ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2449/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 4841 din 1 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal:

(i) a admis excepția nulității recursului, invocată din oficiu;

(ii) a constatat nulitatea recursului formulat de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene împotriva sentinței nr. 128 din 28 iunie 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

(iii) a obligat recurentul Ministerul Fondurilor Europene la plata sumei de 1.285,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 4841 din 1 octombrie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului, în sensul admiterii sale și respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Contestatorul susține că dezlegarea dată în recurs este rezultatul unei erori materiale, în condițiile în care calea de atac a fost motivată și criticile formulate se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs s-a arătat, în mod expres, că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fundamentat pe faptul că prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011.

Astfel, în mod greșit instanța de control judiciar a reținut că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ar fi fost indicate doar formal, că recurentul nu ar fi circumstanțiat în niciun mod critica potrivit căreia hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei și că s-a rezumat la a reitera sub o formă fidelă apărările susținute prin întâmpinare în fața instanței de fond.

Împrejurarea că în cererea de recurs a fost expusă situația de fapt pentru o bună înțelegere a speței sau au fost dezvoltate în susținerea criticilor la adresa sentinței atacate și raționamente similare cu cele de la fond, nu echivalează cu nemotivarea recursului, cum în mod greșit a reținut instanța de control judiciar, simpla parcurgere a cererii de recurs relevând elementele supuse analizei.

Ca atare, apreciază că eroarea materială constă în faptul ca instanța de recurs a reținut că recurentul-pârât nu ar fi indicat vreun motiv de nelegalitate pe care să-și fi întemeiat cererea, ceea ce a determinat instanța să aprecieze că respectivele critici formulate prin cererea de recurs nu ar putea fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deși, în cuprinsul cererii de recurs a fost menționat ca motiv de nelegalitate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aceste condiții, împrejurarea reținută de instanța a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care au condus la soluția aplicării de către instanța de control judiciar a sancțiunii nulității recursului formulat de instituția recurentă.

În opinia contestatorului, neobservarea faptului că în cererea de recurs a fost indicat, în mod expres, ca motiv de casare, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conduce la constatarea unei greșeli de judecată - de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, astfel că prin demersul promovat în cauză, nu se urmărește învestirea instanței cu "un recurs la recurs", ci îndreptarea unei erori materiale, care privește doar aspecte de ordin formal ale judecății recursului.

Contestatorul apreciază că eroarea materială care a condus la soluția de aplicare a sancțiunii nulității recursului formulat de recurentul-pârât este de ordin procedural, însă de o gravitate suficient de mare încât să conducă la o concluzie diferită a instanței de control judiciar, față de concluzia la care instanța ar fi ajuns în urma analizei motivului de recurs indicat de recurentul-pârât, în speța art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, soluția de constatare a nulității cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. este rezultatul unei erori materiale, situație de natură a atrage în cauză incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata Compania de Apă S.A. Buzău a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

Prin notele scrise înregistrate la dosar, contestatorul a solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare și respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată

II. Soluția Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor legale incidente și a actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Specificul contestației în anulare care este o cale extraordinară de atac prin care se urmărește desființarea unei hotărâri definitive nu pentru că fondul pricinii nu a fost corect soluționat, ci pentru că instanța de recurs a comis greșeli de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, se repercutează și asupra înțelesului pe care noțiunea de eroare materială o are în această materie, prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizând exclusiv greșeli de fapt, legate de aspecte de formă ale judecății recursului, și nu pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

A da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea în legătură cu modul în care au fost aplicate dispozițiile de drept material sau procedural, apreciate probele și stabilite raporturile între părți, ar însemna să li se deschidă acestora dreptul de a formula recurs la recurs, ceea ce nu este admisibil în actuala reglementare a căilor de atac.

Prin urmare, se impune a se verifica în ce măsură eroarea materială pe care o invocă contestatorul în susținerea contestației în anulare se circumscrie noțiunii de eroare materială avută în vedere de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că ceea ce se invocă de către contestator ca motiv de contestație în anulare se referă, în realitate, la greșita aplicare de către instanța de recurs a dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în esență, contestatorul susținând că în mod greșit instanța de recurs a constatat nulitatea recursului, în condițiile în care motivele din cuprinsul cererii sale se încadrau în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în mod expres în cererea de recurs.

Din considerentele deciziei nr. 4841 din 1 octombrie 2020, contestate, rezultă că instanța de recurs a făcut propria analiza asupra motivelor dezvoltate de recurent prin cererea de recurs și a statuat că " recurentul a indicat doar formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a circumstanția în niciun mod critica potrivit căreia hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei, rezumându-se la a reitera sub o formă fidelă apărările susținute prin întâmpinare în fața instanței de fond. O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs".

Prin urmare, ceea ce se critică de către contestator este modalitate în care instanța de recurs a apreciat asupra încadrării motivelor invocate în motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, raționamentul logico-juridic efectuat de instanța de judecată în urma unui demers deliberativ de interpretare a elementelor dosarului, nu poate face obiectul contestației în anulare întemeiată pe cazul de contestație mai sus menționat, pe această cale fiind susceptibile de valorificare numai erori materiale evidente în legătură cu aspectele de ordin formal ale judecării recursului.

În consecință, nu se poate identifica o eroare materială în pronunțarea deciziei contestate, ci eventual o greșeală de judecată ce nu poate fi constatată și remediată pe calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

Față de argumentele prezentate, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., se va respinge, cu opinie majoritară, contestația în anulare formulată de contestatorul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga contestatorul la plata sumei de 535,49 RON către intimata Compania de Apă Buzău S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată (aferente transportului), potrivit dovezilor pe care partea le-a depus la dosar la termenul de dezbateri .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene împotriva Deciziei nr. 4841 din 1 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatorul la plata sumei de 535,49 RON către intimata Compania de Apă Buzău S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 mai 2022.

Cu opinie separată, în sensul admiterii contestației în anulare formulată de contestatorul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, anulării Deciziei nr. 4841 din 1 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 și rejudecării recursului.

Contrar opiniei majoritare, apreciez că se impunea admiterea contestației în anulare formulată de Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene împotriva deciziei nr. 4841 din 1 octombrie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, anularea deciziei contestate și rejudecarea recursului, pentru considerentele următoare:

Instanța de recurs a constatat nulitatea recursului cu argumentarea că motivele de recurs desemnează ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, se observă că recurentul nu circumstanțiază în niciun mod critica potrivit căreia hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei, rezumându-se la a reitera sub o formă fidelă apărările susținute prin întâmpinare în fața instanței de fond.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

În motivare, cererea de recurs deși conține la începutul ei o reiterare a aspectelor din întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, partea a doua a cererii se referă, chiar dacă nu explicit prin indicarea incidenței pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., la motivarea hotărârii.

Astfel, s-a afirmat și apoi detaliat faptul că modalitatea în care instanța de fond a înțeles să motiveze sentința recurata încalcă prevederile art. 425 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Art. 425 - Conținutul hotărârii

(1) Hotărârea va cuprinde:

(...)

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținuta de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Din modul de redactare a textului de lege, rezultă faptul că art. 425 C. proc. civ. conține norme imperative iar lipsa unor mențiuni poate atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și următoarele C. proc. civ.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe celelalte, pentru ce motiv a găsit o probă ca fiind pertinentă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială a acestuia.

Potrivit jurisprudenței în materie, dreptul la un proces echitabil presupune și motivarea hotărârilor.

Justițiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat toate probele administrate. În plus, enunțarea problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul și-a întemeiat soluția trebuie să permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unui recurs.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant în jurisprudența sa, faptul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția CEDO, nu poate trece drept efectiv decât dacă "cererile și observațiile părților sunt în mod real ascultate" adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.

În concret, chiar dacă partea a indicat și reiterat expres faptul că recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., față de care în mod corect s-a admis excepția nulității, conținutul căii de atac se referă și la alte motive neanalizate.

Acest lucru, având în vedere scopul instituit de legiuitor pentru art. 502 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. echivalează cu o necercetare integrală a căii de atac, ce se poate subsuma unei "erori materiale", care ar atrage admiterea contestației în anulare.