ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1956/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 13.01.2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova (ANAF - DGRFP Ploiești - AJFP Prahova), a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/16.12.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/16.12.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 1.084.847 RON, reprezentând debite și accesorii, refacerea raportului de inspecție fiscală, a calculelor aferente și prezentarea tranzacțiilor societății pe baza principiului independenței, prin examinarea tuturor stărilor de fapt și a raporturilor juridice relevante.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 23 din 5 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de anulare a RIF nr. x/16.12.2015. S-a admis în parte acțiunea modificată și completată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF - DGRFP Ploiești - AJFP Prahova. S-a dispus anularea în parte a deciziei de soluționare a contestației nr. 1057/6.05.2017 și a deciziei de impunere x/16.12. 2015 pentru suma de 29.688 RON, ce reprezintă accesorii aferente impozitului pe veniturile din dividende.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât recurenta-pârâtă AJFP Prahova (întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), cât și recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. (întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.).

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 5468 din 26 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă AJFP Prahova împotriva sentinței nr. 23 din 5 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința atacată și, rejudecând, a respins în tot acțiunea, ca neîntemeiată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Cererea de revizuire formulată în cauză Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, societatea A. S.R.L. a solicitat revizuirea Deciziei nr. 5468 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, schimbarea în tot a deciziei, în sensul respingerii recursului declarat de ANAF - DGRFP Ploiești - AJFP Prahova și admiterii recursului reclamantei. În motivarea cererii de revizuire întemeiată pe disp. art. 21 din Legea nr. 554/2004 a arătat că sentința încalcă mai multe principii reglementate de dreptul comunitar în materie de TVA. Printre acestea se numără principiul neutralității fiscale, revizuenta susținând că TVA se transmite de la un stadiu al procesului de distribuție la altul, pentru a ajunge la consumatorul final. Acesta din urmă suportă TVA ca parte integrantă din prețul de vânzare al produsului, al serviciului sau al lucrării executate. TVA este un impozit care afectează consumul, fiind suportat de către acela care achiziționează și folosește pentru sine bunul sau serviciul în prețul căruia este încorporat și impozitul. TVA este considerată cel mai important impozit indirect. Principalele sale caracteristici, inclusiv la nivelul Uniunii Europene, au fost reliefate și în jurisprudența CJUE, astfel: taxa are o sferă de aplicabilitate generală (se aplică tuturor tranzacțiilor comerciale) având ca obiect bunuri sau servicii; taxa este proporțională cu prețul perceput de persoana impozabilă, în schimbul bunurilor livrate sau serviciilor prestate; taxa este percepută în fiecare stadiu al procesului de producție și distribuție, inclusiv în stadiul vânzării cu amănuntul, indiferent de numărul de tranzacții care au avut loc anterior; sumele plătite în stadiile economice anterioare se deduc din impozitul datorat de persoana impozabilă, cu rezultatul că TVA se aplică, într-un stadiu dat, doar valorii adăugate în acel stadiu și că, finalmente, taxa este suportată integral de către consumatorul final. A susținut că TVA este singurul impozit asupra cifrei de afaceri admis de legislația europeană, sens în care a invocat art. 401 din Directiva 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun de taxă pe valoarea adăugată, art. 267 Codul fiscal, precum și cele trei principii fundamentale ale dreptului comunitar: al subsidiarității, al loialității și al interdicției discriminării bazate pe naționalitate. Există și principii generale, aplicate în domeniul TVA - principiul echivalenței și efectivității, principiul încrederii legitime, principiul interdicției abuzului de drept și principiul neutralității fiscale. Conceptul de neutralitate a unui impozit are mai multe valențe, însă cea mai importantă o reprezintă interzicerea discriminării în mediul fiscal, materializată în eliminarea sarcinilor fiscale nejustificate și a costurilor disproporționate sau inadecvate de conformare pentru întreprinderi. Neutralitatea reprezintă, în fapt, unul dintre principiile care contribuie la asigurarea colectării sumei datorate "de drept" bugetelor de stat. A făcut referire la art. 1, art. 167, art. 168 și art. 169 din Directiva TVA precizând că instanța a validat nedeductibilitatea TVA aferentă tranzacțiilor efectuate de societatea revizuentă cu societatea B. și a calculat și impozit pe profit pentru 7 facturi de discount emise de B. către A., urmare a derulării contractului cadru nr. 46/15.11.2010 și a contractului încheiat la data de 01.04.2012. A apreciat că este încălcat principiul neutralității fiscale în condițiile în care societății revizuente i-au fost recalificate tranzacțiile aferente celor 7 facturi sus menționate, dar societății B., care a fost verificată de aceeași echipă de control, în aceeași perioadă, i-au validat respectivul venit. Astfel cum rezultă din motivarea succintă a Curții, aceasta a înțeles, în mod greșit, să considere că principiul neutralității fiscale ar trebui aplicat în raport de sume datorate de către societatea revizuentă și nu în raport cu partenerii de afaceri, în speță, B.. Urmare a tranzacțiilor comerciale derulate între revizuentă și B., bugetul de stat a încasat impozit pe venit și TVA de la societatea B. și același impozit și TVA de la societatea A. căreia i-au fost recalificate tranzacțiile cu acest partener. O astfel de interpretare nu este validă din punct de vedere al legislației comunitare și al jurisprudenței europene, fiind realizată, în fapt, o discriminare fiscală, materializată în eliminarea sarcinilor fiscale nejustificate și a costurilor disproporționate și inadecvate de conformare pentru societatea revizuentă. A mai susținut că se încalcă și principiul interdicției abuzului de drept. Pentru a constata existența unei practici abuzive, autorității fiscale a unui stat membru îi revine sarcina probei referitoare la îndeplinirea a două condiții. În primul rând, trebuie să reiasă că "operațiunile în cauză, în pofida aplicării formale a condițiilor prevăzute de dispozițiile relevante din a șasea directivă și din legislația națională de transpunere a acestei directive, trebuie să aibă ca rezultat obținerea unui avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară obiectivului dispozițiilor menționate" (condiția obiectivă). Pe de altă parte, "trebuie să rezulte de asemenea dintr-un ansamblu de elemente obiective că scopul esențial al operațiunilor în cauză este obținerea unui avantaj fiscal" (condiția subiectivă). Aceste două condiții sunt separate, distincte și cumulative, condiția "obiectivă" privește obiectivul juridic urmărit de legiuitor și aspectul dacă acesta a fost îndeplinit. Condiția "subiectivă" privește scopul practic al operațiunii efectuate. (Hotărârea din 21 februarie 2006, Halifax și alții (CS255/02, EU:C:2006:121, punctul 86). Autoritatea fiscală nu a făcut dovada că tranzacțiile cu B. ar fi fost artificiale, iar instanța fondului și, ulterior, cea de recurs au preluat întocmai susținerile autorității, fără a motiva în concret de ce au înlăturat probele de la dosarul cauzei. Prestarea serviciilor de către A. către B. a dovedit-o prin numeroase rapoarte, livrabile, dosare de presă, etc., documente prezentate organelor fiscale, însă acestea au omis a le menționa în raportul întocmit și pe care le-a depus la dosar la data de 13.10.2017. Serviciile prestate au avut drept beneficiar final instituții publice și organizații care au obținut finanțări din fonduri europene, astfel încât realitatea și temeinicia serviciilor respective au fost aprobate de către autoritățile de implementare. A prezentat organelor de control și instanțelor numeroase exemple de discount-uri acordate în piața de publicitate, unde valoarea acestora este mai mare decât în alte medii, însă chiar și așa, acestea au considerat că în mod uzual nu se aplică discounturi și, prin urmare, nici revizuenta nu le putea aplica. Pentru a respecta dispozițiile comunitare și, în conformitate cu art. 11 alin. (1) Codul fiscal, organele de control trebuiau să motiveze decizia de recalificare fiscală, ca urmare a neluării în considerare a unei tranzacții prin indicarea elementelor relevante în legătură cu scopul și conținutul tranzacției, precum și a tuturor mijloacelor de probă avute în vedere pentru aceasta. Or instanța, deși le-a invocat, nu a luat în considerare clauzele contractuale privitoare la acordarea discount-ului; nu a observat documentele în baza cărora s-au întocmit facturile; nu a menționat documentele justificative aferente contractelor derulate și prezentate organelor de control - aprox. 10 bibliorafturi cu documente de presă, materiale livrabile, scripturi de presă, dosare de presă, dovezi de derulare a evenimentelor, etc. - care atestă realitatea operațiunilor economice derulate între părți și, ulterior, baza pentru achitarea discount-ului comercial; nu a ținut cont de practicile din mediul economic. Revizuenta a mai arătat că CJUE a expus principiul interdicției abuzului de drept în temeiul celei de A șasea directive și a dat indicații cu privire la condițiile în care o operațiune poate constitui o practică abuzivă referitoare la aplicarea TVA-ului. Sentința încalcă principiul încrederii legitime, iar conform unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime presupune că autoritățile competente ale Uniunii au furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. Astfel, acest drept aparține oricărui justițiabil pe care o instituție, un organ sau un organism al Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l-a determinat să nutrească speranțe întemeiate. Constituie astfel de asigurări, indiferent de forma în care sunt comunicate, informațiile precise, necondiționate și concordante (Hotărârea din 13 iunie 2013, HGA și alții/Comisia, C063O/11 P-CEI633/11 P, EU:C:2013:387, punctul 132). În condițiile în care revizuenta a avut în vedere documentarea tranzacțiilor comerciale în discuție prin contracte, facturi, dovezi de realizare a serviciilor prestate, documente în mod constant solicitate pentru a dovedi realitatea tranzacțiilor, și în urma controlului i-au fost înlăturate, apreciază că principiul încrederii legitime a fost încălcat. De asemenea, se încalcă principiul echivalenței și al efectivității. Conform unei jurisprudențe constante a Curții, reglementarea națională aplicabilă nu trebuie să fie mai puțin favorabilă decât cea aplicabilă unor situații similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nici să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hot. din 11.11.2015, Klausner Holz Niedersachsen, C05O5/14, EU;C:2015:742, punctul 40). Curtea a statuat deja că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale (Hot. din 11.11.2015, Klausner Holz Niedersachsen, C05O5/14, EU:C:2015:742, pct. 41). În această privință trebuie să se țină seama de faptul că dreptul național nu poate avea drept consecință împiedicarea aplicării dreptului Uniunii prin faptul că ar face imposibilă obligația care revine instanțelor sau autorităților naționale de a asigura respectarea art. 108 alin. (3) a treia teză TFUE (Hot. din 11.11.2015, Klausner Holz Niedersachsen, 03505/14, EU:C:2015:742, pct. 42 și 45). Astfel, o normă națională care ar împiedica instanța națională sau o autoritate națională să stabilească toate consecințele încălcării art. 108 alin. (3) a treia teză TFUE trebuie considerată incompatibilă cu principiul efectivității. Aceste principii sunt încălcate în raport de imposibilitatea aplicării interpretării organului fiscal, nici acesta și nici instanțele ce s-au pronunțat până la acest moment neindicând ce alte documente ar fi putut demonstra realitatea tranzacțiilor. De altfel, acestea nu au motivat în niciun mod înlăturarea probelor prezentate. A mai subliniat în cererea de revizuire preluarea de către instanța de recurs a motivării oferite de instanța de fond, fără arătarea argumentelor pentru care criticile recurentei au fost înlăturate.

Apărările formulate de intimată Intimata AJFP Prahova a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată, susținând că din analiza deciziei a cărei revizuire se cere rezultă fără dubiu că instanța de recurs a analizat motivele de recurs, apărările formulate și sentința prin prisma tuturor argumentelor prezentate de părți, a motivelor reținute de instanța de fond, a normelor juridice incidente în materie fiscală, cât și a principiilor, dispozițiilor și jurisprudenței dreptului comunitar. Analizând prevederile legale incidente și situația de fapt, instanța de recurs a făcut o corectă analiză și interpretare a disp. art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, punând în aplicare cele statuate în jurisprudența CJUE și apreciind în mod temeinic și legal că, din perspectiva TVA și a Directivei 2006/112, statele membre ale Uniunii pot impune și alte obligații decât cele prevăzute în directivă, pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a taxei și pentru a preveni evaziunea, însă măsurile adoptate nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru a atinge aceste obiective. Raționamentul instanței de recurs este riguros și centrat pe principiul priorității dreptului comunitar. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cererea de revizuire prin prisma motivelor invocate, a apărărilor din întâmpinare și a temeiului de drept indicat de revizuentă, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Revizuenta a invocat în susținerea acestei căi de atac încălcarea de către instanța de recurs a patru principii consacrate în materie de TVA de normele dreptului comunitar și anume: principiul neutralității fiscale, principiul interdicției abuzului de drept, principiul încrederii legitime și principiul echivalenței și al efectivității. Referitor la încălcarea principiului neutralității fiscale, revizuenta a prezentat o serie de considerente de ordin teoretic și a susținut, în esență, că, astfel cum rezultă din motivarea succintă a Curții, aceasta a înțeles, în mod greșit, să considere că principiul neutralității fiscale ar trebui aplicat în raport de sume datorate de către societatea revizuentă și nu în raport cu partenerii de afaceri, în speță, B.. Urmare a tranzacțiilor comerciale derulate între revizuentă și B., bugetul de stat a încasat impozit pe venit și TVA de la societatea B. și același impozit și TVA de la societatea A. căreia i-au fost recalificate tranzacțiile cu acest partener. O astfel de interpretare nu este validă din punct de vedere al legislației comunitare și al jurisprudenței europene, fiind realizată, în fapt, o discriminare fiscală, materializată în eliminarea sarcinilor fiscale nejustificate și a costurilor disproporționate și inadecvate de conformare pentru societatea revizuentă. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în considerentele deciziei ce formează obiectul cererii de revizuire instanța de recurs a arătat că: "Referitor la TVA în cuantum de 428.167 RON aferentă celor șapte facturi de discount emise de S.C. B. S.R.L., în mod corect judecătorul fondului a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, care prevăd că dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor este condiționat de utilizarea acestora în scopul operațiunilor taxabile. Dat fiind faptul că cele șapte facturi în discuție nu au scop economic, reclamanta nefăcând dovada realității tranzacțiilor pentru care au fost emise, reclamanta nu are dreptul de a deduce TVA. Nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că în cauză a fost încălcat principiul neutralității, atâta timp cât nu au fost luate în considerare aceste tranzacții nici în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor și nici a exercitării dreptului de a deduce TVA." Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea 554/2004, invocat ca temei de drept al prezentei cereri, "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată." Reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă reprezintă un instrument menit să asigure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența CJUE. Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, CJUE pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006, în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapferer, în sensul că "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză". Pentru înțelegerea condițiilor în care operează acest motiv de revizuire esențiale sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Prin prisma considerentelor acestei decizii se constată că nu este îndeplinită în cauza de față condiția elementului de noutate în privința invocării dispozițiilor de drept european sub aspectul principiului neutralității fiscale. Astfel, prezintă relevanță considerentul 73 al Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 potrivit căruia "Dacă dreptul uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs." Or, se reține că în fața instanței de recurs revizuenta a invocat principiul neutralității fiscale, iar instanța de recurs a analizat susținerile referitoare la acest principiu și a concluzionat în sensul că nu a fost încălcat, argumentând soluția pronunțată. Prin urmare, pe calea revizuirii formulate în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004, revizuenta nu poate să critice soluția pronunțată de instanța de control judiciar invocând încălcarea acestui principiu fundamental reglementat de dreptul comunitar în materie fiscală, întrucât se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de recurs. În caz contrar, ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea, astfel cum s-a stabilit prin decizia dată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanței supreme. S-a mai reținut în această decizie că: "74. Această soluție, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naționale, respectă principiul echivalenței din dreptul european și principiul securității juridice." În consecință, nu se poate reține că hotărârea supusă revizuirii a fost dată cu încălcarea normelor comunitare ce reglementează principiul neutralității fiscale, din moment ce instanța care a pronunțat respectiva hotărâre a analizat criticile din recursul reclamantei referitoare la incidența acestui principiu și a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că acest principiu nu a fost încălcat. În privința încălcării principiului interdicției abuzului de drept, Înalta Curte reține, pe de o parte, că susținerile de la punctele 19 - 24 din cererea de revizuire, subsumate afirmației că a fost încălcat acest principiu, reprezintă o redare fidelă a unora dintre criticile menționate în cererea de recurs formulată de societatea revizuentă, respectiv a criticilor de la pagina 8 (ultima frază), pagina 9 și pagina 10 (până la pct. 3.1.2. din cererea de recurs). În condițiile în care aceste critici au fost analizate de instanța de recurs, ele nu pot fi reluate în cadrul căii de atac a revizuirii, prin invocarea nerespectării unui principiu consacrat de normele comunitare, cu scopul de a provoca exercitarea unui control judiciar asupra hotărârii judecătorești supuse revizuirii, instanța care soluționează cererea de revizuire neputând să analizeze, la rândul său, criticile din recurs, pentru a verifica dacă dezlegarea dată de instanța de recurs acestor critici este corectă sau nu. Ceea ce are de stabilit instanța învestită cu cererea de revizuire, în raport cu temeiul juridic invocat, este dacă hotărârea rămasă definitivă a fost pronunțată prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că celelalte susțineri ale revizuentei privind încălcarea principiului sus menționat, care nu se regăsesc în cererea de recurs, vizează considerente de ordin teoretic privind cele două condiții ce trebuie îndeplinite pentru a constata existența unei practici abuzive, concluzia care este subliniată de revizuentă fiind aceea că autoritatea fiscală nu a făcut dovada că tranzacțiile cu B. ar fi fost artificiale, iar instanța fondului și, ulterior, cea de recurs au preluat întocmai susținerile autorității, fără a motiva în concret de ce au înlăturat probele de la dosarul cauzei. Rezultă că revizuenta invocă de fapt o lipsă a motivării din partea primei instanțe, dar și din partea instanței de recurs, a hotărârilor pronunțate sub aspectul analizării tranzacțiilor derulate cu B., ceea ce nu poate constitui motiv de revizuire conform art. 21 din Legea nr. 554/2004. Referitor la încălcarea principiului încrederii legitime, revizuenta a indicat hotărâri CJUE aplicabile în această materie și a susținut că principiul este încălcat în cauză, întrucât a avut în vedere documentarea tranzacțiilor comerciale în discuție prin contracte, facturi, dovezi de realizare a serviciilor prestate, documente în mod constant solicitate pentru a dovedi realitatea tranzacțiilor, dar în urma controlului i-au fost înlăturate. Instanța reține că, așa cum se arată în Hotărârea CJUE din data de 9.07.2015, pronunțată în cauza C-183/14 Salomie și Oltean, pct. 44: "În al doilea rând, în ceea ce privește principiul protecției încrederii legitime, dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justițiabil pe care o autoritate administrativă l-a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise (a se vedea în acest sens Hotărârea Europaisch-Iranische Handelsbank/Consiliul, C-585/13 P, EU:C:2015:145, punctul 95). 45. În această privință, este necesar să se verifice dacă actele unei autorități administrative au dat naștere în percepția unui operator economic prudent și avizat unei încrederi rezonabile, iar în caz afirmativ trebuie stabilit caracterul legitim al acestei încrederi (a se vedea în acest sens Hotărârea Elmeka, C-181/04-C-183/04, EU:C:2006:563, punctul 32 și jurisprudența citată)." Rezultă așadar că de acest principiu se poate prevala un justițiabil care a primit asigurări precise de la o autoritate administrativă, iar aceste asigurări l-au determinat să nutrească speranțe întemeiate. Or, în cauză, împrejurarea invocată de revizuentă, aceea că deține contracte, facturi, dovezi de realizare a serviciilor prestate, în mod constant solicitate pentru a dovedi realitatea tranzacțiilor, documente înlăturate în urma controlului, nu poate fi reținută ca argument al încălcării principiului în discuție. Faptul că organul fiscal i-a solicitat prezentarea unor documente pentru a face dovada realității tranzacțiilor nu înseamnă că i-a dat asigurări precise în baza cărora revizuenta a nutrit o speranță întemeiată că înscrisurile prezentate vor conduce organul fiscal la concluzia că nu se impune emiterea actelor administrative contestate de revizuentă. Solicitarea unor documente contribuabilului supus inspecției fiscale și analizarea acestora de către organul fiscal reprezintă operațiuni obișnuite ce se efectuează în cadrul inspecției fiscale și nu pot avea caracterul unor asigurări precise date contribuabilului supus controlului, în sensul celor la care se referă jurisprudența CJUE anterior menționată, pentru a se considera că nu a fost respectat principiul invocat de revizuentă. În ceea ce privește încălcarea principiului echivalenței și al efectivității, revizuenta invocă jurisprudența CJUE relevantă și concluzionează în sensul că aceste principii sunt încălcate în raport de imposibilitatea aplicării interpretării organului fiscal, nici acesta și nici instanțele ce s-au pronunțat până la acest moment neindicând ce alte documente ar fi putut demonstra realitatea tranzacțiilor. De altfel, acestea nu au motivat în niciun mod înlăturarea probelor prezentate. Mai mult, instanța de recurs a preluat motivarea oferită de instanța de fond, fără arătarea argumentelor pentru care criticile recurentei au fost înlăturate. Se constată că este reluat unul dintre argumentele invocate în susținerea încălcării principiului interdicției abuzului de drept, cel referitor la faptul că instanța fondului și, ulterior, cea de recurs au preluat întocmai susținerile autorității, fără a motiva în concret de ce au înlăturat probele de la dosarul cauzei, argument care este întărit în finalul cererii de revizuire prin susținerea că instanța de recurs a preluat motivarea oferită de instanța de fond, fără arătarea argumentelor pentru care criticile recurentei au fost înlăturate. Înalta Curte reține că aceste susțineri nu pot fi invocate în cadrul unei cereri de revizuire întemeiate pe disp. art. 21 din Legea nr. 554/2004, întrucât, așa cum s-a precizat deja, instanța care soluționează o asemenea cerere trebuie să stabilească dacă hotărârea rămasă definitivă a fost pronunțată prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene și nu dacă instanța care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii a motivat în mod corespunzător respectiva hotărâre. Aspecte legate de motivarea necorespunzătoare a hotărârii pot fi invocate în cadrul unei contestații în anulare ce se poate formula în cazul respingerii recursului sau admiterii în parte, pentru situația în care instanța de recurs a omis a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, ipoteză în care se încadrează și neanalizarea efectivă a criticilor din recurs și doar preluarea susținerilor părții adverse. 2. Temeiul de drept al soluției pronunțate Pentru considerentele arătate anterior, în aplicarea disp art. 513 din C. proc. civ., raportat la disp. art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5468 din 26 octombrie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.