ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3587/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 11 februarie 2020 sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se constatate, în principal, inexistenta Procedurii Operaționale PO - 56 - DF/05.06.2018 emisa de pârâtă privind modalitatea de plata a majorării salariate pentru personalul IGSU si unitățile subordonate acordata pentru activitatea desfășurată in zilele de sâmbăta, duminica, sărbători legale si in celelalte zile in care, in conformitate cu reglementările in vigoare, nu se lucrează, precum si a majorării salariate acordata personalului cu statut special din cadrul IGSU si unitățile subordonate pentru munca suplimentara prestata pentru activitățile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut, fata de împrejurarea ca nu a fost publicata in Monitorul Oficial al României Partea I, iar în subsidiar să se dispună anularea Anexei nr. 4 din Procedura Operațională PO - 56 - DF/05.06.2018 întrucât contravine actelor normative pentru a căror executare a fost emisa, precum și să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecata generate de prezenta cauza.

Prin sentința civilă nr. 75 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și E., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

Prin aceeași sentință, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca tardiv formulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B., C. și D. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

La data de 14 iunie 2021, pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a formulat cerere de completare a sentinței nr. 75 din 27 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, în sensul obligării reclamanților la plata cheltuielilor de juducată, ereprezentând cheltuieli de transport

Prin sentința civilă nr. 160/2021 din 28 septembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare formulată de pârâta Inspectoratul General Pentru Situații de Urgență, în contradictoriu cu reclamanții A., B., C., D., și E., în cauza având ca obiect "anulare act administrativ", formulată de reclamanții A., B., C., D., și E., în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ,

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâtă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 160/2021 din 28 septembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că în cauză, cheltuielile de judecată cerute și dovedite, reprezintă cheltuielile efectuate de instituția pârâtă pentru a susține apărările în fața instanței, concret, cheltuieli de transport generate pentru prezența la termenele de judecată.

Având în vedere circumstanțele cauzei, precum și a celor expuse mai sus, cu precădere necesitatea unității pârâte de a se apăra prin consilierul juridic desemnat, producându-se astfel o diminuare a bugetului instituției care excede activităților specifice în considerarea interesului public, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și faptă (acțiunea civilă respinsă) săvârșită cu vinovăție (culpa procesuală a intimaților-reclamanți) rezultând de drept din soluția dată cauzei (în concordanță cu art. 451-453 din C. proc. civ.) admiterea acordării cheltuielilor de judecată reprezintă o măsură necesară și legală pentru ca unitatea noastră să recupereze aceste cheltuieli la bugetul de stat.

Potrivit alin. (2) al art. I din Hotărârea nr. 714/2018 din 13 septembrie 2018 privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării în interesul serviciului, "cheltuielile de transport pentru personalul din sectorul de apărare națională, ordine publică și securitate națională, delegat, detașat sau care se deplasează în interesul serviciului, se reglementează prin acte normative specifice".

Ca act normativ de punere în aplicare a acestor dispoziții legale (succesoare ale actelor normative anterioare), învederează faptul că prin O.M.I. nr. 107/2001 au fost aprobate Normele metodologice privind drepturile de transport, acordarea indemnizației de delegare, indemnizației de detașare și decontarea cheltuielilor de cazare precum și acordarea drepturilor de mutare (transferare), militarilor și personalului civil din Ministerul de Interne.

Astfel, în conformitate cu art. 1 din H.G. nr. 372/1990,,.pe timpul deplasării în interes de serviciu, delegări, detașări, precum și în alte situații prevăzute în prezenta hotărâre sau în alte dispoziții leeale, militarii călătoresc cu:

a) mijloacele de transport în comun -feroviare, auto, navale, aeriene sau cu alte mijloace, pe traseele unde nu există rețea de cale ferată ori de transport auto;

b) mijloacele de transport ale Ministerului Apărării Naționale, în situațiile și condițiile prevăzute tn prezenta hotărâre;

c) mijloacele de transport proprietate personală".

De asemenea, art. 19 din aceeași hotărâre dispune că "personalul Ministerului Apărării Naționale poate folosi mașina proprietate personală, în interes de serviciu, fără a depăși 250 km între localități ".

Potrivit acestor reglementări, cadrele militare care desfășoară misiuni în interes de serviciu, se pot deplasa atât cu mijloacele de transport ale M.A.I. cât și cu mijloacele de transport proprietate personală. In cel din urmă caz, cheltuielile efectuate de cadrul militar cu mijloacele de transport proprietate personală, în Interes de serviciu, se decontează de institu'ia reprezntată în fața instanței.

În fapt, consilierul juridic delegat s-a deplasat la Curtea de Apel Ploiești, astfel:

• în data de 02.03.2021 deplasare cu autoturism proprietatea I.G.S.U. (aspect care se poate identifica dintr-o analiză sumară a bonului fiscal și având în vedere considerentele hotărârii, instanța a omis analiza acestuia) - Bon fiscal nr. 210 din 02.03.2021 emis de F. S.R.L. în valoare de 74,34 ron;

• în data de 30.03.2021, deplasare cu autoturism proprietate personală în urma aprobării comandantului unității în temeiul art. 19 din H.G. nr. 372/1990 - Bon fiscal nr. x din 30.03.2021 emis de G. S.R.L. în valoare de 75,02 ron;

• în data de 13.04.2021 deplasare cu autoturism proprietate personală în urma aprobării comandantului unității în temeiul art. 19 din H.G. nr. 372/1990 - Bon fiscal nr. x din 13.04.2021 emis de G. S.R.L. în valoare de 74,98 ron.

Unul dintre motivele de recurs se întemeiază pe faptul că soluția dată cererii de completare a dispozitivului sentinței nr. 75/2021, este urmarea aplicării greșite a normelor de drept material ce reglementează transportul cadrelor militare pe parcursul misiunilor executate în interes de serviciu, prin faptul că, găsindu-se în situația de a nu fi lămurită asupra situației de fapt, așa cum rezultă în mod concret din considerentele hotărârii nr. 160/2021 "Curtea nu poate reține că aceste cheltuieli au fost efectuate de către pârâtă, având în vedere că din înscrisurile depuse nu rezultă modul de deplasare al consilierului juridic pentru termenele acordate st nici faptul că a fost alimentată cu carburant mașina instituției", instanța nu s-a aplecat suficient asupra obligației legale de a stărui în aflarea adevărului.

In mod vădit, completul de judecată a avut trei nelămuriri:

• dacă cheltuielile de judecată, dovedite prin bonurile fiscale depuse la dosar, au fost efectuate de pârâtă;

• modul de deplasare al consilierului juridic la termenele acordate;

• dacă mașina I.G.S.U. a fost alimentată cu cantitatea de carburant prevăzută pe bonurile fiscale depuse la dosar.

În privința acestor trei motive pentru care cererea incidentală a fost respinsă de instanța de judecată, se observăc că acestea sunt sunt aspecte prin care judecătorul se îndepărtează atât de la principiul egalității în procesul civil dar, și de la principiul echității prevăzut de dispozițiile alin. (1) al art. 6 din C. proc. civ. și foarte important, din acestea reiese că judecătorul nu își poate forma o convingere personală asupra cheltuielilor de judecată, dar totuși respinge cererea ca neîntemeiată.

In condițiile în care legea permite cadrelor militare să se deplaseze în misiunile la care sunt delegate să reprezinte I.G.S.U. în interesul serviciului, cu mijloace de transport proprietate personală și decontare a cheltuielile efectuate de cadrul militar, rezultă o aplicare greșită a normelor de drept material (H.G. nr. 372/1990) cât și procedural (administrarea probelor), întrucât nu era necesar ca aceste cheltuieli să fie direct achitate de I.G.S.U. sau ca alimentarea cu carburant să fie făcută exclusiv asupra mijloacelor de transport ale unității pârâte.

Bonurile fiscale depuse la termenele de judecată, reprezintă înscrisuri ce au calitatea de probă în cauza pendinte și care, așa cum reiese din considerentele hotărârii, au fost administrate de instanță. Drept urmare, potrivit art. 254 din C. proc. civ., se instituie rolul instanței în procesul de administrare al probelor, alin. (5) statuând că "dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

Instanța arată că nu s-a lămurit în urma administrării probelor, cu toate că art. 22 din C. proc. civ. impune ca judecătorul "să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

In privința primului aspect pe care instanța îl folosește în considerente, anume că nu reiese din bonuri dacă cheltuielile au fost efectuate de pârâtă, recurentul menționează că acestea au fost predate judecătorului de către consilierul juridic delegat (existând la dosar delegație de reprezentare a intereselor I.G.S.U.), în ședința publică.

Totodată, bonul fiscal este documentul emis de aparatul de marcat electronic fiscal la efectuarea unei tranzacții - de vânzare a unui produs sau de prestare a unui serviciu. In drept, acesta se circumscrie dispozițiilor art. 1499 și următoarele din C. civ., care prevăd că "dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă" - art. 1499 C. civ., iar "cel care plătește are dreptul la o chitanță liberatorie, precum și, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanței" - alin. (1) al art. 1500 C. civ., "remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanței, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naște prezumția stingerii obligației prin plată.

Pentru aceste motive, arată că până la proba contrară, instanța avea obligația de a prezuma că plata constatată prin bonul fiscal, reprezintă stingerea unui debit existent în sarcina unității pârâte(plata combustibilului pentru a asigura deplasarea consilierului juridic la termenele de judecată).

Mai mult, revenind la principiul egalității, arătă că în situații identice, martorul sau o parte (persoana fizică) dintr-un proces, nu are posibilitatea prezentării altor dovezi privind plata, în afara bonului fiscal, motiv pentru care, deși unitatea ar fi putut completa probele în cazul în care instanța ar fi considerat necesar, este inechitabil ca instanța să pună în sarcina unei persoane juridice obligații împovărătoare față de alți subiecți de drept.

Cu privire la ce-a de-a doua nelămurire a instanței, "modul de deplasare al consilierului juridic la termenele acordate", consideră că este un aspect excesiv întrucât este mai mult decât evident că, bonul fiscal reprezentând- dovada plății contravalorii combustibilului, transportul s-a efectuat cu un mijloc de circulație pe drumurile publice (autoturism). Cu toate acestea, instanța ar fi putut solicita completarea probelor dacă ar fi considerat necesar pentru a pronunța o hotărâre legală si temeinică.

Totodată, având în vedere dispozițiile privitoare la mijlocul de transport folosit de cadrele militare care se află în misiune, acesta este un aspect irelevant, întrucât indiferent că deplasarea se face cu autoturism proprietate I.G.S.U. sau cu autoturismul proprietatea consilierului juridic, debitul creanțelor privind cheltuielile cu combustibilul, sunt întodeauna pasive contabile în sarcina unității pârâte (nelămurirea instanței ce privește dovada dacă mașina I.G.S.U. a fost alimentată cu cantitatea de carburant prevăzută pe bonurile fiscale depuse la dosar).

Drept urmare, dacă instanța ar fi aplicat corect dispozițiile legale privind mijloacele de transport cu care se poate deplasa cadrul militar în misiuni, nu ar mai fi ajuns la această necunoscută.

De asemenea, modul de analiză al instanței cu privire la existența cheltuielilor de judecată este cel puțin radicală, punând sub semnul întrebării aspecte care, deși se bucură de prezumții legale, erau susținute și de principiul bunei-credințe prevăzut de art. 14 din C. civ., principiu potrivit căruia, având în vedere sediul I.G.S.U. (București) coroborat cu prezența Ia termen a consilierului juridic, se naște prezumția ca prin depunerea bonurilor fiscale acesta a efectuat, în interesul I.G.S.U., deplasarea la Curtea de Apel Ploiești cu un mijloc de transport pe drumurile publice achitând în acest sens contravaloarea combustibilului, cheltuieli rămase în debitul unității și care, prin prisma culpei procesuale, trebuiau recuperate de la reclamanți.

În ceea ce privește valoarea probantă a bonului fiscal, arătă că în temeiul alin. (2) al art. 289 din C. proc. civ. "dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele și alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestații, au forța probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate".

Astfel, bonul fiscal, având în vedere caracterul depersonalizat al înscrisului rezultat din circumstanțele întocmirii și încheierii contractului, chiar daca nu este semnat, prezumă existența unui raport juridic prin însăși deținerea lui.

De asemenea, recurentul face trimitere la dispozițiile alin. (2) al art. 277 din C. proc. civ. potrivit căruia "înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic".

Justificarea acestor excepții ce privesc raporturile cu profesioniștii se explică prin specificul activităților de comerț, uzanțe, spiritul de încredere care trebuie să însoțească aceste raporturi și, nu în ultimul rând, caracterul accelerat în care aceste raporturi se încheie.

Ultimele două alineate ale art. 277 din C. proc. civ. stabilesc criteriile de evaluare probatorie a consemnării referitoare Ia data înscrisului sub semnătură privată care tinde la dovedirea raportului juridic cu profesioniștii, iar evocarea probatorie a înscrisului în exercițiul activității unei întreprinderi prezumă până la proba contrară că data consemnată în înscris este cea reală (prezumție legală simplă, deci profită celui care se prevalează de aceasta, putând fi răsturnată doar prin proba contrară).

În fapt, instanța învestită să soluționeze cererea de completare a dispozitivului a înțeles, contrar dispozițiilor legale, să înlăture prezumții legale, deși nu s-a făcut dovada contrară și să dea curs unor prezumții judiciare, cu toate că acestea sunt admisibile doar dacă este permisă proba cu martori, probă prohibită expres de lege când privește un înscris sub semnătură privată.

Consilierul juridic nu este parte în proces, ci acesta asigură reprezentarea intereselor I.G.S.U., fiind firesc și evident ca, în privința acestui raport juridic (reprezentant-reprezentat), toate cheltuielile ocazionate cu desfășurarea misiunii încredințate să fie asigurate de reprezentat.

Un alt aspect de drept material pe care judecătorul cauzei ar fi trebuit să-1 observe este faptul că, deși în considerarea raportului de serviciu consilierul juridic asigură asistență juridică instituției publice, activitatea de reprezentare în instanță se exercită în temeiul unei împuterniciri speciale în acest sens, deci, în baza unui mandat cu reprezentare. Or, în temeiul alin. (2) al art. 2025 din C. civ. "mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului [...]"

Or, cheltuielile efectuate de I.G.S.U. în dosarul nr. x/2020 sunt cheltuieli necesare (efectuate cu scopul de a dovedi legalitatea și temeinicia actelor administrative atacate, dar și pentru a evita o eventuală pagubă ce s-ar fi produs dacă instituția noastră ar fi căzut în pretenții) și nu utile sau voluptorii, provocate de acțiunea reclamanților și care în conformitate cu art. 453 din C. proc. civ., ca varietatea a răspunderii civile delictuale prevăzută de C. civ., atrage obligația ca partea care a pierdut procesul să acopere aceste cheltuieli.

Totodată, este total vătămător a se reține ca fiind legale alegațiile referitoare la faptul că aceste cheltuieli, fiind folosite din bugetul instituției, implicit bugetul public de stat, nu trebuie acoperite de partea potrivnică.

Pentru toate aceste considerente, solicită să se constate că instanța, în soluționarea cererii de completare a dispozitivului sentinței nr. 75/27.04.2021:

1) a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material ce reglementează transportul cadrelor militare în misiuni (H.G. nr. 372/1990 privind drepturile de transport ale personalului Ministerului Apărării Naționale și I.M.I. nr. 107/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind drepturile de transport, acordarea indemnizației de delegare, indemnizației de detașare și decontarea cheltuielilor de cazare precum și acordarea drepturilor de mutare (transferare), militarilor și personalului civil din Ministerul de Interne), considerând că reprezentantul I.G.S.U. trebuie să se deplaseze numai cu mijloacele de transport ale unității;

2) a administrat greșit probele depuse la dosar, în principal privind puterea doveditoare și în secundar, chiar contrar motivării instanței, prin neluarea în seamă a bonului fiscal nr. 210 din 02.03.2021 emis de F. S.R.L. în valoare de 74,34 ron, care îndeplinea toate condițiile pe care instanța le considera necesare (cuprinde mențiuni referitoare la unitatea noastră precum și numărul de înmatriculare al autoturismului alimentat);

3) a aplicat greșit normele procedurale, nesocotind principiile fundamentale ale procesului civil {art. 6, art. 8, art. 13, art. 22), dispozițiile privitoare la administrarea probelor, dispozițiile art. 451-453 din C. proc. civ., ca varietate a răspunderii civile delictuale.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, solicită admiterea recursului, și în rejudecare acordarea cheltuielilor de judecată generate de culpa procesuală a intimaților-reclamanți în cuantum de 224,34 ron și completării dispozitivului sentinței nr. 75/27.04.2021 în acest sens, potrivit art. 451-455 din C. proc. civ.

Intimații-pârâți C. și D. au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

Prin notele scrise depuse, intimații-pârâți C. și D. au invocat excepția de nelegalitate a procedurii P0-56-DF, în raport cu legislația națională și internațională.

La data de 8 aprilie 2022, intimații-pârâți C. și D. au depus la dosar note scrise prin care au invocat excepția inexistenței procedurii P0-56-DF și excepția nulității procedurii P0-56-DF

II. Soluția instanței de recurs

Astfel, aceste excepții, invocate cu privire la procedura x, a cărei anulare/constatare ca fiind inexistentă a format obiectul acțiunii soluționate prin sentința nr. 75 din 27 aprilie 2021, care nu a fost recurată, nu pot face obiectul analizei instanței investite cu judecata cererii de recurs formulate împotriva sentinței ce privește doar respingerea cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de completare a dispozitivului sentinței nr. 75 din 27 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, în sensul obligării reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, iar instanța de fond a respins cererea de acordare a cheltuielilor, apreciind că acestea nu au fost dovedite.

Contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Astfel, verificând actele depus la dosar, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a depus la dosarul cauzei Ordinele de serviciu (de deplasare/misiune/delegare) nr. x/23.03.2021, respectiv nr. x/12.04.2021, care atestă deplasarea domnului consilier H. în data de 30.03.2023, respectiv în data de 13.04.2023, cu autoturismul x, deplasări pentru care au fost aprobate cheltuielile efectuate în cuantum de 51,20 RON, respectiv 52,02 de RON.

Având în vedere că în fața instanței de recurs, prin ordinele menționate, s-a făcut dovada cheltuielilor de deplasare a domnului consilier juridic H. în data de 30.03.2023, respectiv în data de 13.04.2023, cu autoturismul x, doar pentru suma de 103,22 RON, pentru restul sumei solicitate neexistând delegație sau ordin de deplasare în care să fie înscris autoturismul cu care s-a efectuat deplasarea, Înalta Curte urmează să admită în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și să oblige intimații-reclamanți la plata sumei de 103,22 reprezentând cheltuieli de judecată către recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

Sub acest aspect, Înalta Curte urmează să caseze în parte în parte sentința atacată și, în rejudecare, să admită în parte cererea privind cheltuielile de judecată, obligând reclamanții la plata sumei de 103,22 RON către pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.

În ceea ce privește solicitarea intimaților-reclamanți C. și D. de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Având în vedere soluția de casare în parte a sentinței atacate și de admitere în parte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulate la fond, în ceea ce privește cererea intimaților-pârâți de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului recurs, 142,04 RON cheltuieli de transport, conform înscrisurilor depuse la dosar, Înalta Curte că, potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., această cererea este întemeiată în parte.

Potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată."

În acest sens, Înalta Curte urmează a acorda cheltuieli de judecată în parte, în raport de soluția de admitere a recursului, casare în parte a sentinței recurate și admitere în parte a cererii formulate de recurentul-pârât, astfel că va dispune obligarea recurentului-pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență la plata sumei de 70 de RON cheltuieli de judecată către intimații C. și D..

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția de nelegalitate, excepția inexistenței și excepția nulității procedurii x, invocate de intimații-reclamanți C. și D., ca inadmisibile, va admite recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, va casa în parte sentința atacată, va admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată și va obliga reclamanții la plata sumei de 103,22 RON către pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

Va obliga recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență la plata sumei de 70 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimații -reclamanți C. și D., potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de nelegalitate, excepția inexistenței și excepția nulității procedurii x, invocate de intimații-reclamanți C. și D., ca inadmisibile.

Admite recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență împotriva sentinței civile nr. 160/2021 din 28 septembrie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și în rejudecare, admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată și obligă reclamanții la plata sumei de 103,22 RON către pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată în recurs, formulată de intimații -reclamanți C. și D. și obligă recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situații de Urgență la 70 de RON cheltuieli de judecată către aceștia.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.