ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2793/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016*, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea Rezoluției de clasare din 12.04.2016, dispusă în dosarul nr. x/2016 și trimiterea dosarului pentru continuarea cercetării disciplinare.

Prin sentința civilă nr. 2562 din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că instanța de fond în mod greșit a constatat că nu au fost identificate date sau indicii din care să rezulte că procurorii vizați ar fi comis fapte ce constituie abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Recurentul a considerat că hotărârea este netemeinică și nelegală deoarece nu a contestat dreptul legal al procuroului de a întocmi independent acte în dosarul de urmărire penale, ci neregulile care au precedat și care au urmat acestei masuri.

Astfel, procurorul a solicitat efectuare unei percheziții domiciliare la un martor pentru că un inculpat (sau suspect) ar fi putut formula "plângeri și denunțuri calomnioase împotriva unui magistrat". În acest context, recurentul a susținut că nu există niciun fel de text de lege care incrimineze formularea de "plângeri" și nici pentru formularea unor "denunțuri calomnioase".

Recurentul a considerat că nici încheierea și nici mandatul de perchiziție imobiliară nu respectă exigențele C. proc. pen., fiindu-i încălcate dreptul la apărare, dreptul la respectarea domiciliului și dreptul la intimitate și viață privată.

Recurentul a mai arătat că s-a efectuat percheziția și la domiciliul soției sale fiind încălcat atât dreptul acesteia la domiciliu, cât și dreptul de propriatate al acesteia. În plus, s-a intenționat și percheziționarea autoturismului proprietate a soției cu nr. de inmatriculare x, dar a fost percheziționat altul, cu nr. x.

Odată cu percheziția s-au ridicat și bunuri personale ale copiilor minori, respective tablete, stick, telefon personal, dar și telefoanele soției. Recurentul a precizat că soția este ofițer activ la SRI și că pentru ridicarea telefoanelor acesteia trebuia urmată procedura specifică prevăzută de lege, mai ales că pe aceste telefoane pot date și informații secrete legate de activitatea și serviciul acesteia. Mai mult, pentru activitățile infracționale care au fost săvârșite de militari trebuia ca mandatul să fie solicitat de către procurorul militar.

Instanța de fond a reținut eronat faptul că recurentul avea la data efectuării percheziției calitatea de martor. Această calitate i-a fost adusă în momentul audierii, și nu la momentul fizic al percheziției, care a fost nelegală, pentru motivele descrise mai sus.

În opinia recurentului, instanța de fond a evitat să constate că procurorii de caz, excluși între timp din magistratură, și-ar fi exercitat cu rea credință atribuțiile conferite de legiuitor.

Recurentul a mai susținut că, deși a arătat că inspectorul judiciar nu a făcut nicio cercetare disciplinară, mărginindu-se doar la a solicita puncte de vedere procurorilor șefi ai DNA, instanța de fond a evitat să analizeze și să judece care sunt motivele pentru care inspectorul judiciar nu a dorit să își realizeze atribuțiile funcționale.

În final, recurentul a subliniat că nu a cerut ca instanța de judecată să constate că inspecția judiciară are rolul de "suprainstanță de control judiciar", ci doar să oblige această instituție să exercite atribuțiile prevăzute de lege, în speță, să constate că procurorii de caz și-au îndeplinit cu rea credință atribuțiile funcționale.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin sesizarea adresată inițial Consiliului Superior al Magistraturii și înaintată, ulterior, Inspecției Judiciare, A. a solicitat cercetarea procurorilor care au instrumentat dosarul nr. x/2014 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, invocând exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, cu ocazia percheziției domiciliare efectuată în data de 27.01.2016, susținând că ar fi fost solicitată, autorizată și efectuată cu nerespectarea drepturilor sale procesuale, întrucât organul judiciar nu i-a adus la cunoștință calitatea procesuală pe care o deținea în cauză, învinuirea care i se aduce și scopul efectuării percheziției, iar ridicarea telefoanelor mobile și a mijloacelor IT deținute de întreaga familie ar constitui un abuz grav al organelor de urmărire penală.

Sesizarea recurentului reclamant a fost clasată prin rezoluția din 12.04.2016 emisă în dosarul nr. x/2016 în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, pe motivul că nu sunt conturate indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

În acest context, recurentul reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluției din 12.04.2016 emisă în dosarul nr. x/2016, cererea fiind respinsă de prima instanță, ca neîntemeiată.

Înalta Curte constată că recurentul, în esență, a reluat susținerile din sesizare și constestație, criticând soluția de clasare și sentința primei instanțe.

În concret, recurentul este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere, de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptelor de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi privește pe magistrații care au făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Astfel fiind, în mod corect inspectorul de caz, în soluționarea sesizării, a efectuat verificări în raport de susținerile petentului din perspectiva prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 forma în vigoare la data emiterii actului.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

lit. t) "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni";

Totodată, la art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență.

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către procuror, în mod intenționat, a normelor de drept procesual în scopul vătămării unei persoane.

Instanța de recurs observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, susținerea reclamantului din memoriul de recurs, în sensul că încălcările legii semnalate privind nerespectarea unor drepturi fundamentale creează premisele cercetării disciplinare, fiind lipsită de suport.

Astfel, referitor la efectuarea percheziției domiciliare, a rezultat că reclamantului i-au fost respectate drepturile prevăzute de art. 159 din C. proc. pen., petentul și cei prezenți neformulând niciun fel de obiecțiuni cu privire la modul de efectuare a percheziției.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că lipsesc elementele care să ateste reaua-credință sau grava neglijență a procurorului în legătură cu modul de efectuare a perchiziției și că nu poate fi pusă în discuție legalitatea și temeinicia acestei măsuri (inclusiv cu privire la calitatea acestuia în cadrul dosarului penal) prin intermediul verificărilor cu caracter administrativ efectuate de Inspecția Judiciară, câtă vreme această măsură a fost autorizată de judecătorul de drepturi și libertăți prin încheierea nr. 7/25.0.1.2016 a Tribunalului Prahova, iar plângerea recurentului la procurorul ierarhic superior împotriva actelor și măsurilor luate de procuror în cursul solicitării și efectuării percheziției domiciliare a fost respinsă ca neîntemeiată.

Nu pot fi primite criticile recurentului cu privire la nerespectarea drepturilor sale fundamentale din perspectiva jurisprudenței CEDO, întrucât aceste aspecte țin de interpretarea și aplicarea normelor legale incidente, ori pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii procurorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze măsurile care au produs nemulțumirea titularului sesizării.

Așadar, Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2562 din 27 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.