ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3381/2018

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., cetățean italian, administrator al SC B. SRL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și ANAF - DGRFP Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, anularea Deciziei nr. 375 din 27.08.2015 privind soluționarea contestației emisă de D.G.R.F.P., cu consecința anulării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 27.05.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, prin care s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului pentru anumite debite ale societății B., în temeiul art. 27 alin. (2) lit. c) din C. proc. fisc.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 60 din 09 martie 2016, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței nr. 60 din 9 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurentul reclamant a susținut, în dezvoltarea motivului de recurs, că instanța de fond în mod greșit nu a observat faptul că regula în materie fiscală o reprezintă răspunderea societății debitoare a obligației de plată, angajarea răspunderii solidare a altor persoane, consacrată de art. 27 și art. 28 din C. proc. fisc. reprezentând o situație de excepție.

Totodată instanța de fond a ignorat argumentele esențiale referitoare la problema relei credințe, una dintre condițiile impuse de legiuitor pentru angajarea răspunderii solidare fiind reaua credință a administratorului, care nu se prezumă.

În jurisprudență, s-a arătat că reaua credință trebuie dovedită, nu doar afirmată, și că ea trebuie să existe la momentul la care obligațiile trebuiau/puteau fi declarate și plătite.

Or, intimatele susțin practic, în cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate, că însăși fapta sancționată constituie proba relei credințe.

Eronat a apreciat curtea de apel și certitudinea debitului, judecătorul făcând confuzie între certitudinea unui debit și executorialitatea actelor administrative.

În opinia recurentului, debitul arătat în cuprinsul deciziei contestate este unul lipsit de certitudine, câtă vreme întinderea sa reală nu este stabilită definitiv.

Greșit a fost apreciată și starea de insolvabilitate a societății. Astfel, potrivit art. 176 alin. (1) din C. proc. fisc. , este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri sau bunuri urmăribile.

Prin urmare, este vorba de o procedură specifică creanțelor bugetare, care nu se raportează la datoriile debitorului în general, ci exclusiv la obligațiile fiscale, elementul fundamental al declarării unui debitor în stare de insolvabilitate constituindu-l raportul dintre totalitatea creanțelor fiscale și cea a veniturilor și bunurilor urmăribile, neputându-se deci vorbi despre un debitor insolvabil dacă nu există o certitudine absolută în privința întinderii obligațiilor fiscale.

Instanța nu s-a pronunțat asupra motivului distinct de nelegalitate a actului administrativ fiscal referitor la neclaritatea și imprecizia normei juridice incidente. S-a raportat recurentul, sub acest aspect, la prevederile Constituției României, la jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și la dispozițiile Legii nr. 24/2000.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatele pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și DGRFP Ploiești - AJFP Ialomița au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat și reiterând principalele apărări expuse și în fața instanței de fond.

Prin încheierea de ședință din 29 mai 2018, pronunțată în condițiile art. 493 din C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat doar în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu preliminar, se reține că, potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunțare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, obligația de a analiza cererile, precum și apărările formulate de părți, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt și cu aplicarea corespunzătoare a normelor și principiilor de drept incidente.

Totodată, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, judecătorul fondului nu s-a preocupat de verificarea susținerii privind lipsa de certitudine a debitului, datorată contestării deciziei de impunere.

De asemenea, hotărârea recurată nu examinează corespunzător condiția relei credințe pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului și nici critica privind modul de stabilire a întinderii răspunderii, care impunea solicitarea și analizarea inclusiv a unor date privind administratorii societății și acțiunile acestora din perioada anterioară momentului ivirii stării de insolvabilitate a societății debitoare.

Instanța nu a analizat nici criticile de nelegalitate privind greșita reținere a stării de insolvabilitate a societății din perspectiva art. 176 alin. (1) din C. proc. fisc. (în conformitate cu care este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri sau bunuri urmăribile).

În sfârșit, din conținutul hotărârii recurate nu rezultă că ar fi făcut obiectul analizei judecătorului nici motivul de nelegalitate a actului administrativ fiscal decurgând din neclaritatea și imprecizia normei juridice incidente, motiv invocat de recurentul reclamant din perspectiva prevederilor Constituției României, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor Legii nr. 24/2000.

Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanță în mod greșit nu a intrat în cercetarea fondului acțiunii în ceea ce privește aspectele expuse mai sus - apreciază recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze sentința și să trimită cauza spre rejudecare în fond aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării se vor administra probele apreciate necesare pentru a se putea analiza corespunzător criticile mai sus menționate, îndeosebi cele cu privire la certitudinea debitului, stadiul procedurii contestării deciziei de impunere și al procedurii falimentului, inclusiv eventuala recuperare parțială sau totală a debitului.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu prevederile art. 496 și art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. (administrator al SC B. SRL), va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. (administrator al SC B. SRL) împotriva Sentinței nr. 60 din 09 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2018.

Procesat de ED