ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 231/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 octombrie 2015, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și ANAF - DGRFP Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, a solicitat anularea Deciziei nr. 375/27.08.2015 privind soluționarea contestației emisă de DGRFP Ploiești, cu consecința anulării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/27.05.2015, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, prin care s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului pentru debite ale Societății B. S.R.L., în temeiul art. 27 alin. (2(lit. c) din Codul de procedură fiscală.

1.2. Prin sentința civilă nr. 60 din 09 martie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și ANAF - DGRFP Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, ca neîntemeiată.

1.3. Împotriva sentinței civile nr. 60 din 09 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 3381 din 17 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 60 din 09 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

1.4. Cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 14 ianuarie 2019.

Prin sentința civilă nr. 73 din 25 martie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și a anulat Decizia nr. 375 din 27.08.2015, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Decizia nr. 120 din 27.05.2015, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița.

Împotriva sentinței civile nr. 73 din 25 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești ("DGRFP Ploiești") și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița ("AJFP Ialomița").

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta DGRFP Ploiești a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susține că instanța de fond a reținut greșit că datoriile societății comerciale sunt aferente unei perioade în care reclamantul nu a exercitat mandatul de administrator. Acesta a fost numit în funcție în luna octombrie 2014 și, până la încheierea Procesului-verbal de declarare a insolvabilității de către organul fiscal (21.11.2014) a avut la dispoziție o lună să evalueze situația financiară a debitoarei și să acționeze.

Consideră recurenta-pârâtă că instanța de fond a reținut greșit că în cauză nu s-a făcut dovada relei-credințe a reclamantului. Această condiție legală este îndeplinită, fiind dovedită prin modul în care a acționat reclamantul, respectiv prin gestionarea deficitară a resurselor societății corelată cu neplata obligațiilor fiscale, care a transformat societatea dintr-o entitate deținătoare de active aducătoare de profit într-una ce înregistrat debite. Totodată, reaua-credință este dovedită și prin faptul că, deși avea posibilitatea de a solicita deschiderea procedurii insolvenței, intimatul-reclamant nu și-a îndeplinit această obligație legală, astfel cum este prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală.

Arată recurenta-pârâtă că, potrivit art. 3 din Legea nr. 86/2006, obligația constatării stării de insolvență revine debitorului, prin administratorii statutari, în termen de 30 de zile de la apariția acestei stări, iar nu de la data la care a fost constatată de organul fiscal prin proces-verbal. Astfel, în mod corect organul fiscal a apreciat că administratorul societății avea cunoștință de obligațiile restante și a omis în mod voit să demareze procedura de intrare în insolvență.

Mai susține recurenta-pârâtă că instanța de fond a omis faptul că, deși Codul de procedură fiscală nu definește noțiunea de "rea-credință", acest concept trebuie raportat la limbajul comun ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă și rău intenționată, iar atitudinea reclamantului în speță este una de indiferență față de obligațiile fiscale ale societății și de acceptare a consecinței afectării bunului mers al acesteia.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta AJFP Ialomița a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de fond a reținut în mod greșit că datoriile societății comerciale sunt aferente unei perioade în care reclamantul nu a exercitat mandatul de administrator și că în cauză nu s-a făcut dovada relei-credințe a acestuia. Reaua-credință a reclamantului este dovedită prin modul în care acesta a acționat, transformând societatea dintr-o entitate deținătoare de active aducătoare de profit într-una ce a înregistrat debite, astfel încât decizia de atragere a răspunderii solidare a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 27 alin. (2) lit. b) și c) din O.G. nr. 92/2003.

Arată recurenta-pârâtă că administratorul societății avea obligația de a solicita deschiderea procedurii insolvenței în termenul legal, iar potrivit datelor comunicate de ONRC, reclamantul a fost numit administrator statutar la data de 05.09.2014, anterior declarării stării de insolvabilitate a Societății B. S.R.L. de către organul fiscal, la data de 21.11.2014.

În opinia recurentei-pârâte, nu prezintă relevanță faptul că obligațiile fiscale pentru care s-a angajat răspunderea sunt aferente perioadei 01.04.2009 - 31.03.2013, întrucât angajarea răspunderii solidare s-a făcut în condițiile art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, pentru neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de a solicita instanței competente deschiderea procedurii insolvenței.

Mai susține recurenta-pârâtă că buna-credință este o prezumție care poate fi combătută prin orice mijloc de probă de cel interesat. În speță, din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligațiilor sale legale, fiind, astfel, îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii solidare.

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare în dosarul instanței de recurs, depunând concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt nefondate, pentru considerentele ce succedă:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși pârâta AJFP Ialomița a încadrat recursul în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu doar punctului 8 al acestui articol, urmând a fi analizate din această perspectivă. Motivele de nelegalitate expuse nu cuprind nicio critică referitoare la o pretinsă nemotivare a sentinței recurate ori cu privire la prezentarea de către instanța de fond a unor considerente contradictorii/străine pricinii, astfel că invocarea de către recurenta-pârâtă AJFP Ialomița a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este strict formală, toate susținerile fiind subsumate pct. 8, vizând greșita aplicare a normelor de drept material incidente cauzei.

Având în vedere similitudinea criticilor de nelegalitate formulate de pârâte, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

Înalta Curte reține că intimatul-reclamant a fost numit administrator al Societății B. S.R.L. la data de 05.10.2014, iar debitele restante ale societății provin din perioada 01.04.2009 - 31.03.2013, fiind constatate prin Decizia de impunere nr. x/21.05.2014.

Prin Procesul-verbal nr. x din 21.11.2014, AJFP Ialomița a declarat starea de insolvență a Societății B. S.R.L., iar prin încheierea din 24 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a falimentului împotriva societății debitoare, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/2014. Din cuprinsul Raportului întocmit de lichidatorul judiciar al debitoarei asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, s-a reținut că această situație a fost generată de cauze economice, activitatea neputând fi redresată prin strategii și măsuri de relansare economică.

Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală (în temeiul cărora a fost emisă decizia de angajare a răspunderii solidare):

"Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate."

S-a arătat de către pârâte că reclamantul a fost numit în funcția de administrator cu o lună înainte ca organul fiscal să întocmească procesul-verbal de declarare a insolvabilității societății și că a stat în pasivitate în acest timp, fără a sesiza instanța competentă în vederea deschiderii procedurii insolvenței, această împrejurare fiind un reper cu privire la îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală pentru atragerea răspunderii solidare.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susțineri, prin care se încearcă a se acredita ideea relei-credințe a reclamantului, prima instanță reținând în mod corect că buna-credință se prezumă și că pârâtele nu au indicat, în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare, actele și faptele care dovedesc că intimatul-reclamant a acționat cu rea-credință. Nici în recurs pârâtele nu au motivat într-o modalitate convingătoare cu privire la acest aspect, limitându-se la a relua apărările din fond, circumscrise majoritar ideii pasivității și dezinteresului intimatului-reclamant cu privire la situația debitelor restante înregistrate de societate.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală prevede în mod expres cerința relei-credințe a administratorului statutar pentru atragerea răspunderii solidare și, deși pârâtele au arătat în mod corect că legea nu prevede o definiție a acestei atitudini subiective, totuși existența sa trebuie să rezulte cu evidență din motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare, prin raportare la acte/fapte ale persoanei vizate de această măsură. Cum buna-credință se prezumă, recurentelor-pârâte le revenea sarcina de a răsturna această prezumție, prin dovezi și argumente pertinente, care să contureze atitudinea subiectivă a intimatului-reclamant în neîndeplinirea obligației imputate de organul fiscal.

Or, în cuprinsul deciziei emise de AJFP Ialomița, s-a susținut sumar, într-o singură frază, că reaua-credință "rezidă în faptul că administratorul nu a acționat cu bună-credință" pentru restructurarea datoriilor societății, reorganizarea judiciară a acesteia sau prin solicitarea de înlesniri fiscale, fiind expusă o motivare cu caracter generic, fără o legătură concretă cu intimatul-reclamant, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat anterior, societatea înregistra debite restante anterioare numirii sale în funcție. Aceeași motivare generică se constată și la nivelul deciziei de soluționare a contestației, emise de DGRFP Ploiești, care se rezumă la a concluziona că reaua-credință derivă din nesolicitarea insolvenței societății; aceasta nu reprezintă o motivare a relei-credințe, ci expunerea situației premisă a art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală.

Totodată, având în vedere că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă doar în temeiul lit. c) a art. 27 anterior amintit, instanța de contencios administrativ este îndrituită să analizeze doar argumentele și apărările formulate de părți cu privire la îndeplinirea cerințelor prevăzute de acest text de lege. Din această perspectivă, susținerile recurentelor-pârâte referitoare la acțiunile reclamantului, care, se pretinde, ar fi condus societatea în stare de insolvență, transformând-o dintr-o entitate aducătoare de profit într-una ce înregistrează debite, sunt străine de obiectul cauzei, acțiunile imputate intimatului-reclamant nefăcând obiectul de reglementare al art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală. De altfel, din cuprinsul raportului întocmit de lichidatorul judiciar al societății, a rezultat că nu acțiunile reclamantului au generat starea de insolvență a persoanei juridice, ci această situație se datorează unor cauze economice obiective.

Nu va fi primită nici critica de nelegalitate referitoare la greșita apreciere de către instanța de fond, ca fiind relevantă soluționării cauzei, a împrejurării că debitele societății la care reclamantul a fost administrator statutar erau anterioare perioadei în care a îndeplinit această funcție. Într-adevăr, acest considerent excede conținutului art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, însă el trebuie interpretat contextual, ca un argument suplimentar în examinarea pretinsei rele-credințe a intimatului-reclamant, iar nu ca o condiție distinctă de aplicare a acestui caz legal de atragere a răspunderii solidare.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâte, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița împotriva sentinței civile nr. 73 din 25 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.