ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 185/2022

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 04.04.2019 sub nr. x/2019 A. în contradictoriu cu Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei pârâta la soluționarea dosarului de retrocedare cu nr. x, având ca obiect apartamentul deținut în baza contractului de închiriere cu nr. x/27.06.2014 și a actului adițional nr. x/2015, înscris în CF x, cu nr. top. x,situat administrativ în Sibiu, piața mare nr. 8, obiect al dosarului cu nr. x/2009 aflat pe rolul judecătoriei Sibiu, și care prin nesoluționare încalcă un drept și un interes legitim, precum și un drept constituțional prevăzut de art. 16 din Constituția României;

Prin sentința nr. 453/2019 Tribunalului Sibiu, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Sibiu, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal invocată de pârâta Comisia Specială de Retrocedare și in consecință: a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta A. in contradictoriu cu pârât Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, in favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ si Fiscal, iar pe rolul acestei instanțe, cererea a fost înregistrată la data de 08.07.2019.

Prin sentința nr. 229/2019 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârât Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca devenită fără obiect și a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Împotriva sentinței nr. 229/2019 din 23 septembrie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Comisia Specială de Retrocedare prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și rejudecând cauza în principal să se respingă cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, iar în subsidiar să se reducă cuantumul acestora.

În motivarea cererii de recurs, pârâta a susținut că nu se impunea obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, instanța de fond având obligația să analizez culpa sa în raport cu cheltuielile efective făcute de partea adversă în litigiu.

În drept recurenta-pârtâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat să se respingă ca nefondat recursul.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității cererii de recurs, urmează a o admite pentru considerentele următoare:

Prin sentința recurată, instanța de fond respins acțiunea reclamantului A. ca fiind rămasă fără obiect și a obligat pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România la plata sumei de 3000 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Din examinarea criticilor formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că acestea vizează, exclusiv, modul în care instanța de fond a soluționat cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, recurentul-pârât invocând modalitatea de cuantificare a onorariului de avocat, apreciindu-l ca fiind prea mare în raport de evoluția procesuală la fond.

În raport de această susținere, Înalta Curte reține că are incidență în cauză Decizia nr. 3/2020 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Se constată astfel că Decizia nr. 3/2020 are în vedere stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul și care presupune o analiză a unor aspecte de fapt, referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, precum și o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În considerentele deciziei pronunțate în recursul în interesul legii s-a reținut că este vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, astfel că proporționalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, cu valoarea și complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului.

În acest context, Înalta Curte constată că există un impediment procedural care nu permite instanței de recurs să exercite controlul judiciar asupra sentinței pronunțate de instanța de fond, criticile formulate de recurentă neputând fi încadrate în niciuna din ipotezele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, reținând că nu este posibilă o încadrare a conținutului cererii de recurs într-unul din cazurile de casare reglementate de dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac pentru nemotivare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 229/2019 din 23 septembrie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nemotivat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.