ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3178/2022

Ședința publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.07.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Parlamentul României - Senatul României a solicitat suspendarea executării Hotărârii nr. 2/24.06.2021 pentru numirea directorului general interimar al Societății Române de Televiziune (adoptată de Birourile permanente ale Camerei Deputaților și Senatului) cu consecința legală a confirmării rămânerii reclamantei (președinte al consiliului de administrație dizolvat) în funcția de director general până la numirea legală a noului consiliu de administrație (în baza dispozițiilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 41/1994), până la pronunțarea instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 1188 din 10 septembrie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare executare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu partea pârâtă Parlamentul României - Camera Deputaților și Parlamentul României - Senatul României, ca nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1188 din 10 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta A. arată că în mod eronat a reținut Curtea de Apel București că "(...) reclamanta nu a expus ca fiind fondată nicio împrejurare legată de starea de fapt sau de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor litigioase, după cum cer prevederile art. 14 alin. (1) și art. 2 lit. t). din Legea nr. 554/2004 ", respectiv că (...) partea reclamantă pretinde doar o altă interpretare a situației de fapt si a normelor juridice incidente, nefiind însă de domeniul evidenței, la acest moment procesual, că interpretarea părții pârâte ar fi contra legem."

Recurenta-reclamantă face trimitere la jurisprudența relevată de Inalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia, "(...) In cererea de suspendare, reclamantul trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios, după cum prevede legea, asupra legalității actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumția de idealitate să fie răsturnată, întrucât ceea ce este determinant în cererea de suspendare este formarea dubiului asupra legalității, iar nu demostrarea legalității înseși. In ceea ce privește îndeplinirea cerinței cazului bine justificat, Înalta Curte constată că, potrivit definiției legale, acesta trebuie să se fundamenteze pe împrejurări probate de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. (...)"

În opinia recurentei, este absolut evident că analiza controlului de legalitate vizând actul administrativ a cărui suspendare a executării a solicitat-o, trebuie să privească inclusiv împrejurarea că Hotărârea nr. 2/24 iunie 2021 a Birourilor Permanențe ale Camerei Deputaților și Senatului a fost adoptată cu nesocotirea dispozițiilor legale (art. 19 și art. 20 din Legea nr. 41/1994) și constituționale (art. 1 alin. (5). care consacră principiul legalității si al supremației constituționale) si cu încălcarea Deciziei nr. 429/2021 a Curții Constituționale (decizie definitivă si general obligatorie, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție).

Aceasta, în condițiile evidente în care în disprețul dispozitiilor exprese ale art. 19 si 20 din Legea nr. 41/1994, al Deciziei Curții Constituționale nr. 429/17 iunie 2021, s-a urmărit în mod expres generarea incidenței normei tranzitorii instituite prin intermediul dispozițiilor art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994, însuși titlul/obiectul punctului înscris pe ordinea de zi arătând că nu s-a dorit în niciun moment declanșarea procedurii legale de numire a unui nou consiliu de administrație la nivelul Societății Române de Televiziune, ci numirea directă a unui director general interimar, împrejurare de natură a genera atât perturbarea previzibilă gravă (poate chiar iremediabilă)/blocarea activității unei instituții extrem de importante, sub aspectul îndeplinirii atribuțiilor legale (în condițiile obiective în care, potrivit prevederilor art. 46 alin. (9) din legea cadru, "pe perioada interimatului, directorul general interimar îndeplinește acte de administrare curenta a activității societății.") cât și privarea sa de dreptul legal de a rămâne (ca președinte al Consiliului de administrație demis) în funcția de director general al Societății Române de Televiziune, până la numirea noului consiliu de administrație - pe fondul interpretării și aplicării cu profundă rea-credință a normelor legale și regulamentare care instituie reguli procedurale clare și exprese în materia desemnării membrilor Consiliului de administrație al Societății Române de Televiziune fiind în situația constatării caracterului vădit nelegal al Hotărârii nr. 2/24 iunie 2021 a Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului de numire a doamnei B. în funcția de director general interimar al Societății Române de Televiziune.

Recurenta susține că în mod contrar realității obiective și juridice, Curtea de Apel București a reținut că "(...) hotărârea litigioasă conține o motivare succintă atât sub aspectul împrejurărilor de fapt care au fundamentat emiterea sa (lipsa cvorumului legal in ședința comună a Camerei Deputaților si Senatului din 23 iunie 2021), cât si cu privire la dispoziția legală aplicabilă și că în consecință, nu se confirmă la nivel de aparență, susținerile părții reclamante prin prisma unei pretinse nemotivări a hotărârii litigioase, din conținutul acesteia reiesind cu evidentă motivele pentru care s-a procedat ta adoptarea acelui act."

Recurenta arată că, potrivit celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 442/2013, (pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ și fiscal, având ca obiect suspendare act administrativ), nemotivarea actului administrativ generează incidența condiției cazului bine justificat, constituind un caz temeinic justificat.

Deși în cazul dedus analizei contencioase este dincolo de orice îndoială că autoritatea publică s-a limitat doar la indicarea/enumerarea generică a unor texte de lege pretins aplicabile, instanța de fond apreciază că simpla menționare a lipsei cvorumului legal în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 23 iunie 2021 reprezintă "o motivare succintă (...) sub aspectul împrejurărilor de fapt care au fundamentat emiterea sa", fără să aibă în vedere că motivarea completă și reală a unui act administrativ individual trebuie să cuprindă atât motivarea în drept, cât și motivarea în fapt. Or, expunerea a împrejurărilor procedurale care au fost avute în vedere în procedura de emitere/adoptare a unui act administrativ (în cazul de fată pretinsa lipsa acvorumului legal de ședință) nu poate echivala cu motivarea oportunității emiterii/adoptării actului administrativ.

Recurenta susține că este eronată aprecierea Curții de Apel București și cu privire la condiția pagubei iminente.

Este adevărat că prin Hotărârea nr. 19/11- mai 2021, Camera Deputaților și Senatul României au dezbătut și respins Rapoartele de activitate și Rapoanele privind conturile de execuție bugetară pentru anii 2017-2019-ale Societății Române de Televiziune - consecința juridică fiind demiterea de drept a Consiliului de administrație al Societății Române de Televiziune (în raport de dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările și completările ulterioare). Ca efect însă al demiterii, Parlamentul ar fi trebuit să declanșeze procedura obligatorie reglementată de art. 19 si art. 20 din Legea nr. 41/1994 privind numirea unui nou consiliu de administrație.

În fine, recurenta susține că invocarea interesului legitim public trebuie privită în mod corelativ dreptului/interesului legitim privat propriu al său, în raport de împrejurarea că a fost generată perturbarea previzibilă gravă (poate chiar iremediabilă)/blocarea activității unei instituții extrem de importante (existența serviciilor publice de televiziune este prevăzută chiar de norma constituțională (a se vedea art. 31 alin. (5) din Constituție).

4.1. Intimatul-pârât Senatul României a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

În motivare, arată că, în cauză, nu pot fi reținute motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. întrucât concluziile instanței de fond expuse în hotărâre corespund cirumstanțelor pricinii constatate și elucidate pe deplin, fiind dovedite cu probe veridice și suficiente.

Cu privire la cerința cazului bine justificat, reclamanta motivează prin invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 429/2021, deși această decizie se referă la o hotărâre a Parlamentului României și nu la o hotărâre a Biroului Permanent al Camerelor Reunite.

In jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de ICCJ ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ."

Apreciază că în prezenta cauză nu este vorba în niciun caz de o astfel de situație extraordinară. Mai mult decât atât, precum, în mod corect, a reținut prima instanță, "reclamanta nu a expus ca fiind fondată nici o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor litigioase, după cum cer art. 14 alin. (1) și art. 2 lil.l) din Legea nr. 554/2004 ".

4.2. Intimatul-pârât Parlamentul României - Camera Deputaților a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

În privința primului motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că acesta este nefondat întrucât hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată.

Consideră că nici în privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se poate reține incidența acestuia, nefiind în prezența unei hotărâri dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dimpotrivă, cum în mod temeinic a reținut și instanța de fond, interpretarea recurentei-reclamante este contrară legii, în condițiile în care hotărârea a cărui suspendare face obiectul cauzei pendinte, a fost adoptată cu respectarea cadrului normativ specific și expres indicat în preambulul acesteia.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Pentru a răspunde criticilor formulate prin recurs, Înalta Curte are în vedere, rezumativ, contextul factual care a condus la prezentul litigiu și cadrul legislativ.

Prin hotărârea nr. 2/24.06.2021 a Birourilor Permanente ale Camerei Deputaților și Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 621/24.06.2021, a fost numită doamna B. în funcția de director general interimar al Societății Române de Televiziune pentru o perioadă de 60 de zile, invocându-se în expunerea de motive introductivă, art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dar și faptul că hotărârea a fost adoptată ca urmare a constatării lipsei cvorumului legal în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 23 iunie 2021.

Reclamanta A. a solicitat suspendarea executării Hotărârii nr. 2/24.06.2021 pentru numirea directorului general interimar al Societății Române de Televiziune (adoptată de Birourile permanente ale Camerei Deputaților și Senatului) cu consecința legală a confirmării rămânerii reclamantei (președinte al consiliului de administrație dizolvat) în funcția de director general până la numirea legală a noului consiliu de administrație (în baza dispozițiilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 41/1994), până la pronunțarea instanței de fond.

Soluția primei instanțe de respingere a cererii de suspendare ca nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, este corectă, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Cât privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde, în mod evident, argumentele pertinente pe care se întemeiază soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă aceste argumente o nemulțumesc pe recurenta-reclamantă, neputând fi identificate "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

De altfel, recurenta-reclamantă nu aduce nicio critică efectivă în ceea ce privește nemotivarea hotărârii, limitându-se la a invoca prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În acest context, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția de respingere a cererii de suspendare a executării Hotărârii nr. 2/24.06.2021.

1.2. Nefondate sunt și criticile circumscrise de recurentă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că, în cauza de față, acest motiv de casare nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate, întrucât recurenta-reclamantă nu a invocat nicio împrejurare de fapt sau de drept care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ contestat.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, ce au fost invocate de recurenta-reclamantă în susținerea acestui motiv de recurs.

Conform art. 14 din Legea contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Așadar, suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă). De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

De altfel, în cadrul activității de organizare a executării și de executare în concret a legii, autoritățile publice emit acte juridice cu scopul de a modifica ordinea juridică existentă, folosind prerogative de putere publică, iar actele administrative se adresează persoanelor fizice sau juridice, care au obligația punerii lor în executare.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care există un indiciu temeinic de nelegalitate.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamanată, potrivit cărora Hotărârea nr. 2/24.06.2021 nu este motivată, Înalta Curte constată, la nivel de aparență, că actul atacat enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

În cauza de față, la o analiză în aparență a actului a cărei suspendare se solicită, Înalta Curte reține că acesta este motivat în mod corespunzător. Astfel, temeiurile de drept care au fundamentat măsura administrativă adoptată au fost nominalizate în preambulul hotărârii aflate în discuție, respectiv dipozițiile art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994 "În situația în care plenul Camerelor reunite ale Parlamentului nu se întrunește din lipsă de cvorum legal, birourile permanente ale Senatului și Camerei Deputaților numesc un director general interimar al societății, pe o perioadă de 60 de zile.".

În acord cu cele reținute de prima instanță și în raport de cadrul normativ aplicabil hotărârii a cărei suspendare se solicită, Înalta Curte constată, la nivel de aparență, că nu sunt fondate susținerile recurentei referitoare la nemotivarea actului atacat, întrucât această hotărâre conține o motivare succintă atât sub aspectul împrejurărilor de fapt care au fundamentat emiterea sa, respectiv lipsa cvorumului legal în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 23 iunie 2021, cât și cu privire la dispoziția legală aplicabilă -art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994 republicată.

În ceea ce privește suținerile recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 19 și art. 20 din Legea nr. 41/1994, Înalta Curte constată că nu constituie o îndoială serioasă în privința legalității, dispozițiile a căror încălcare se invocă reglementează procedura de numire a membrilor Consiliului de administrație al Societății Române de Radiodifuziune, respectiv al Societății Române de Televiziune, prin votul majorității deputaților și senatorilor în ședința comună a celor două Camere, însă Hotărârea nr. 2/24.06.2021 a fost emisă în temeiul art. 46 alin. (8) din Legea nr. 41/1994, ca urmare a lipsei cvorumului legal în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 23 iunie 2021.

De asemenea, nu constituie o îndoială serioasă, în privința legalității actului administrativ a cărui suspendare se solicită, criticile recurentei referitoare la modalitatea în care s-a desfășurat ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 23 iunie 2021, întrucât acestea vizează exercitarea atribuțiilor constituționale specifice Parlamentului prin corpurile sale deliberative, anume Senatul și Camera Deputaților.

În consecință, la nivel de aparență, instanța de control judiciar constată că Hotărârea nr. 2/24.06.2021 este motivată în mod corespunzător, iar măsura dispusă prin intermediul său se încadrează în marja de apreciere de care dispune autoritatea publică emitentă. Așa fiind, nu există împrejurări, legate de starea de fapt și de drept, care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității acestui act administrativ.

Referitor la condiția prevenirii unei pagube iminente, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului.

În speța de față, Înalta Curte constată că nu sunt fondate susținerile recurentei nici sub aspectul îndeplinirii condiției privind prevenirea unei pagube iminente, câtă vreme emiterea actului litigios s-a realizat în regim de putere publică, constituind expresia prerogativelor prevăzute de Legea nr. 41/1994 în beneficiul Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului, în vederea exercitării atribuțiilor acestei entități, conferind posibilitatea de a se impune cu forță juridică obligatorie, pentru apărarea interesului public.

În fine, în opinia Înaltei Curți, restul alegațiunilor formulate de către recurenta-reclamantă în susținerea tezei potrivit căreia este îndeplinită în cauză condiția pagubei iminente nu pot fi examinate în procedura instituită de art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituind mai degrabă apărări circumscrise criticilor de nelegalitate specifice acțiunii în anularea actului administrativ, examinarea acestora constituind atributul exclusiv al instanței învestite cu o asemenea cerere.

În consecință, criticile prezentate în cadrul memoriului de recurs promovat de recurenta-reclamantă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1188 din 10 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.