ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4261/2024

Ședința publică din data de 3 octombrie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 31.10.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și B.:

- anularea parțială a Deciziei nr. 8730 din 30.07.2019 emisă de pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, în ceea ce privește dispoziția de retrocedare în favoarea B. dispusă prin art. 1 alin. (2), (3), (4), (5), (6) respectiv: - apartamentul compus din cameră în suprafață de 12,35 mp, bucătărie în suprafață de 5,17 mp, WC în suprafață de 1,41 mp, cu suprafață utilă totală de 18,93 mp; - cota părților comune indivize aferente apartamentelor susmenționate de 44,84 %; - cota de 82/259 din terenul solicitat; - două spații situate în parterul clădirii înscrisă în cf nr. x Sibiu (cf vechi x) respectiv: casa scării în suprafață de 17,41 mp și debara în suprafață de 1,25 mp; - podul casei în suprafață utilă de 202,55 mp; - anularea actelor ulterioare emiterii deciziei și, totodată, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii cu respectarea situației din cartea funciară și a drepturilor de proprietate ale coproprietarilor imobilului amplasat în Sibiu, str. x A, care să excludă părțile comune indivize (casa scării, debara) și podul imobilului care au fost inserate în mod absolut nelegal ca făcând parte din imobilul retrocedat în favoarea pârâtei B., în baza unei identificări corecte a imobilului rămas în proprietatea Statului Român și care să fie evidențiat și identificat printr-un nou raport de expertiză, raport care să facă parte integrantă din noua Decizie ce urmează a se emite.

În subsidiar, solicită anularea Deciziei nr. 8730 din 30.07.2019 emisă de pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, în situația în care a fost tardiv formulată, raportat la dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Prin sentința nr. 82/2022 pronunțată la 6 aprilie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia– secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității precizărilor de acțiune formulate de către reclamant, pe care le-a respins ca tardiv formulate, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România - Guvernul României și pârâta B., a anulat în parte Decizia nr. 8730/30.07.2019 emisă de către pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România – Guvernul României în ceea ce privește retrocedarea podului casei în suprafață utilă de 202,55 mp., a respins ca inadmisibil petitul privind obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România – Guvernul României la emiterea unei noi decizii și a obligat reclamantul la plata către pârâta B. a sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva sentinței nr. 82/2022 pronunțată la 6 aprilie 2022 de Curtea de Apel Alba Iulia– secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și B..

a) Reclamantul A. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurentul a expus pe larg istoricul speței, reiterând criticile din cuprinsul cererii de chemare în judecat și apreciind că legea încălcată de către judecătorul fondului este aceea care apără dreptul la proprietate, în sensul că cele două spații reprezentând casa scării și debara nu ar fi enumerate ca părți comune indivize în schița de apartamentare și astfel este legală retrocedarea către pârâta B..

În cuprinsul motivelor de recurs, reclamantul a criticat modul în care instanța de fond a soluționat cauza, respectiv nu a observat că a achitat prețul și îi aparțin scara, debaraua și podul, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997. A adus critici raportului de expertiză extrajudiciar care a stat la baza deciziei 8730/2018 și a apreciat că, prin documente false, acestea au ajuns în mod ilegal în proprietatea fundației pârâte. Mai mult, din actele și lucrările dosarului rezultă cu claritate că, prin Decizia nr. 1806/2008 au fost acordate despăgubiri acestei pârâte pentru casa scării, debara și pod.

b) Prin recursul promovat, pârâta Comisia specială de retrocedare invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

În cuprinsul motivelor de recurs, după ce a expus pe larg istoricul speței, recurenta pârâtă a susținut că instanța de judecată a interpretat greșit normele de drept care reglementează cadrul normativ al restituirii imobilelor și a normele de drept procesual civil. Astfel, judecătorul fondului a aplicat greșit prevederile art. I alin. (1) și (3), art. 3 alin. (1

1

) și (6) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că normele care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U. G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, H.G. nr. 1164/17.10.2002, Normele metodologice de aplicare a O. U. G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au apartinut cultelor religioase din România.

A menționat că, prin H. G. nr. 1164/17.10.2002, a fost constituită Comisia specială de retrocedare ca structură abilitată să aducă la îndeplinire dispozitiile actelor normative anterior precizate. Acesta a fost cadrul normativ în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 8730/30.07.2019 a cărei legalitate se contestă, el creând posibilitatea retrocedării bunurilor imobile cnre au apartinut cultelor religioase din România, astfel cum sunt acestea circumstanțiate in art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau ară titlu, de statul roman, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, perioada 6 marde 194S — 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului sau a unei persoane juridice de drept public (...).

Apreciază că este necesar a se stabili, dacă imobilele ce fac obiectul deciziei puteau fi retrocedate în baza O.U.G. nr. 94/2000, adică au aparținut în proprietatea exclusiva fostului proprietar. În concret, analizând conținutul Deciziei nr. 8730/30.07.2019, a susținut că aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept care stau la baza adoptării uneia dintre soluțiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, procedura administrativă desfășurată de către Comisia specială de retrocedare are ca scop soluționarea cererilor de retrocedare formulate de către cultele religioase. Elementele esențiale ce trebuie avute în vedere de către Comisia specială de retrocedare la analizarea unui dosar sunt cele referitoare la calitatea de fost proprietar a solicitantului; dovada preluarii abuzive a imobilului de către stat în perioada de referință a legii, respectiv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989; proprietarul actual al imobilului, destinația și situația juridică imobilului solicitat. Menționează că se poate observa clar faptul că, în conținutul deciziei contestate, apar enumerate înscrisurile privitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat, precum și modalitatea de preluare a imobilului și, în cele din urmă, precizarea destinației actuale a imobilului.

În consecință, este mai mult decât evident faptul că Decizia nr. 8730/30.07.2019 a fost legal emisă.

c) Prin recursul promovat, pârâta B. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în principal, trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Sibiu, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința respingerii contestației ca neîntemeiată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susține și în fața instanței de recurs că în soluționarea cauzei competent este tribunalul. Astfel, precizează că, în fața instanței de fond a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Alba Iulia, întrucât Legea 165/2013 prevede că este de competența tribunalelor măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fundația recurentă a susținut, în esență, că instanta de fond a apreciat in mod gresit ca podul si calea de acces la pod sunt inscrise în Cartea Funciara a Imobilului situat in Sibiu, str. x, ca fiind spatii comune, iar o astfel de înscriere i-ar fi devenit opozabila în baza incheierii de intabulare nr. 11002/29.09.2004 a Judecatoriei Sibiu.

Astfel, fara a face o analiza riguroasa a dispozitiilor legale privind incheierea in mod valabil a unui act de apartamentare, instanta de fond, a valorificat inscrisul intitulat "propunere de apartamentare" intocmit in mod unilateral de S.C. Urbana S.A., desi acest inscris nu indeplineste conditiile de valabilitate prevazute de lege, .

- instanta de fond a incalcat dispozitiile legale prevăzute de Legea nr. 7/1996 a cadastrului si a publicitatii imobiliare - forma in vigoare la data intocmirii "propunerii de apartamentare" si a emiterii incheierii de intabulare nr. 11002/29.09.2004, cele prevazute de Regulamentul de organizare si functionare a birourilor de carte funciara ale judecatoriilor aprobat prin Ordinul MJ nr. 2371/1997, cât și prevederile art. 648, 649 C. civ.

Învederează că instanța de fond a apreciat că prin "propunerea de apartamentare" întocmită în data de 24.09.2004 de către Urbana S.A. pentru apartamentul proprietatea numiților C. si D., înstrăinat ulterior către E. si F., achiziționat în final de către reclamant, podul casei si urcarea la pod, au fost identificate ca fiind obiect al unui drept de coproprietate forțată, în sensul dispozitiilor art. 648 si 649 C. civ.. Acest inscris a fost valorificat greșit de către instanță, reprezinta doar o propunere de apartamentare si nu un act de apartamentare întocmit cu respectarea condițiilor de valabilitate prevăzute de lege, respectiv în forma autentica.

În concret, sunt încălcate preved Legea nr. 7/1996, întrucât judecătorul fondului a apreciat greșit, pe baza unei propuneri de apartamentare că podul este spațiu comun, or legea prevede că acest aspect se stabilește prin acte autentice, nu propuneri de apartamentare, deci podul nu este înscris in CF ca fiind spațiu comun.

- judecătorul fondului a încălcat prevederile O.U.G. nr. 94/2000 validând înscrisuri făcute după formularea cererii de retreocedare. Actul adițional nr. x/2004 la contractul de vânzare-cumpărare din 1997 și propunerea de apartamentare nu se aflau la dosarul de retrocedare, astfel că transferul proprietății asupra acestor spații nu era consemnată în niciun act autentic la momentul solicitării sale. Toate acestea conducând la concluzia că înscrisurile ulterioare sunt nule conform art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000.

În temeiul art. 1247 alin. (2) C. civ., a invocat exceptia nulitatii absolute a actului aditional nr. 1/2004 încheiat la contractul de vanzare cumparare nr. x/1997, întrucât instanța de fond nu a facut o analiză riguroasă a cauzei și nu a observat că actul aditional nr. 1/2004 este încheiat cu încălcarea normelor imperative, prevazute sub sanctiunea nulitatii de catre dispozitiile art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000.

- sentința a fost dată cu încălcarea art. 6 pct. 3 din Hotărârea nr. 400/2003 privind organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, întrucât "propunerea de apartamentare" a fost intocmita de Urbana S.A., in mod unilateral, fara acordul celorlalti proprietari din imobil.

Potrivit dispozitiilor art. 6 pct. 3 din actul normativ mentionat mai sus "Schimbarea destinației locuințelor și/sau a spațiilor cu altă destinație decât cea de locuință, situate în clădiri colective, se poate face numai cu acordul proprietarului clădirii sau al asociației de proprietari și, în mod obligatoriu, cu aprobarea proprietarilor cu care se învecinează pe orizontală și pe verticală, indiferent dacă proprietarul care intenționează să facă această schimbare este sau nu este membru al asociației de proprietari."

Ori, dupa cum rezulta din prevederile legale enunțate, schimbarea destinatiilor spatiilor se poate face doar cu acordul proprietarilor vecini, indiferent daca acestia sunt sau nu membri ai unei asociatii de proprietari.

Instanta de fond, ignorand prevederile legale incidente a validat propunerea de apartamentare, desi aceasta a fost efectuată unilateral, de către un singur proprietar din imobil, respectiv de Urbana S.A..

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare, în cuprinsul căreaia a invocat în principal excepția nulității recursurilor promovate de către B. și Comisia Specială de Retrocedare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursurilor pârâtelor ca nefondate și admiterea recursului său.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care în principal a invocat excepția nulității recursului promovat de A., iar în subisidiar, a solicitat respingerea recursului promovat de reclamant, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă Comisia Speciala de Retrocedare a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului declarat de către reclamant ca nefondat. Totodată a precizat că înțelege să achieseze la recursul promovat de către B..

Recurentul reclamant A. și recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus răspuns la răspuns la întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

În prealabil, Înalta Curte analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursurilor pârâților invocată de către recurentul-reclamant A., constată că este nefondată, întrucât prin cererile de recurs, recurenții au formulat critici care pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinările depuse la dosar, Înalta Curte constată întemeiată excepția nulității recursului formulat de reclamantul A., invocată de recurenta-pârâtă B., astfel că recursul este nul, iar recursurile declarate de pârâtele Comisia Specială de Retrocedare și B. sunt nefondate.

a) În ceea ce privește recursul formulat de A., Înalta Curte va analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului promovat de către reclamant.

Înalta Curte constată întemeiată excepția invocată, fiind incidente în cauză dispozițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)." Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare și dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează. Motivele de recurs desemnează ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

Noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant A. nu circumstanțiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

Partea recurentă a expus pe larg istoricul speței, reiterând criticile din cuprinsul cererii de chemare în judecat, apreciind că legea încălcată de către judecătorul fondului este aceea care apără dreptul la proprietate, în sensul că instanța de fond a soluționat cauza, respectiv nu a observat că a achitat prețul, astfel că scara, debaraua și podul îi aparțin în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997. A adus critici raportului de expertiză extrajudiciar care a stat la baza deciziei 8730/2018 și a apreciat că, prin documente false, acestea au ajuns în mod ilegal în proprietatea fundației pârâte. Mai mult, din actele și lucrările dosarului rezultă cu claritate că, prin Decizia nr. 1806/2008 au fost acordate despăgubiri acestei pârâte pentru casa scării, debara și pod.

Din cuprinsul cererii de recurs rezultă doar critici ce vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala reglementare, permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar competența de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt, reținută în etapa procesuală anterioară, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu vor face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În acest context, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinței, această neregularitate sancționându-se cu nulitatea.

Mai mult, s-a arătat în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, că motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a susținerilor de la fondul cauzei, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează.

Niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în acest text de lege.

Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente.

Deoarece recurentul nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă în raport cu soluția instanței de fond, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A., în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

b) Cu toate că pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și B. au formulat motive de recurs distincte, Înalta Curte le analiza și va răspunde prin considerente comune.

Sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. solicitând casarea sentinței civile nr. 82 din data de 6 aprilie 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă, respectiv secția civilă a Tribunalului Sibiu.

Potrivit art. 10 alin. (1), teza a II-a, din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (...) se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 invocat de către recurenta pârâtă în susținerea necompetenței invocate face trimitere expres la tribunale, dar are caracter general în raport cu O.U.G. nr. 94/2000 care este dispoziția specială și direct aplicabilă în cazul în speță și în materia retrocedărilor bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.

Comisia specială de retrocedare a fost înființată în temeiul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 501/2002 și al H.G. nr. 1164/2002, ulterior modificată și completată prin H.G. nr. 1094/2005.

Coroborând textele legale sus-menționate, rezultă că deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța competentă material și teritorial să se pronunțe cu privire la anularea Deciziei nr. 8730/30.07.2019 este Curtea de Apel Alba Iulia și nu Tribunalul Sibiu.

Criticile formulate de către recurentele-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Prin motivele de recurs recurentele Comisia Specială de Retrocedare și B. combat caracterul de bun indiviz al podului și a căii de acces la pod, aparținând imobilului situat în municipiul Sibiu, str. x. Mai mult, recurenta Comisia Specială de retrocedare a solicitat ca, în analiza pe fond a recursului să se stabilească dacă partea din imobil, ce face obiectul deciziei, puteau fi retrocedat în baza O.U.G. nr. 94/2000, adică a rămas în proprietatea Statului și putea fi retrocedat în natură fostului proprietar.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod legal prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 și actul adițional nr. x/2004, podul casei a fost stabilit ca obiect al unui drept de coproprietate forțată, drept înscris în cartea funciară în x și devenind opozabil inclusiv B. și Comisiei Speciale de Retrocedare.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că nu mai este necesară analiza calificării podului ca parte comună indiviză conform articolelor 648 și 649 C. civ., deoarece acesta a fost deja calificat astfel în documentația de apartamentare din actul adițional nr. x/2004.

Totodată, potrivit celor expuse anterior, instanța de recurs observă că propunerea de apartamentare a fost efectuată în mod legal, contrar criticilor pârâtei B., dat fiind că primul înscris autentic în care este menționat podul ca spațiu comun este contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, contract ce a stat la baza actelor ulterioare și care nu a fost anulat, fiind în circuitul civil.

Nu poate fi reținută nici susținerea în sensul că au fost încălcate prevederile Legii nr. 7/1996, întrucât judectorul fondului a constatat legal că, în baza unei unei propuneri de apartamentare intabulată în cartea funciară că podul este spațiu comun. Art. 26 pct. 8 din lege stabilește clar condițiile intabulării: "Operațiunea de împărțire a unei construcții - condominiu în mai multe unități individuale se numește apartamentare. Operațiunea de împărțire a unei unități individuale în mai multe unități individuale noi se numește subapartamentare. Aceste operațiuni se fac în baza unei documentații cadastrale și a actului autentic, întocmite în condițiile legii". Prin încheierea de intabulare nr. 11002/29.09.2004 a Judecătoriei Sibiu s-a reținut caracterul comun al podului și căii de acces către acesta, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 și a actului adițional nr. x/2004.

Critica B. în sensul încălcării prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că contractul de vânzare-cumpărare din 1997 și propunerea de apartamentare au fost făcute după formularea cererii sale de retreocedare, întrucât nu se aflau la dosarul de retrocedare, nu poate fi reținută.

Înalta Curte precizează că, lipsurile din cuprinsul dosarului de retrocedare nu poate fi imputată instanței de judecată, cu atât mai mult cu cât decizia atacată a fost emisă în anul 2019, ulterior contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997 care fost întocmit în baza Legii 85/1997 de către unitatea care avea în gestiune imobilul.

Totodată, instanța de recurs revine și arată că, acele criticile ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot forma obiect al analizei sale. Actuala reglementare, permite reformarea unei hotărâri în recurs doar pentru motive de nelegalitate. Astfel, în contextul legislativ actual, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar competența de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt, reținută în etapa procesuală anterioară, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu vor face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate asupra unui act administrativ trebuie să fie formulate de la momentul exercitării acțiunii în instanță sau de la momentul la care partea a avut cunoștință de existența lui, pentru a da posibilitatea efectivă de control asupra legalității acelui act în toate gradele de jurisdicție.

Or, solicitarea de a fi examinată o hotărâre de primă instanță sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia, prin raportare la analiza unor motive ce nu au fost avute în vedere de instanța de fond la momentul pronunțării, nefiind arătate prin întâmpinarea la acțiunea judiciară dedusă soluționării, duce la o imposibilitate de examinare în calea de atac a respectivelor motive formulate pentru prima dată în recurs.

Este inadmisibilă solicitarea recurentei-pârâte B. din recurs, ca în temeiul art. 1247 alin. (2) C. civ., să se constate intervenită exceptia nulitatii absolute a actului aditional nr. 1/2004 încheiat la contractul de vanzare cumparare nr. x/1997, întrucât instanța de fond nu a facut o analiză riguroasă a cauzei și nu a observat că actul aditional nr. 1/2004 este încheiat cu încălcarea normelor imperative, prevazute sub sanctiunea nulitatii de catre dispozitiile art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte precizează că "recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel încât, în această etapă procesuală, nu este posibilă formularea unor cereri noi și nici nu este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii ori modificarea situației de fapt reținute de instanțele de fond (ce au competență exclusivă în acest sens)." Totodată, trebuie menționat și că, motivul de nulitate trebuia invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare/cerere reconvențională indiferent dacă principiul anulării actului subsecvent este caracterizat ca un efect al nulității sau ca un motiv de nulitate distinct. Instanța de recurs reamintește că, din perspectivă procesuală, toate apărările vizând caracteristicile, elementele și condițiile generale de valabilitate, nulitatea și efectele decurgând din nulitatea actelor juridice civile sau orice altă sancțiune prevăzute de o lege de drept material, substanțial, trebuie să fie invocate prin cererile și apărările părților formulate în primă instanță, în termenele și condițiile prevăzute de C. proc. civ., toate fiind asimilate din perspectiva procedurală unor apărări de fond, iar nu unor excepții procesuale.

Ultima critică formulată în recurs de către pârâta B. vizând încălcarea H.G. nr. 400/2003 privind organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, în sensul că orice modificare se face cu acordul proprietarilor și propunerea de apartamentare reținută de judecătorul fondului nu a avut acordul celorlalți proprietari ai imobilului, este nefondată.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă este în eroare atunci când invocă direct în recurs, dispozițiile Hotărârii 400/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, având în vedere că, în cauză nu există o asociație de proprietari, iar contractul de vânzare cumpărare din anul 1997 plus actul adițional nr. x/2024 au la baza Legea nr. 85/1992.

În mod legal și temeinic judecătorul fondului a reținut că propunerea de apartamentare este parte integrantă a actului adițional nr. x/2004, care "completează și modifică actul translativ de proprietate nr. x/1997, fiind înscrisă în cartea funciară prin încheierea de intabulare nr. 11002/29.09.2004 a Judecătoriei Sibiu. Situația este identică și în privința căii de acces la pod (holul de la etaj), care apare menționată în schița de apartamentare ca fiind parte comună a apartamentului cu nr. top x, fiind înscrisă în CF și opozabilă terților." Astfel, în cauză, actul adițional nr. x/2004 a devenit opozabil tuturor părților din momentul intabulării și, conform lui, toți proprietarii apartamentelor din imobil au "un drept de coproprietate forțată a podului și a căii de acces la pod, acestea fiind părți comune indivize ale imobilului situat în municipiul Sibiu, str. x.".

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția excepția nulității recursului promovat de A., invocată de către Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, va constată nul recursul declarat de A. și va respinge recursurile declarate de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și B. împotriva sentinței nr. 82/2022 pronunțate la 6 aprilie 2022 de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului promovat de A., invocată de către Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Constată nul recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 82/2022 pronunțate la 6 aprilie 2022 de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursurile declarate de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și B. împotriva sentinței nr. 82/2022 pronunțate la 6 aprilie 2022 de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 octombrie 2024.