ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3377/2022

Ședința publică din data de 9 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 din 8 martie 2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună:

Prin sentința civilă nr. 849 pronunțată la 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, având ca obiect "anulare acte administrativ cu caracter normativ - hot. guvern nr. 707/07.06.2006", a dispus anularea prevederilor art. 653 lit. i), teza finala din H.G. nr. 707/07.06.2006, potrivit căruia "Numerarul nedeclarat în scris care depășește limita stabilită de regulament se confiscă.", a respins ca neîntemeiata cererea de intervenție accesorie formulata de Ministerul Finanțelor Publice, in interesul pârâtului, a respins în rest, cererea ca neîntemeiata și a obligat pârâtul Guvernul României să plătească fiecărui reclamant suma de 3500 RON, onorariu de avocat redus cu aplicarea art. 451 alin 2 C. proc. civ.

Împotriva sentinței civilă nr. 849 pronunțată la 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenții prin motivele de recurs au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și au menționat că dată fiind strânsa legătură dintre aceste motive în cauză, au prezentat, argumentația comună a celor două motive de recurs.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii si susfinerile pe scurt ale părților, expunerea situaliei defapt refinută de instanfă pe baza probelor administrate, nlotivele defapt si de drept pe care se întemeiază solutia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Au susținut că, din analiza considerentelor hotărârii judecătorești, se poate observa că, secțiunea care ar trebui să reprezinte argumentele instanței pentru soluția pronunțată, nu a respectat dispozițiile legale redate mai sus, motivarea având în vedere, preponderent, considerente invocate de către reclamanții-intimați în cererea de chemare în judecată, sens în care arătăm Onoratei instanțe identitatea dintre considerentele reținute în cadrul paginilor 26-30 din Soluția criticată și considerentele expuse de către reclamanții-intimați în cererea de chemare în judecată, respectiv paginile 4-9 din cerere.

Sintetizând considerentele instanței de fond, apreciază că se desprinde concluzia potrivit căreia motivul de nelegalitate al normei de drept supusă analizei constă în principal în faptul că dispozițiile art. 653 alin. (1) lit. i) teza finală din H.G. nr. 707/2006 contravin dispozițiilor art. 4 alin. (2) din regulamentul (CE) nr. 1889/200S, întrucât norma internă prevede măsura confiscării, spre deosebire de norma comunitară care limitează competența autorităților competente exclusiv la posibilitatea reținerii temporare a sumelor de bani nedeclarate, în scopul verificării provenienței și destinației acestora.

Au opinat că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit norma de drept, întrucât, raportat la atributul legiuitorului, respectiv acela de elaborare a legislației principale în domeniul vamal, reglementarea măsurii confiscării numerarului nedeclarat în scris care depășește limita stabilită de regulament nu constituie o încălcare a principiului proporționalității, această măsură fiind în concordanță cu dispozițiile Regulamentului nr. 1889/2005.

Instanța de fond nu a luat în considerare ipoteza în care, dacă cel sancționat contravențional dovedește ulterior, în fața instanțelor judecătorești, proveniența licită a bunurilor confiscate ce nu erau însoțite de documente, în momentul constatării contravenției, acest aspect atrage anularea procesului-verbal de contravenție și, implicit, exonerarea contravenientului de plata amenzii și restituirea mărfii confiscate, în acest sens fiind și jurisprudența ICCJ (decizia nr. 1/2002).

Dispozițiile cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 1889/2005 lasă la latitudinea fiecărui stat membru stabilirea sancțiunilor aplicabile în cazul nerespectării obligației de declarare prevăzute la articolul 3 din acest regulament, urmând ca aceste sancțiuni să fie efective, proporționale și disuasive. Astfel, dispozițiile tezei a doua a lit. i) alin. (1) art. 653 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României prin care s-a reglementat aplicarea sancțiunii complementare, respectiv confiscarea numerarului nedeclarat în scris care depășește limita stabilită prin regulament, este în deplin acord cu norma comunitară în temeiul căreia a fost emisă.

Au apreciat raționamentul juridic al instanței de fond ca fiind greșit, întrucât măsura confiscării nu este de natură a încălca principiul proporționalității prin depășirea a ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Regulamentului și, contrar opiniei instanței, măsura confiscării numerarului nedeclarat în scris care depășește limita stabilită de regulament reprezintă o sancțiune cu un caracter preventiv-educativ, persoana căreia i s-a aplicat măsura confiscării având posibilitatea recuperării sumelor confiscate, aspect care nu a fost avut în vedere în considerentele reținute în sentința criticata.

În mot nelegal instanța de fond a reținut că, măsura dispusă de art. 653 alin. (1) lit. i) teza finală din Hotărârea Guvernului nr. 707/2006 depășește limitele legislației comunitare întrucât aceasta nu este adecvată gravității încălcărilor pe care le reprimă, fiind evident faptul că Regulamentul (CE) nr. 1889/2005 lasă la latitudinea fiecărui stat membru stabilirea sancțiunilor aplicabile în cazul nerespectării obligației de declarare prevăzute la articolul 3 din acest regulament și sancțiunea confiscării numerarului nedeclarat în scris care depășește limita stabilită prin regulament este efectivă, proporțională și disuasivă.

Recurenții susțin că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală, ceea ce demonstrează că însăși Constituția exclude protecția bunurilor folosite la săvârșirea unei fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte.

Au mai arătat că prevederile art. 653 lit. i) teza finală din H.G. nr. 707/2006 nu contravin jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și nu încalcă dreptul la proprietate, neexistând un caracter disproporționat al măsurii reglementate de dispozițiile criticate în prezenta cauză.

În ceea ce privește jurisprudența invocată în sentința criticată urmează a se constata că judecătorul fondului s-a limitat la a avea în vedere exclusiv jurisprudența invocată de către intimații-reclamanți, fără a lua în considerare argumentul referitor la faptul că amenzile administrative care sancționează nedeclararea numerarului la frontieră au făcut obiectul unei examinări de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), în raport cu articolul I din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, prin soluția sa, instanța nu a asigurat garanția conferită de dispozițiile art. 6.l din Convenția Europeană privind Drepturile Omului și nu a examinat în mod corect legalitatea normei supuse analizei.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului declarat de către pârât ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Recurentul-intervenient a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat admiterea recursului declarat de pârât.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 octombrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 9 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarile intimaților, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Instanța de contencios administrativ a fost investită cu verificarea legalității Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 707 din 7 iunie 2006, respectiv a art. 653 lit. i) teza finală ce prevede că "Numerarul nedeclarat în scris care depășește limita stabilită prin regulament se confiscă.".

Reclamanții au susținut că în baza acestei prevederi legale le-a fost întocmit procesul-verbal de contravenție nr. x seria x/20 NR. x și nr. 53 seria x/20 NR. x și aplicat sancțiunea amenzii în cuantum de câte 5.000 RON și sancțiunea complementară a confiscării de la fiecare a sumei de 189.065 dolari.

Instanța de fond a admis cererea dedusă judecății reținând, în esență că, Regulamentul european prevede ca sancțiune, în caz de nedeclarare a numerarului, reținerea administrativă în scopul verificării provenienței acestuia, pe când legea internă prevede ca sancțiune măsura definitivă a confiscării numerarului, indiferent de cuantumul și originea acestuia, cu încălcarea principiului proporționalității.

Împotriva acestei soluții au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice, care au invocat incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6și 8 C. proc. civ., iar Înalta Curte, observând similitudinea criticilor cuprinse în cererile de recurs, va răspunde unitar acestor motive de fapt și de drept, prin considerente comune, raportat la finalitatea lor concretă, soluția fiind aceeași în cazul ambelor recursuri, respectiv de respingere, ca nefondate, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte pe de o parte constată că acesta este invocat pur formal, având în vedere că în memoriul de recurs nu sunt prezentate în concret critici referitoare la nemotivarea hotărârii și care să atragă incidența acestui motiv de casare, iar pe de altă parte, constată că hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamante în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Recurenții susțin, în esență, că instanța nu ar fi făcut o apreciere proprie asupra actului atacat și că, că motivul de nelegalitate al normei de drept supusă analizei constă în principal în faptul că dispozițiile art. 653 alin. (1) lit. i) teza finală din H.G. nr. 707/2006 contravin dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1889/200S, întrucât norma internă prevede măsura confiscării, spre deosebire de norma comunitară care limitează competența autorităților competente exclusiv la posibilitatea reținerii temporare a sumelor de bani nedeclarate, în scopul verificării provenineței și destinației acestora.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, întrucât Regulamentul nr. 1889/2005 nu prevede confiscarea în mod definitiv a sumelor nedeclarate, ci doar aplicarea unei amenzi proporționale și sechestrarea sau reținerea sumelor până când cel sancționat face dovada originii și destinației legale a banilor. Mai mult, dispoziția anulată din cadrul Regulamentului vamal nu instituie o procedură prin care, în cazul în care persoana dovedește proveniența licită a banilor, să se poată restitui sumele confiscate.

În ceea ce privește susținerea din cuprinsul motivelor de recurs în sensul incidenței Deciziei R.I.L. nr. 1/2002 pronunțată de Înalta Curte, trebuie precizat că acesta nu are incidență în cauză întrucât a vizat aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. e) și ale art. 6 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, republicată, modificată prin O.G. nr. 126/29.08.1998.

Susținerea recurenților în sensul că sancțiunea confiscării este proporțională nu rezultă din dispozițiile art. 653 lit. i) teza finală din Regulamentul vamal, potrivit căruia "Numerarul nedeclarat în scris care depășește limita stabilită de regulament se confiscă", întrucât nu rezultă o modalitate de recuperare a numerarului, în cazul în care se dovedește că nu există intenție de fraudă a persoanei.

În acest context art. 44 alin. (9) din Constituția invocat de recurenți nu poate fi reținut în cauză, întrucât nu s-a dovedit că suma confiscată face parte din "Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infractiuni ori contraventii pot fi confiscate numai in conditiile legii."

Recurenții au susținut că prevederile art. 653 lit. i) teza finală din H.G. nr. 707/2006 nu contravin jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și nu încalcă dreptul la proprietate, neexistând un caracter disproporționat al măsurii reglementate de dispozițiile criticate în cauză.

Sub acest aspect trebuie precizat că există caracter disproporționat al măsurii criticate în cauză, întrucât norma europeană în caz de nedeclarare a banilor prevede ca sancțiune, reținerea administrativă a acestora, pe când Regulamentul vamal român prevede măsura definitivă a confiscării, indiferent de cuantumul și originea sumelor.

În acord cu judecătorul fondului Înalta Curte constată că "CEDO a statuat în jurisprudența sa că o măsură de confiscare a numerarului nedeclarat în cuantum ridicat este disproporționată și afectează dreptul de proprietate, jurisprudență relevantă prin prisma art. 17 alin. (2) și art. 52 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene."

Înalta Curte menționează că Decizia Curții Constituționale nr. 197 din 9 aprilie 2019 a statuat că "aplicarea automată a măsurii confiscării, în lipsa oricăror criterii de individualizare a sancțiunii complementare, reprezintă o ingerință nepermisă în dreptul fundamental de proprietate al contravenientului".

Totodată, în Cauza C-679/2019 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că Articolele 63 și 65 TFUE trebuie interpretate în sensul ca "se opun unei reglementări a unui stat membru care, pentru a sancționa neîndeplinirea obligației de declarare a sumelor importante de numerar la intrarea sau la ieșirea de pe teritoriul acestui stat, prevede, în plus față de aplicarea unei amenzi administrative, confiscarea în beneficiul statului a sumei nedeclarate care depășește 10 000 de euro." făcând trimitere la jurisprudența sa, respectiv Zheng, C-190/17, EU:C:2018:357, Chmielewski (C-255/14, EU:C:2015:475, Ordonanța din 30 ianuarie 2019, AK și EP (Confiscare bulgară a unei sume nedeclarate la ieșire) (C-335/18 și C-336/18, nepublicată, EU:C:2019:92) și Ordonanța din 3 octombrie 2019, Mitnitsa Burgas (C-652/18, nepublicată, EU:C:2019:818).

În raport de elementele de fapt concrete și probate în speță, astfel cum au fost detaliate pe larg în considerentele sentinței atacate, în mod corect prima instanță a apreciat că "prevederile art. 653 alin 1, lit. i) teza finală, din Hotărârea Guvernului nr. 707 din 7 iunie 2006 contravin dispozițiilor dreptului comunitar și jurisprudenței constate a CJUE, precum și jurisprudenței CEDO în materie și, prin urmare, simpla nedeclarare a numerarului nu poate conduce de drept la aplicarea de către statele membre a măsurii confiscării în întregime, indiferent de cuantumul acestuia, a numerarului nedeclarat în fața organelor de control, legislația europeană neprevăzând o astfel de sancțiune care ar contraveni principiului proporționalității."

Prin urmare, Înalta Curte constată că aspectele invocate de către recurente prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate în cauză ca nefondate, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 849 din 26 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 9 iunie 2022.