ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5411/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II -a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, a contestat decizia 217/28.12.2016 emisa de către ANAF-DGRFP Ploiești privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 94868/6.10.2016 de angajare solidară a sa în temeiul art. 25 Codul de procedură fiscală pentru obligațiile fiscale ale debitoarei B. S.R.L., solicitând desființarea Deciziei nr. 217/28.12.2016 emisa de către ANAF-DGRFP Ploiești pentru motive de nelegalitate și netemeinicie; desființarea Deciziei nr. 94868/6.10.2016 de angajare a răspunderii sale solidare, emisa de AJFP Prahova pentru suma de 1.266.448 RON, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie; anularea Raportului de Inspecție Fiscala nr. x/23.02.2016 și a Deciziei de Impunere nr. x/30.03.2016, acte administrative în baza cărora s-a emis Decizia de angajare solidară a sa, pentru motive de netemeinicie și nelegalitate referitoare la stabilirea obligațiilor fiscale.

Prin încheierea de ședință din data de 08 mai 2018, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția inadmisibilității formulării capătului de cerere având ca obiect anularea RIF nr. x/23.02.2016 și a deciziei de impunere nr. x/30.03.2016, invocată prin întâmpinare și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

Prin încheierea de ședință din data de 05 iunie 2018, Curtea de Apel Ploiești a respins ca neconcludentă proba cu expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate, solicitată de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 161 din data de 02 octombrie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a III -a contencios administrativ și fiscal a respins, în parte, contestația formulată de reclamantul A., ca inadmisibilă și, în parte, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, precum și a încheierilor de ședință pronunțate la data de 08 mai 2018 și data de 05 iunie 2018 ale Curții de Apel Ploiești, secția a II - a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

II. Decizia ce face obiectul cererii de revizuire

Prin decizia nr. 2490 din 15 aprilie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 08 mai 2018, a încheierii din 05 iunie 2018 și a sentinței nr. 161 din 02 octombrie 2018 ale Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

III. Calea de atac exercitată

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casației și Justiție la data de 15 mai 2021 sub nr. x/2021, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 2490 din 15 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, solicitând anularea acesteia deoarece este potrivnică sentinței civile nr. 550/27.06.2018 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016.

În drept, revizuenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire se arată că decizia nr. 2490 din 15.04.2021 încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 550/27.06.2018, prin care Tribunalul Prahova, secția II contencios administrativ și fiscal a respins cererea AJFP Prahova pentru angajarea răspunderii patrimoniale solicitate în cadrul procedurii insolvenței, sentință rămasă definitivă prin decizia nr. 560/18.10.2018 a Curții de Apel Ploiești.

Consideră revizuentul că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., întrucât decizia atacată cu prezenta cale de atac extraordinară este potrivnică sentinței civile nr. 550/27.06.2018, prin care a fost respinsă angajarea răspunderii patrimoniale a revizuentului.

Se arată că în cauză sunt aplicabile și statuările reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lungu contra României, în sensul că există o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția EDO, atunci când sunt desfășurate concomitent două proceduri distincte, chiar cu temeiuri juridice diferite, dar care urmăresc același scop.

În ceea ce-l privește pe revizuent, AJFP Prahova a acționat în paralel, utilizând două proceduri distincte, cea prevăzută de Legea insolvenței și cea prevăzută de Codul de procedură fiscală).

Utilizând aceleași acte administrative, urmărind însă același scop, respectiv obligarea fostului administrator la suportarea obligațiilor fiscale ale societății debitoare respectiv la plata sumei de 1266448 RON.

Această interdicție, respectiv utilizarea în paralel a două proceduri distincte, dar care urmăresc același scop, stă la baza principiului " ne bis in idem", principiu care trebuie raportat și la dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO.

Prin urmare, principiul enunțat de dispozițiile art. 430-431 C. proc. civ. trebuie privit și din perspectiva jurisprudenței CEDO, având menirea de a ocroti principiul securității raporturilor juridice, prin împiedicarea rejudecării unei chestiuni litigioase, indiferent de natura litigiului în care este repusă în discuție o chestiune litigioasă definitiv tranșată.

Considerând, așadar, că sunt îndeplinite dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul solicită admiterea căii de atac și anularea deciziei criticate.

Prin cererea înregistrată la 20.04.2022, revizuentul a formulat un nou motiv de revizuire împotriva deciziei nr. 2490 din 15.04.2021, considerând că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Motivând această cerere, revizuentul susține că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție este pronunțată cu încălcarea prevederilor dreptului european, astfel cum acesta a fost interpretat prin deciziile CJUE pronunțate în cauzele C-430/19 și C-298/2016, decizii incidente în speță, în opinia acestuia.

În esență, revizuentul susține că prin refuzul administrației financiare de a pune la dispoziția acestuia raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere ce au fost emise în privința societății B., practic un refuz de acces la dosarul administrativ, a fost încălcat dreptul său la apărare, întrucât nu avea o altă posibilitate de a cunoaște izvorul obligațiilor pentru care a fost emisă decizia de angajare a răspunderii solidare.

Totodată, revizuentul susține că administrația financiară a sancționat societatea B. pentru comportamentul inadecvat al furnizorilor săi, încălcând, astfel, principiile ce se degajă din jurisprudența dezvoltată CJUE sub acest aspect.

Față de toate aceste considerente, pe larg dezvoltate în cererea sa, revizuentul solicită retractarea deciziei atacate, cu consecința rejudecării recursului declarat împotriva sentinței nr. 161/02.10.2018, precum și a încheierilor de ședință pronunțate la data de 08 mai 2018 și data de 05 iunie 2018 ale Curții de Apel Ploiești, secția a II - a contencios administrativ și fiscal.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

Examinând prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte constată că revizuentul a învestit Curtea de Apel Ploiești, secția a II -a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. cu o acțiune în contencios administrativ, prin care a contestat decizia 217/28.12.2016 emisa de către ANAF-DGRFP Ploiești privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 94868/6.10.2016 de angajare solidară a sa în temeiul art. 25 Codul de procedură fiscală pentru obligațiile fiscale ale debitoarei B. S.R.L., solicitând desființarea Deciziei nr. 217/28.12.2016 emisa de către ANAF-DGRFP Ploiești pentru motive de nelegalitate și netemeinicie; desființarea Deciziei nr. 94868/6.10.2016 de angajare a răspunderii sale solidare, emisa de AJFP Prahova pentru suma de 1.266.448 RON, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie; anularea Raportului de Inspecție Fiscala nr. x/23.02.2016 și a Deciziei de Impunere nr. x/30.03.2016, acte administrative în baza cărora s-a emis Decizia de angajare a răspunderii sale solidare.

Prin încheierea de ședință din data de 08 mai 2018, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția inadmisibilității formulării capătului de cerere având ca obiect anularea RIF nr. x/23.02.2016 și a deciziei de impunere nr. x/30.03.2016, invocată prin întâmpinare și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

Prin încheierea de ședință din data de 05 iunie 2018, Curtea de Apel Ploiești a respins ca neconcludentă proba cu expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate, solicitată de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 161 din data de 02 octombrie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a III -a contencios administrativ și fiscal a respins, în parte, contestația formulată de reclamantul A., ca inadmisibilă și, în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 161/02.10.2018, precum și a încheierilor de ședință pronunțate la data de 08 mai 2018 și data de 05 iunie 2018 ale Curții de Apel Ploiești, secția a II - a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2490/15.04.2021 Înalta Curte de Casație SCAF a respins ca nefondat recursul declara împotriva încheierii din 08 mai 2018, a încheierii din 05 iunie 2018 și a sentinței nr. 161 din 02 octombrie 2018 ale Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamantul A. a formulat revizuire împotriva deciziei nr. 2490/15.04.2021, considerând că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 550/27.06.2018 și, totodată, că a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului european.

Constată Înalta Curte că este nefondată cererea de revizuire în discuție, nefiind incident nici motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. dar nici cel prervăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la primul motiv de revizuire invocat, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Determinarea sferei de aplicare a dispozițiilor anterior amintite presupune examinarea legii procesuale aplicabile în cauză, fiind de subliniat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

În cauza de față procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, astfel că revine instanței de revizuire sarcina de a analiza existența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. exclusiv prin raportare la efectul negativ al autorității de lucru judecat, consacrat prin dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Așadar, existența acestui motiv de revizuire presupune demonstrarea existenței triplei identități de părți, obiect și cauză, cerute de textul de lege în vigoare la data începerii procesului, fiind de subliniat faptul că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu constituia motiv de revizuire. O atare concluzie rezultă din modalitatea de redactare a prevederilor art. 513 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite.

În prezent, ca urmare a modificărilor operate prin efectul Legii nr. 310/2018, dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. au următorul cuprins: "Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat".

Prin urmare, în contextul legislativ aplicabil cauzei de față, numai neobservarea efectului negativ al instituției autorității de lucru judecat poate fi sancționat pe tărâmul revizuirii nu și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Din această perspectivă, Înalta Curte, examinând pricinile ce au format obiectul dosarului nr. x/2016 și respectiv nr. 132/42/2017*, constată că nu există tripla identitate cerută de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în cauza ce a format obiectul dosarului x/2016, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a formulat o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâtului A. în temeiul dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 85/2014.

Potrivit dispozițiilor art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;

d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă.

În cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea deciziei de atragere a răspunderii sale solidare cu debitoarea B., decizie emisă în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și în acord cu care pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Așadar, contrar celor susținute de revizuent, nu există identitate de obiect și nici de cauză între cele două dosare, din moment ce obiectul primului dosar este reprezentat de pretenția formulată de AJFP Prahova, aceea de obligare a pârâtului A. la suportarea pasivului debitoarei B., în timp ce obiectul dosarului nr. x/2017 este reprezentat de cererea de anulare a unui act administrativ fiscal. Faptul că și acest act din urmă are ca obiect angajarea răspunderii solidare a reclamantului, alături de societatea B., nu semnifică existența unei identități de obiect între cele două cauze, identitatea finalității demersurilor judiciare putând fi relevantă doar pentru dezbaterea noțiunii de chestiune litigioasă, ce ar atrage în discuție problematica incidenței dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții ce nu sunt aplicabile cauzei, după cum s-a arătat mai sus.

Cauza celor două dosare este, de asemenea, diferită, în primul dosar soluționat instanța fiind chemată să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 85/2014 în timp ce pricina ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 a vizat verificarea legalității deciziei de angajare a răspunderii solidare din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală, în special a celor edictate la art. 25 alin. (2) lit. d) din actul normativ anterior menționat.

Cât privește referirile revizuentului la jurisprudența CEDO citată, în special hotărârea pronunțată în cauza Lungu contra României, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu poate fi aplicat silogismul ce a condus instanța europeană la pronunțarea hotărârii în discuție, cât timp acesta are în vedere rejudecarea unei chestiuni litigioase tranșate definitiv în cadrul unei alte proceduri judiciare.

Pornind de la faptul că o chestiune determinantă a fost analizată în cadrul unor proceduri judiciare paralele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, subliniază, în cuprinsul hotărârii pronunțate în cauza Lungu și alții împotriva României, că "în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem.

Așadar, în lumina celor statuate de CEDO în cauza anterior citate, se poate reține o încălcare a principiului securității raporturilor juridice numai atunci când chiar dacă nu există identitatea de obiect a unor proceduri judiciare, o chestiune determinantă, comună acelor proceduri, este tranșată diferit de cele două instanțe.

Or, nu aceasta este situația în cauza de față, în condițiile în care premisele angajării răspunderii administratorului debitorului insolvabil pe tărâmul dispozițiilor art. 169 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2014 diferă de cele avute în vedere de dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, neexistând, astfel, o chestiune litigioasă unică, tranșată în mod diferit prin două hotărâri judecătorești definitive.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica revizuentului la adresa deciziei nr. 2490 din 15.04.2021, din perspectiva dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește cel de al doilea motiv de revizuire formulat, Înalta Curte constată că acesta este grefat pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituția României republicată, "ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

În fine, dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, statuează următoarele: "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Din interpretarea prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea 554/2004 rezultă faptul că legiuitorul a avut în vedere ipoteza conflictului dintre legea națională și legislația Uniunii Europene, soluționat de instanța a cărei deciziei se cere a fi retractată, în favoarea normei interne, astfel că este admisibilă o atare cerere de revizuire numai în contextul în care instanța, aflată în prezența unui conflict de reglementare, dă eficiență normei interne, deși aceasta este contrară reglementării consfințite prin normele de drept ale Uniunii Europene.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că revizuentul a invocat, în cursul judecării recursului declarat împotriva sentinței nr. 161/02.10.2018, aplicarea deciziei CJUE pronunțate în cauza C-430/19, decizie incidentă în speță, în opinia acestuia.

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-430/19, CJUE a statuat în sensul următor:

1) Principiul general al dreptului Uniunii al respectării dreptului la apărare trebuie interpretat în sensul că, dacă, în cadrul procedurilor administrative naționale de inspecție și de determinare a bazei de impozitare a taxei pe valoarea adăugată, o persoană impozabilă nu a avut posibilitatea să aibă acces la informațiile care figurează în dosarul său administrativ și care au fost luate în considerare la adoptarea unei decizii administrative care i-a impus obligații fiscale suplimentare, iar instanța sesizată constată că, în lipsa acestei neregularități, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit, acest principiu impune ca această decizie să fie anulată.

2) Principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA), în special cele ale neutralității fiscale și securității juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezența unor simple bănuieli nesusținute cu dovezi ale administrației fiscale naționale cu privire la realizarea efectivă a operațiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA-ului dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menționate, alte elemente care să probeze realitatea operațiunilor economice realizate.

Raportat la paricularitățile cauzei, Înalta Curte constată că dezlegarea oferită de instanța europeană prin hotărârea anterior menționată nu servește cauzei, din moment ce pretinsa încălcare a dreptului de acces la dosarul administrativ și implicit la apărare nu a fost invocată de recurent circumscris motivelor de anulare a deciziei de angajare a răspunderii sale solidare ci în raport de raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere privitoare la contribuabilul B..

Soluționând critica recurentului la adresa sentinței nr. x/02.10.2018 pe marginea capătului de cerere având ca obiect anularea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere ce vizează societatea B. S.R.L., instanța de recurs a constatat că soluția instanței de fond este legală și temeinică, întrucât actele administrativ fiscale ale căror anulare se cere au temei de drept și de fapt diferit și privesc raporturi juridice de drept fiscal diferite, care nu se confundă. Se arată că recurentul - reclamant nu are calitate procesuală activă pentru a solicita anularea acestor acte, contestația administrativă întemeiată pe dispozițiile art. 268 din Legea nr. 207/2015 putând fi formulată numai contribuabilul față de care a fost emis actul, respectiv B. S.R.L., prin reprezentantul său legal.

Or, din moment ce acțiunea formulată de revizuent împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală privitoare la contribuabilul B. a fost respinsă ca inadmisibilă, așadar fără a fi cercetat fondul, Înalta Curte constată că sunt lipsite de pertinență în calea de atac a revizuirii argumentele trase de revizuent din cuprinsul hotărârii CJUE pronunțate în cauza C-430/19 pe marginea dreptului de acces la dosarul administrativ, cât timp soluția pronunțată de instanța de fond și validată de instanța de recurs nu a dezlegat pe fond contestația reclamantului sub acest aspect.

În egală măsură, nu se poate reproșa instanței de recurs faptul că nu a ținut cont de statuările CJUE pe marginea tratamentului fiscal din perspectiva TVA al operațiunilor considerate fictive de administrația financiară, întrucât și aceste critici ale reclamantului A. au vizat raportul juridic de drept fiscal ce a determinat întocmirea raportului de inspecție fiscală nr. x/23.02.2016 și a deciziei de impunere nr. x/30.03.2016, acte ce vizează contribuabilul B. S.R.L. și nu revizuentul și în privința cărora instanța de contencios administrativ a constatat ca fiind inadmisibilă acțiunea în anulare formulată de reclamantul A..

Prin urmare, pretinsa încălcare a principiului priorității dreptului european de către instanța de recurs nu poate fi reținută în cauză, întrucât nu este demonstrată ipoteza avută în vedere de legiuitor cu prilejul edictării dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceea a valorificării unei norme de drept intern a cărei reglementare vine în conflict cu o normă de drept european.

Față de aceste considerente Înalta Curte constată că nu este fondat niciunul din motivele de revizuire invocate împotriva deciziei nr. 2490/15.04.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, astfel că va respinge în consecință calea de atac formulată de revizuent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 2490 din 15 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare în ceea ce privește soluția dată asupra revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.