ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6057/2021

Ședința publică din data de 3 decembrie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 21 ianuarie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, contestatorul A. a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună desființarea Rezoluției de clasare din 10.12.2018, emisă de intimata Inspecția Judiciară în lucrarea nr. x/2018.

La termenul de judecată din 12 iunie 2019, Curtea de Apel București a calificat acțiunea promovată de reclamant (apel), ca fiind contestație împotriva Rezoluției de clasare, față de dispozițiile art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 254 din data de 12 iunie 2019 a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul A. invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ., solicitând instanței de recurs admiterea recursului, casarea sentinței recurate, rejudecarea pe fond a cauzei și pe cale de consecință admiterea contestației și desființarea rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare împotriva procurorilor B. și C..

În motivarea căii de atac susține recurentul că este evidentă săvârșirea de către cei doi procurori a abaterilor disciplinare încălcând cu știință normele de drept material care reglementau infracțiunea pentru care recurentul a fost cercetat penal cât și normele de drept procesual penal care le impunea obligația de a nu pune în mișcare acțiunea penală împotriva acestuia, din moment ce din probatoriul administrat a rezultat că recurentul nu a săvârșit infracțiunea pentru care era cercetat penal.

De asemenea, susține recurentul că din partea celor doi procurori a existat o gravă neglijență întrucât au nesocotit normele penale de drept material cât și procesual penal întrucât recurentul nu a săvârșit fapta penală pentru care era cercetat, fiind trimis în judecată pentru o infracțiune pe care nu a comis-o.

Arată recurentul că atât Inspecția Judiciară cât și instanța de fond au invocat motive străine de natura pricinii cu scopul ca celor doi procurori să nu li se aplice sancțiunea disciplinară.

Totodată, arată recurentul că prin sentința penală definitivă s-a dispus achitarea recurentului, astfel că prin întocmirea rechizitoriului prin care a trimis în judecată au fost încălcate dispozițiile art. 297 C. pen., art. 1, 15, 16 C. pen. și dispozițiile art. 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 15, 16, 309 alin. (1), art. 314 alin. (1) lit. a), art. 327 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Susține recurentul că tot străine de natura cauzei sunt și motivele reținute de instanță prin care a fost respinsă contestația acestuia cu referire la faptul că sesizarea formează obiectul unei alte lucrări înregistrată sub nr. x/2018, întrucât această pretinsă lucrare nu împiedica instanța să judece contestația recurentului împotriva rezoluției anterior menționată.

Prin această motivare, instanța a refuzat să judece legalitatea sau nelegalitatea rezoluției de clasare emisă de Inspecția Judiciară, aspect ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Este evident că instanța de judecată a încălcat și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale specifice răspunderii disciplinare a celor doi procurori, a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale prin care s-a dispus achitarea recurentului.

În final, arată recurentul că hotărârea recurată este nulă nefiind motivată în drept, instanța neinvocând textul de lege de drept material în baza căruia contestația formulată a fost respinsă.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând că niciunul din motivele de casare invocate prin cererea de recurs nu se confirmă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul A. este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva Rezoluției de clasare din 10.12.2018, emisă de intimata Inspecția Judiciară în lucrarea nr. x/2018.

Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Soluția Curții de Apel este corectă fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propiului demers de aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei la situația de fapt din dosar.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte constată, în raport de dispozițiile art. 18 din Hotărârea nr. 1027/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară precum și de dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 că obiectul inspecției judiciare îl constituie verificarea sesizărilor sub aspectul identificării indiciilor săvârșirii unei abateri disciplinare.

În cauză, actul administrativ contestat a respectat aceste dispoziții legale, fiind efectuată verificarea sesizării recurentului nefiind identificat niciun indiciu privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare.

În același sens sunt și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora:

"Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate."

Așa fiind, examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o depășire a limitelor marjei sale de apreciere conferite de lege.

Trebuie evidențiat că deși recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 7 C. proc. civ., față de conținutul acestuia, se constată faptul că recurentul reia susținerile formulate atât în cadrul sesizării adresate Inspecției Judiciare cât și prin intermediul cererii de chemare în judecată.

Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurent este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. în conformitate cu care casarea unei hotărâri se poate cere "când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

Într-o încercare de definire a sintagmei "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunță pe cale de dispoziții generale.

Instanța săvârșește un "exces de putere" când, fie pronunță o hotărâre judecătorească fără nicio com­petență în acea problemă, fie chiar și numai când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege.

În practica instanței supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înțelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competență.

Conform doctrinei, "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcțiile ce revin autorităților publice și el este un exces față de limitele fixate prin norme constituționale.

Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive.

Înalta Curte constată că niciuna din aceste ipoteze nu se regăsesc în cauza de față, cum de altfel, nici motivele de recurs formulate nu pot fi circumscrise acestei dispoziții legale.

În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost criticată hotărârea Curții de Apel București susținând recurentul că instanța de fond a refuzat să judece legalitatea sau nelegalitatea Rezoluției de clasare a Inspecției Judiciare.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere dacă, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare include în conținutul său toate neregularitățile procedurale ce pot fi săvârșite în cursul procedurii judiciare, cu excepția celor care sunt constituite în motive distincte de casare, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare de la pct. 5 poate viza cele mai variate neregularități de ordin procedural, începând de la neregulata citare a uneia dintre părți și continuând cu nesemnarea cererii reconvenționale, nesemnarea minutei de către judecători, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este destinat să valorizeze atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât și a celor de ordine privată, legea nefăcând nicio distincție în această privință. Casarea unei hotărâri judecătorești pentru acest motiv de recurs se poate obține însă în mod diferit, în funcție de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

În cauză, împrejurarea că instanța de fond a arătat faptul că își va limita analiza la examinarea actului administrativ în litigiu, exclusiv din perspectiva legalității acestuia și a competențelor legale ale instanței nu se poate circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., observând Înalta Curte că judecătorul fondului corect a reținut că în ce privește sesizarea petentului cu privire la activitatea magistraților procurori, aceasta formează obiectul unei alte lucrări înregistrată sub nr. x/2018, astfel încât verificările finalizate prin rezoluția în litigiu nu au vizat activitatea procurorilor.

Au fost menționate de către recurent, ca motive străine de natura pricinii, acele motive reținute de instanța de fond prin care a fost respinsă contestația recurentului cu referire la faptul că sesizarea formează obiectul unei alte lucrări înregistrată sub nr. x/2018, susținând că această pretinsă lucrare nu împiedica instanța să judece contestația recurentului împotriva rezoluției anterior menționată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, reținând în moc corect că intimata a examinat sesizarea recurentului în concordanță cu atribuțiile, competențele și dispozițiile legale ce îi conferă acest drept menționând că Inspecția Judiciară nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanțe de control judiciar".

Susținerea recurentului ce vizează faptul că instanța de judecată a încălcat și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale specifice răspunderii disciplinare a celor doi procurori, a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale prin care s-a dispus achitarea recurentului, nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. "casarea unor hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat". Noțiunea de proces echitabil presupune și faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.

Nesocotirea de către instanța de fond a autorității de lucru judecat, invocată de către recurentul-reclamant, vizează, de regulă, situația în care instanța a reluat dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o jurisdicție anterioară și asupra căreia judecătorul a statuat, împrejurare care nu este întrunită în cauză. Or, în speță, recurentul nu a învederat existența unei atare ipoteze și prin urmare, critica formulată nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Și susținerile recurentului ce vizează existența unei grave neglijențe din partea celor doi procurori care au nesocotit normele penale de drept material cât și procesual penal, fiind trimis în judecată în baza rechizitoriului întocmit, pentru o infracțiune ce nu a săvârșit-o, nu pot fi primite.

Dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară ce constă în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

În ce privește condiția relei-credințe sau gravă neglijență, Înalta Curte observă că acestea sunt definite de art. 99^1 din Legea nr. 303/2004, astfel:

Alin. (1) - există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

Alin. (2) - există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material sau procesual.

Instanța de control judiciar reține că argumentele de fapt și de drept ce motivează soluțiile pronunțate, constituie aspecte ce țin de judecata propriu-zisă a cauzelor, susceptibile de a fi analizate în cadrul controlului de legalitate și temeinicie, realizat cu ocazia căilor de atac exercitate în condițiile legii, căi de atac formulate de altfel de recurent, instanța de judecată dispunând achitarea acestuia.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul - contestator A. împotriva sentinței nr. 254 din 12 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2021.