ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2144/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel Craiova, la data de 14.08.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, a formulat cerere în despăgubiri, ca urmate a anulării actului administrativ emis de pârât, respectiv anularea în parte a notei de control nr. x/19.06.2015 întocmită de MADR, ceea ce privește sancțiunea excluderii pentru 5 ani din sistemul ecologic de agricultură a reclamantei, anulare dispusă prin sentința nr. 246/13.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2016, așa cum a fost modificată în parte prin decizia nr. 1667/18.03.2020, pronunțată de ICCJ în dosarul nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 225/2020 din 23 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității introducerii plângerii prealabile, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea recursului, reclamanta contestă soluția primei instanțe referitoare la admiterea excepției prescripției, susținând în esență că așa cum prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate de o faptă ilicită nu începe să curgă de la data la care s-a produs paguba, și în cazul acțiunii reglementate de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv sau obiectiv al cunoașterii întinderii pagubei.

De aceea, legiuitorul s-a văzut nevoit să stabilească și un al doilea moment - obiectiv - de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-un act administrativ nelegal, și anume data de la care persoana vătămată trebuia să cunoască întinderea pagubei, astfel asigurându-se armonizarea necesității ocrotirii efective a persoanei vătămate cu necesitatea finalității practice a prescripției extinctive.

Apreciază că, societatea - recurentă a luat la cunoștință de dimensiunea reală a prejudiciului său la 18.03.2020, când actul administrativ a fost anulat în mod definitiv. Prejudiciul suferit de societatea - reclamantă a fost incert, pagubele materiale au fost imprevizibile, astfel încât momentul cunoașterii întinderii pagubei s-a situat la momentul la care instanța a stabilit în mod definitiv că actul administrativ a fost nelegal.

Este evident că, dacă producerea pagubei se întinde pe o anumită perioadă, având deci caracter continuu, persoana vătămată nu poate cunoaște întinderea pagubei la data promovării acțiunii principale împotriva actului vătămător, motiv pentru care poate solicita despăgubirile, pe cale separată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cunoașterea, respectiv posibilitatea cunoașterii întinderii pagubei, ca moment de debut al termenului de 1 an de prescripție extinctivă coincide cu rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal, existența acestei hotărâri judecătorești constituind de fapt o condiției de punere în mișcare a acțiunii în pretenții, admisibilitatea acțiunii în daune fiind condiționată de soluționarea anterioară a acțiunii în anularea actului administrativ.

Întreaga reglementare a acțiunii în contencios administrativ conduce la concluzia potrivit căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal, întrucât repararea pagubei este condiționată de anularea actului sau obligarea autorității publice să rezolve cererea persoanei vătămate.

Recurenta susține că este eronată motivarea instanței de fond în sensul că modul de interpretare al normei juridice prevăzute de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cade sub incidența Decizia nr. 22/2019 pronunțată de ICCJ în soluționarea recursului în interesul legii, întrucât Decizia nr. 22/2019 ce a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 853/22.10.2019, produce efecte juridice doar pentru viitor și ea nu poate fi aplicată cazului în speță în care sunt analizate relațiile juridice dintre părți începând cu anul 2015.

Mai mult, instanța de fond reține în motivarea sentinței recurate că momentul începerii curgerii termenului de prescripție ar fi fost 26.02.2018, când intimatul a emis cele două decizii de plată, moment în care dosarul având ca obiect anularea actului administrativ nelegal era încă pe rolul instanței de judecată, respectiv dosarul nr. x/2016. Acest argument din motivarea sentinței recurate este întemeiat pe Decizia nr. 22/2019, deși această decizie nu era aplicabilă raporturilor juridice dintre părți desfășurate în anii 2015 și respectiv 2016.

Invocarea de către instanța de fond a împrejurării că întinderea prejudiciului nu ar putea fi legată de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a anulat actul, este eronată, chiar dacă contravaloarea subvențiilor pentru anii 2015 și 2016 este stabilită în raport de normele legale, de esența litigiului fiind faptul că numai după anularea definitivă a actului administrativ nelegal în patrimoniul societății - recurente s-a născut dreptul de a solicita plata acestor despăgubiri.

Așa cum s-a reținut în considerentele deciziei nr. 568/07.06.2007, menținute prin decizia nr. 402/10.04.2008, Curtea Constituțională a reținut că: "Curtea constată, așadar că termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situații în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. După soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un termen de 1 an pentru formularea unei astfel de acțiuni."

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (hotărârea din 15 iulie 1963 - Cauza Plaumann împotriva Comisiei, C - 25/62) a statuat că termenul de prescripție pentru formularea cererii în despăgubire nu a început să curgă, atâta timp cât actul administrativ nu a fost anulat, până la acel moment actul nefiind susceptibil a produce prejudicii.

Instanța de fond apreciază în mod greșit că nici deciziile CCR și nici jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (menționate mai sus) nu ar fi de natură să conducă la o altă interpretare pe motivația că acestea sunt anterioare pronunțării Deciziei nr. 22/2019 și ar fi fost avute în vedere la pronunțarea acesteia.

In fine, recurenta susține că instanța de fond însă, omite că recurentei - reclamante îi sunt aplicabile atât deciziile CCR (nr. 568/07.06.2007 și nr. 402/10.04.2008), dar și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, atâta timp cât Decizia nr. 22/2019 a început să producă efecte juridice ulterior datei de 22.10.2019, iar rapoartele juridice dintre părțile din litigiu supuse prezentei analize a avut loc în perioada 2015-2016.

Intimatul-reclamant Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

În esență, intimatul-pârât a susținut că data la care a început să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire l-a reprezentat momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

În opinia intimatului-pârât, trebuie avută în vedere cu precădere Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis Recursul în Interesul Legii în situația de față, soluția definitivă a instanței, precum și a faptului că recurenta reclamantă a introdus o acțiune în despăgubiri peste termenul de 1 an, termen care nu este legat nici de comunicarea răspunsurilor MADR și direcțiilor din subordine la solicitările reclamantei și nici de momentul rămânerii definitive a anulării Notei de control, ci de la data cunoașterii pagubei.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Cu titlu preliminar, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată, constatând că motivele de nelegalitate invocate se circumscriu cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată în raport de criticile recurentei, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat și îl va respinge pentru următoarele motive:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În cauză, aceste dispoziții nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Referitor la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare în speță a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, stabilind în mod corect momentul la care reclamanta a cunoscut ori trebuia să cunoască nu numai existența, dar și întinderea pagubei.

În cadrul Deciziei nr. 22/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție va fi analizat de la caz la caz, nefiind legat indestructibil nici de comunicarea actului administrativ, nici de momentul declarării ca nelegal a actului administrativ atacat.

Astfel, se reține că potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se observă că momentul curgerii termenului de prescripție cu privire la plata despăgubirilor a fost identificat corect de prima instanță în considerarea faptului că din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că întinderea pagubei i-a fost adusă la cunoștință reclamantei cel târziu prin deciziile de plată nr x/26.02.2018 și respectiv nr x/26.02.2018, depuse odată cu cererea de chemare în judecată, acesta fiind momentul la care a luat cunoștință de întinderea exactă a pagubei, termenul de 1 an curgând cel mai târziu de la acest moment. Se reține că pe ultima fila a acestor decizii este înscris cuantumul exact al sumei, obiect al cererii de chemare în judecată, respectiv 73. 723,77 RON și 74.401,34 RON (in total 148.125,11 RON).

În acest context, Înalta Curte constată că mod corect instanța de fond a reținut că întinderea prejudiciului nu poate fi legată de rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești nr. 1667/18.03.2020, astfel că recurenta -reclamantă a introdus prezenta acțiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 la data de 14.08.2020, cu depășirea termenului de 1 an, raportat la data la care reclamanta a cunoscut că are "un prejudiciu".

Nu pot fi primite nici criticile reclamantei, prin care se susține că motivarea sentinței recurate este nelegală întrucât este întemeiată pe Decizia nr. 22/2019, pe motiv că această decizie nu era aplicabilă raporturilor juridice dintre părți desfășurate în anii 2015 și respectiv 2016.

Analizând maniera în care instanța de fond și-a îndeplinit obligația de a motiva hotărârea pronunțată, Înalta Curte reține că, în raport de circumstanțele cauzei pendinte, hotărârea primei instanțe cuprinde argumente legale pe care judecătorul fondului și-a fundamentat soluția pronunțată, din succesiunea acestora rezultând că prima instanță a apreciat corect că, în raport de interpretarea dată prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - complet pentru dezlegarea unei chestiuni de drept (obligatorie potrivit prevederilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ.), momentul curgerii termenului de prescripție cu privire la plata despăgubirilor curge de la momentul la care, întinderea pagubei, i-a fost adusă la cunoștință reclamantei prin deciziile de plată nr. x/26.02.2018 și respectiv nr x/26.02.2018.

Contrar susținerilor recurentei potrivit cărora Decizia nr. 22/2019 nu poate fi aplicabilă raporturilor juridice desfășurate în anii 2015 și respectiv 2016, Înalta Curte constată că în cauză, nu este vorba de aplicarea retroactivă a unor dispoziții legale, întrucât Decizia nr. 22/2019 vizează doar interpretarea unui text de lege preexistent, respectiv a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamantei, referitoare la caracterul imprevizibil al pagubei reținut prin încheierea din 04.03.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, prin care Curtea de Apel Craiova a dispus suspendarea notei de control nr. x/19.06.2015 întocmită de MADR, acest caracter imprevizibil vizând alte aspecte, respectiv activitatea economică și financiară a societății și raporturile cu terții comercianți și cocontractanți și nu cuantumul subvențiilor pretinse pentru anii 2015 și 2016.

Raționamentul recurentei, care susține că instanța de fond nu a avut în vedere Deciziile Curții Constituționale, respectiv nr. 568/07.06.2007 și nr. 402/10.04.2008, este lipsit de consistență juridică, întrucât, pe de o parte acestea sunt anterioare pronunțării Deciziei nr. 22/2019, iar pe de altă parte, aceste decizii au fost avute în vedere în mod expres la pronunțarea Deciziei nr. 22/2019.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., invocată de intimatul-pârât Ministerul Agriculturii.

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 225/2020 din 23 octombrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.