentru care părinții/reprezentantul legal nu solicită orientare școlară și nici încadrare în grad de handicap." Era posibilă, așadar, realizarea evaluării și luarea măsurilor specifice de protecție, în condițiile art. 2 alin. (2) lit. c), citat mai sus, chiar în cazul în care părinții se opuneau încadrării minorului în grad de handicap. Oricum, până la luarea unor astfel de măsuri ar fi fost necesar, așa cum am menționat mai sus, ca toate cadrele didactice să aibă un comportament orientat spre diminuarea problemelor de integrare ale minorului or, recurenta a manifestat ea însăși, o atitudine opusă încurajând, prin atitudinea sa, pe colegii de clasă ai minorului să îl desconsidere și să îl izoleze. În aceste condiții, în mod corect s-a reținut aplicabilitatea art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 potrivit căruia "Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv." În concluzie, instanța de fond nu a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 20 alin. din O.G. nr. 137/2000, probatoriul care susținea vinovăția recurentei fiind suficient pentru a justifica prezumția de discriminare de care face vorbire acest articol. Cât privește declarația martorei C., Înalta Curte constată că aceasta nu era suficientă pentru a demonstra respectarea principiului egalității de tratament, conținând evaluări subiective ale martorei, directoare în cadrul școlii sancționate alături de recurentă, evaluări care sunt contrazise de aspectele concrete reținute în sarcina recurentei. Față de toate aceste considerente Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,