ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2358/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția contencios administrativ și fiscal la data de 3.10.2016 sub nr. x/2016, reclamanții A., prin Președinte B. și B., au chemat în judecată în calitate de pârât Guvernul României, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr. 973/2002 Anexa 64 pentru atestarea domeniului public al unităților administrative teritoriale poziția 175 pentru suprafețele alpine ale munților Sturu 240 ha, Șarba 70 ha, Peștișanu 142 ha și Turcineasa 134 ha.

La data de 28 noiembrie 2016 pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței.

De asemenea pârâtul a invocat excepția tardivității introducerii plângerii prealabile, arătând că potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual (așa cum este și Hotărârea Guvernului nr. 973/2002) trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

De asemenea s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților argumentându-se că aceștia au obligația, odată cu promovarea acțiunii, de a-și dovedi calitatea procesuală activă, adică faptul că sunt într-adevăr titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății.

La data de 28 noiembrie 2016 Guvernul României a depus o cerere de introducere în cauză a unității administrativ-teritoriale - Orașul Tismana, reprezentat prin Primar, titularul unor drepturi reale asupra imobilelor în discuție, pentru asigurarea contradictorialității.

Prin sentința nr. 17/10.02.2017, Tribunalul Gorj a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamanta A., prin Președinte B. și B. și pârâtul Guvernul României, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017.

Prin sentința nr. 417 din 30.08.2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2017, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții B. și A.-prin Președinte B., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Orașul Tismana, având ca obiect "anulare act administrativ declinare de competență", ca tardiv formulată.

Prin Decizia nr. 2299 din 04.06.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția nulității recursului și s-a admis recursul formulat de A. și B. împotriva sentinței nr. 417/2017 din 30 august 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, s-a dispus casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

La data de 20.11.2020, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția C.A.F. sub nr. x/2017

Prin sentința nr. 139 din 5 mai 2021, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de către reclamantul B., în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI, și CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI TISMANA, pentru lipsa procedurii prealabile. A respins acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI și CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI TISMANA, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii formulate de recurentul reclamant, B., pentru lipsa plângerii prealabile susține recurentul că, această problemă a fost analizată și soluționată chiar de către Î.C.C.J. și, în lumina art. 501 C.od Procedură Civilă, în caz de casare, hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanțele care judecă fondul.

Or, în dispozitivul hotărârii atacate s-a admis recursul ambelor părți, deci și al lui B., iar în considerentele hotărârii se specifică foarte clar care sunt motivele care au condus la această sentință. Instanța de fond după casare, nu mai trebuie să se pronunțe asupra unei probleme de drept dezlegate deja de instanța ierarhic superioară, ci trebuie să judece numai fondul, deoarece problema procedurii prealabile a fost analizată pe deplin de Î.C.CJ. și s-a pronunțat definitiv asupra acestei chestiuni de drept. De altfel, în motivarea hotărârii se stipulează fără echivoc faptul că reclamanții au sesizat instanța de judecată la data de 03.08.2016 după ce, în prealabil au solicitat, prin cererea adresată Guvernului României, revocarea parțială a H.G. nr. 973/2002, Anexa nr. 64 la data de 03.08.2016, cerere la care recurenții-reclamanți nu au primit niciun răspuns din partea autorității sesizate și din acest punct de vedere, apare ca neînțelasă atitudinea instanței de fond, care și-a permis să cenzureze o hotărâre a Î.C.C.J.

Analizând însă aspectele privind neteimeinicia acțiunii promovate de A., în opinia recurentei, abordarea instanței de fond este eronată.

În opinia recurentei, instanța de fond în mod eronat a concluzionat că, recurenta nu are calitatea de persoană vătătmată, ignorând faptul că aceasta nu-și poate redobândi dreptul de proprietate, omițând că interesul promovării acestei acțiuni este născut și actual de vreme ce în tot acest timp recurenta a avut calitatea de proprietar.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În cauza de față, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat anularea Poziției 175 din Anexa 64 la Hotărârea Guvernului nr. 973/2002.

Litigiul a fost înregistrat inițial pe rolul Tribunalului Gorj, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, iar prin sentința nr. 17/10.02.2017 pronunțată în acest dosar s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, unde s-a format dosarul nr. x/2017.

Prin Sentința 417/30.08.2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul anterior menționat s-a dispus respingerea acțiunii ca tardiv formulată.

Împotriva acestei hotărâri recurenții-reclamanți au formulat recurs, fiind format în acest sens pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal dosarul nr. x/2017.

În cadrul respectivului dosar Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 2299/04.06.2020, prin care s-a dispus admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii formulate de recurentul-reclamant B. pentru lipsa procedurii prealabile, instanța de control judiciar apreciază că instanța de fond a aplicat în mod corect prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, recurentul-reclamant nu a dovedit faptul că ar fi comunicat emitentului actului administrativ contestat o plângere prealabilă prin care să fi solicitat revocarea respectivei Hotărâri de Guvern, astfel încât instanța a constatat în mod corect că, în speță, au fost încălcate cerințele imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește criticile referitoare la soluția de respingere ca neîntemeiată a acțiunii formulate de către recurenta-reclamantă A., instanța constată că și acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, instanța de fond a reținut în mod corect că au fost îndeplinite condițiile de valabilitate extrinsecă ale actului administrativ contestat (Hotărârea Guvernului nr. 973/2002), deoarece: acesta a fost adoptat conform prevederilor art. 107 din Constituția României și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998

3

; proiectul său a fost însoțit de o Notă de fundamentare (din care reiese inclusiv că a fost inițiat de instituția care deținea la acea dată competențe în domeniul respectiv - Ministerul Administrației Publice); la elaborarea actului au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/2001, în vigoare la acea dată, proiectul actului administrativ fiind contrasemnat, respectiv avizat de către autoritățile publice interesate în aplicarea acestuia și, sub aspectul legalității, de Ministerul Justiției, astfel cum reiese din Nota de fundamentare.

Instanța de fond a mai reținut și faptul că, din cuprinsul documentației care a stat la baza adoptării Hotărârii Guvernului nr. 973/2002 rezultă conformitatea acesteia cu normele legale în baza cărora a fost adoptată.

De asemenea, instanța de fond în mod corect a reținut că, actul administrativ contestat nu reprezintă un titlu de proprietate în favoarea statului, ci are ca efect doar aprobarea inventarului centralizat, întocmit potrivit art. 20 din Legea nr. 213/1998 și plasarea bunurilor inventariate într-un anumit regim juridic.

Conceptul de valabilitate a titlului de preluare a bunurilor din domeniul public sau privat al unității administrativ teritoriale este nuanțat de art. 7 din Legea 213/1998, în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 973/2002, și potrivit căruia "Dreptul de proprietate publică se dobândește: (…) f) prin alte moduri prevăzute de lege."

Referința, prin alte moduri prevăzute de lege" se consideră a fi realizată raportat la art. 557 coroborat cu art. 858 și 863 C. civ., dar și art. 40 din Legea 18/1991, rezultând ca și condiție de apartenență la domeniul public a bunurilor dobândite printr-unul din modurile de dobândire prevăzute de lege .

Raportat la situația juridică a terenurilor în cauză, susținerile recurentei nu sunt de natură a dovedi nelegalitatea actului administrativ adoptat de Guvern, atât timp cât, în speță, nu se realizează dovada nelegalității trecerii bunurilor în proprietatea statului, iar din cuprinsul documentației care stă la baza actului administrativ contestat rezultă conformitatea actului administrativ cu normele legale în baza căruia a fost emis.

Față de aspectele anterior menționate, instanța de control judiciar apreciază că, nu pot fi reținute motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nici în ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a acțiunii formulate de recurentul-reclamant B. pentru lipsa procedurii prealabile, și nici în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii formulate de recurenta-reclamantă A. ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții B. și A. - prin președinte B. împotriva sentinței nr. 139 din 05 mai 2021 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2022.