ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2797/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 29.03.2018, urmare declinării de competență prin sentința civilă nr. 1171 din 27 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.), obligarea pârâtelor la compensarea certificatelor verzi obținute de către reclamantă și anulate pentru netranzacționare în termenul legal, în număr de 2253 CV, la valoarea prețului minim de tranzacționare, adică 131,0847, respectiv suma de 295.333,82 RON, fie din fondul colectat la Administrația Fondului de Mediu pentru nerespectarea cotei anuale de achiziție a certificatelor verzi, fie de la bugetul de stat, fie din bugetul altor instituții responsabile; în subsidiar, obligarea pârâtelor la returnarea certificatelor verzi obținute de către S.C. A. S.R.L și anulate pentru netranzacționare în termenul legal, în număr de 2253 CV.; modificarea legislației aplicabile în sensul ca sistemul de valorificare al certificatelor verzi să fie unul echilibrat și efectiv, astfel încât oferta de certificate verzi să corespundă cu cererea, stabilirea unei regularizări a cotei de achiziție a certificatelor verzi pentru anul 2017 și a cotei pentru anul 2018 la un nivel care să asigure valorificarea efectivă a tuturor certificatelor verzi emise la cel puțin prețul minim reglementat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Prin sentința civilă nr. 1177 din 26 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Energiei și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respinsă cererea de chemare în judecată față de acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, au fost respinse excepția inadmisibilității invocată de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată, și excepția rămânerii fără obiect a capătului 3 de cerere, ca neîntemeiată.

A respins prima instanță cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului reclamanta a susținut următoarele:

Sentința civilă nr. 1177 din 26 martie 2019 este nelegală deoarece instanța de fond a respins acțiunea reținând în mod greșit că reclamanta ar fi solicitat modificarea dispozițiilor legale aplicabile(motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 noul C. proc. civ.) în contextul în care s-a solicitat doar modificarea prevederilor legale referitoare la cota anuală de certificate verzi ce trebuie achiziționată.

Recurenta nu este de acord nici cu concluzia instanței de fond potrivit căreia acțiunea formulată de reclamantă nu s-ar înscrie în prevederile Legii nr. 554/2004, neavând la bază prevederile art. 18 din acest act normativ.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de fond a ignorat prevederile introduse de Legea nr. 220/2008, deoarece în cazul de față acesta a atacat în instanță refuzul intimaților - pârâți de a soluționa favorabil cererea de compensarea certificatelor verzi obținute de către reclamantă și anulate pentru netranzacționare în termenul legal, în număr de 2253 CV, la valoarea prețului minim de tranzacționare, adică 131,0847, respectiv suma de 295.333,82 RON, fie din fondul colectat la Administrația Fondului de Mediu pentru nerespectarea cotei anuale de achiziție a certificatelor verzi, fie de la bugetul de stat, fie din bugetul altor instituții responsabile.

A concluzionat recurenta - reclamantă faptul că Legea nr. 220/2008 a fost modificată iar la art. 4 se prevede că la stabilirea cotei de certificate verzi anuale are atribuții Ministerul Energiei.

A mai susținut recurenta - reclamantă faptul că motivarea sentinței civile atacate a fost contradictorie fiind admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, cu aplicarea greșită a normelor de drept din legea nr. 554/2004.

Astfel, a reținut prima instanță faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat de către reclamantă acordarea ajutorului de stat care este de competența Statului Român, în condițiile legii, iar nu compensarea certificatelor verzi obținute de către reclamantă și anulate pentru netranzacționare în termenul legal.

A mai susținut partea recurentă faptul că cererea de față a fost soluționată de o instanță necompetentă, fiind invocată în acest sens practica ÎCCJ în cadrul dosarului nr. x/2017, prin care s-a stabilit asupra conflictului de competență. În acest sens, apreciază recurentul reclamant că dosarul de față trebuia soluționat de Tribunalul București, secția a VI -a civilă.

A reluat recurenta-reclamantă anumite critici expuse și la fondul cauzei referitoare la istoricul cotelor de certificate verzi obligatorii a fi achiziționate în perioada 2014-2015 și a mai precizat că sistemul a fost corectat, Statul Român garantând în prezent valorificarea de către fiecare producător a cel puțin 50 % din certificatele verzi obținute.

Intimatul Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri a formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește criticile formulate de către recurenta-pârâtă conform cărora în mod greșit instanța de fond a apreciat că este competentă material să soluționeze cauza în temeiul principiului disponibilității, fără a avea în vedere simplul efect al calificării de către recurenta-reclamantă a naturii litigiului ca fiind de drept comun, Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate.

În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. în acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă".

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat acțiunea în contencios administrativ prin care a solicitat obligarea ANRE la compensarea certificatelor verzi obținute de către reclamantă și anulate pentru netranzacționare în termenul legal.

În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată confirmat cu ocazia susținerilor orale, instanța de control judiciar reține că judecătorul fondului în mod corect a constatat că revine competența materială de soluționare a cauzei instanței de contencios administrativ și fiscal, nefiind deci incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurenta reclamantă nici măcar formal argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Astfel, în ceea ce privește soluția pe care prima instanță a pronunțat-o cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, Înalta Curte apreciază că motivarea nu este contradictorie având în vedere atribuțiile stabilite de lege în sarcina legiuitorului (Parlamentul) precum și obligațiile pe care Statul Român le poate avea în cadrul unei acțiuni de răspundere civilă delictuală, care nu pot conduce la măsurile solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanta a solicitat compensarea bănească a certificatelor verzi anulate de către OPCOM S.A. sau returnarea acestora în portofoliul propriu de certificate verzi.

Comisia Europeană a stabilit că "sistemul de certificate verzi din România implică ajutoare de stat", reținând că "sistemul român de sprijin pentru energia din surse regenerabile are la bază certificatele verzi pe care statul le acordă în mod gratuit producătorilor de energie electrică din surse regenerabile și obligația impusă furnizorilor de energie electrică de a cumpăra un anumit număr de certificate verzi". (Decizia Comisiei Europene C(2015) 2886 din 04.05.2015)

Independent de faptul că nu există nicio dispoziție legală care să prevadă obligativitatea compensării certificatelor verzi, solicitarea reclamantei de compensare a certificatelor verzi netranzacționare în termenul legal reprezintă în fapt o cerere de acordare a unui ajutor de stat, astfel că singura entitate care poate da curs acestei cereri, respectiv care ar putea fi obligată la o astfel de conduită este Statul Român, în condițiile legii, și nu în prezentul litigiu întemeiat pe răspunderea civilă delictuală a Statului Român.

Instanța de fond a reținut în mod corect că, în fapt, unica autoritate care poate modifica legislația aplicabilă în domeniul certificatelor verzi este Parlamentul României, autoritatea care a adoptat și Legea nr. 220/2008 care reglementează în momentul actual această materie. Așadar, instanța nu poate încălca prin hotărârea pe care urmează să o pronunțe principiul separației puterilor în stat dispunând măsuri pe care doar Parlamentul României le poate adopta, în caz contrar fiind eludate dispozițiile art. 5 alin. (4) C. proc. civ. și ale Constituției României.

În mod corect a reținut instanța de fond că cererea recurentei-reclamante are ca temei o pretinsa răspundere delictuală a paratelor constând în exercitarea defectuoasă a atribuțiilor prevăzute de lege, fapt ce ar fi cauzat reclamantei un prejudiciu prin imposibilitatea de compensare a certificatelor verzi obținute de societate și anulate pentru netranzacționare în perioada de valabilitate, apreciind ca exista un refuz nejustificat din partea paratelor sa dea curs solicitărilor sale. În concret, recurenta și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) teza II din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare "se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se considera vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim". Iar în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din aceeași lege:

"Instanța, soluționând cererea la care se refera art. 8 alin. (1), poate, după caz. sa anuleze, in tot sau in parte, actul administrativ, sa oblige autoritatea publica sa emită un act administrativ, sa elibereze un alt înscris sau sa efectueze o anumita operațiune administrativa".

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut în considerentele sentinței recurate că pentru a fi admisibilă o acțiune în despăgubiri conform Legii nr. 554/2004 aceasta trebuie să însoțească sau să fie subsecventă unei acțiuni în contencios administrativ pentru anularea unui act administrativ.

În speță, în conformitate cu poziția procesuală a reclamantei, reiterată prin cererea de recurs litigiul urmărește repararea pretinsului prejudiciu cauzat de pretinsele fapte ilicite comise de pârâti, constând în nerespectarea prevederilor legale incidente în cauză cu privire la Sistemul de promovare a energiei electrice produse din surse regenerabile de energie, în special cu privire la faptul că nu există o dispoziție legală care să prevadă obligația statului de a compensa certificatele verzi nevalorificate în termen.

Înalta Curte constată că în cuprinsul acțiunii cu care a fost investită instanța de contencios administrativ nu se face referire la anularea unui act administrativ sau la un refuz de rezolvare a unei cereri, în conformitate cu condițiile pe care le impune Legea nr. 554/2004 de a fi solicitate despăgubiri pentru repararea prejudiciului.

Față de acestea, în mod just instanța de fond a reținut că este neîntemeiată cererea în contencios administrativ prin care se solicită obligarea pârâtelor, nu la efectuarea unei operațiuni administrative sau anularea unor acte administrative, ci la compensarea certificatelor verzi obținute de societate și anulate pentru netranzacționare în perioada de valabilitate în condițiile în care nici legea care a fost invocată ca și temei de drept al cererii nu prevede o asemenea procedură.

Totodată, instanța de fond a reținut în mod corect și că în ceea ce privește primul capăt de cerere prin care recurenta a solicitat restituirea certificatelor verzi, acesta este inadmisibil și în contextul în care în cadrul procesual stabilit de părți bunurile solicitate se află în proprietatea unei persoane terțe, care nu are calitate în prezentul litigiu. Astfel este inadmisibil să se dispună asupra acestora în condițiile în care proprietarul lor nu are calitate în proces.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1177 din 26 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.