ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1778/2022

Ședința publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, la data de 21.02.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție a României și Colegiul Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se constate inexistența/nulitatea actului administrativ unilateral normativ Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a României nr. 26/08 decembrie 2010, inexistența/nulitatea actului administrativ unilateral normativ "Programarea în ședințele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011", pentru completul C1, care poartă semnătura președintelui instanței.

Prin sentința civilă nr. 288 din 7 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția de litispendență invocată de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a României; s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamantul A.; s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție a României și Colegiul Înaltei Curți de Casație și Justiție a României; s-a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 288 din 7 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că în mod eronat se face interpretarea pargrafelor 127, 142, 143, 177 din Decizia CCR nr. 685/2018, decizie cu caracter obligatoriu pentru instanțe pentru procesele în curs de judecată.

A mai susținut că, în opinia sa, judecătorul fondului se contrazice în cuprinsul motivării sentinței recurate.

În opinia sa, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care formularea plângerii prealabile se poate face oricand, susținând caracterul de act administrativ unilateral normativ al Hotărârii Colegiului de Conducere al ÎCCJ nr. 26/08.10.2010 și al inscrisului Programarea in sedintele de judecată ale completelor de 5 judecatori pe anul 2011.

Prin urmare, nepublicarea in Monitorul Oficial a Hotărârii Colegiului de Conducere al ÎCCJ nr. 26/2010 și a Programării în sedintele de judecată ale completelor de 5 judecatori pe anul 2011 atrage inexistența și inopozabilitatea actului administrativ unilateral normativ, în acest sens invocând prevederile art. 11 alin. (1) Legea nr. 24/2000.

Actele administrative in discutie produc efecte fata de un numar nedefinit de persoane care urmau sa se adreseze justitiei prin completele de 5 judecatori, rezultand astfel caracterul de act normativ.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat faptul că prin cererea de recurs se reiterează aspecte sustinute de reclamant în acțiune, nefiind circumscrise vreunuia dintre motivele strict si limitativ prev de art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, susținând că în mod corect a retinut prima instanta inaplicabilitatea art. 7 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, actele atacate neavând caracter de acte administrative cu caracter normativ.

În concluzie, în opinia sa, sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a invocat faptul că întampinarea este redactata si semnată de o persoana care nu are atributii în reprezentarea intimatei.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere de reclamantul A. în contrdictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție a României și Colegiul Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, solicitând constatarea inexistenței/nulitătii actului administrativ unilateral normativ Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a României nr. 26/08 decembrie 2010 și a inexistenței/nulității actului administrativ unilateral normativ "Programarea în ședințele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011", pentru completul C1, care poartă semnătura președintelui instanței.

Prin sentința recurată, s-a admis excepția inadmisibilității, iar acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, reclamantul formulând prezentul recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., aplicabil atunci "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Astfel, aceste prevederi vizează neregularități de ordin procedural sancționate potrivit art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Or, recurentul-reclamant nu a invocat o neregularitate procedurală în sensul acestor dispoziții.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva căruia recurentul-reclamant a invocat faptul că judecătorul fondului se contrazice în cuprinsul motivării sentinței recurate, Înalta Curte amintește că în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident acest motiv de casare și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și susținerile recurentului-reclamant circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care, în esență, a susținut caracterul de acte administrativ normativ a înscrisurilor a căror nulitate/inexistență solicită să se constate și, pe cale de consecință, posibilitatea contestării oricând a acestora, argumente apreciate ca fiind lipsite de suport.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Așa cum s-a apreciat constant în practica judiciară a instanței supreme, "o astfel de calificare are la bază definirea actelor normative ca fiind acea categorie de acte juridice care conțin o regulă, adică un act de aplicabilitate repetată, asupra unor subiecți de drept nedeterminați și a actelor individuale ca fiind acea categorie de acte care urmărește stabilizarea unei situații juridice precise în raport cu un număr relativ restrâns și determinat de subiecți de drept.

Așadar, cele două categorii de acte administrative trebuie diferențiate atât în funcție de obiectul lor, cât și în raport de criteriul determinabilității persoanelor cărora li se aplică, întrucât acestea nu prevăd reglementări de principiu și nu au o aplicabilitate generală, nu se adresează și nu produc efecte erga omnes, ci urmăresc stabilizarea unei situații juridice precise în favoarea unui număr restrâns și bine definit de subiecte de drept." (I. C. civ..J, secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 2110/2012)

În concluzie, actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, față de o persoană, sau uneori față de mai multe persoane, nominalizate expres în conținutul acestor acte.

Având în vedere aceste aspecte teoretice, Înalta Curte constată că Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a României nr. 26 din 8 decembrie 2010/"Programarea în ședințele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011", pentru completul C1, este un act administrativ individual, întrucât prin acesta se dispun măsuri concrete și nu conține norme abstracte susceptibile de a se aplica în mod repetat, ceea ce exclude caracterul de act normativ al actului.

În raport de caracterul astfel stabilit al actului administrativ în discuție, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar nu cele ale art. 7 alin. (1)

1

din aceeași lege, potrivit cărora în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând, astfel cum în mod eronat susține recurentul-reclamant prin memoriul de recurs.

Potrivit art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 " Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, se va introduce în termen de 30 de zile din momentul în care persoana vătămată a luat cunoștință, pe orice cale, de conținutul actului. Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate formula și peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoștință, pe orice cale, de conținutul acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut în prezentul alineat, precum și cel prevăzut la alin. (1) sunt termene de prescripție."

Reclamantul a formulat plângere prealabilă împotriva actelor contestate în prezenta cauză la data de 31.12.2019, înregistrată la sediul pârâtei la 8 ianuarie 2020, soluționată prin adresa nr. x/04.02.2020 emisă de pârâtă, prin care s-a comunicat reclamantului faptul că plângerea formulată este tardivă, precum și neîntemeiată.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut judecătorul fondului că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara în data de 05.11.2018, care a format obiect al dosarului nr. x/2018, a solicitat instanței, între altele, "anularea Hotărârii nr. 26 din 8 decembrie 2010 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și anularea parțială a înscrisului «Programarea în ședințele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011» pentru Completul 1 civil, care poartă semnătura doamnei/domnului președinte al ÎCCJ.

Astfel, s-a reținut că, potrivit mențiunilor din încheierea de ședință din data de 28.11.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, reclamantul a invocat la acel termen același motiv de nelegalitate împotriva Hotărârii nr. 26 din 8 decembrie 2010 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Programării în ședințele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011, ca cel invocat prin prezenta cerere de chemare în judecată, respectiv prin plângerea din data de 31.12.2019, la interpelarea instanței cu privire la caracterul procedural al invocării acestui nou motiv de nelegalitate cu mult după primul termen de judecată, reclamantul arătând că a intrat în posesia Hotărârii nr. 26 din 8 decembrie 2010 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție cu doar două săptămâni în urmă.

În acest context, în mod corect a apreciat prima instanță că chiar dacă nu s-ar reține că la data de 05.11.2018, data formulării cererii de chemare în judecată care a format obiect al Dosarului nr. x/2018, prin care reclamantul a solicitat anularea Hotărârii nr. 26 din 8 decembrie 2010 a Colegiului de conducere al ÎCCJ, precum și anularea parțială a înscrisului " Programarea în ședințele de judecată ale completelor de 5 judecători pe luna mai 2011", avea deja cunoștință de conținutul acestor înscrisuri, raportat chiar la susținerile reclamantului de la termenul din data de 28.11.2019 din dosarul nr. x/2018, că cel târziu la data de 14.11.2019 acesta cunoștea conținutul actelor contestate.

Or, plângerea prealabilă a fost formulată de reclamant la data de 31.12.2019, cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, ceea ce echivalează cu lipsa procedurii instituite de prevederile art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, procedura prealabilă administrativă fiind reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, ca un fine de neprimire a acțiunii și fiind obligatorie, neîndeplinirea ei fiind sancționată cu respingerea cererii în contencios administrativ ca inadmisibilă.

Înalta Curte nu poate reține nici alegațiile recurentului-reclamant referitoare la Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, în acord cu opinia primei instanțe, apreciind că efectele acestei decizii nu pot fi extinse la alte situații decât cea avută în vedere de instanța de contencios constituțional la pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională statuând exclusiv cu privire la caracterul normativ al Hotărârilor Colegiului de conducere nr. 3/2014 și nr. 89/2018, iar nu, în mod generic, cu privire la toate hotărârile Colegiului de conducere al instanței supreme care privesc constituirea completurilor de 5 judecători, analiza caracterului unui act administrativ fiind efectuată întotdeauna pentru fiecare act administrativ în parte, prin raportare la efectele juridice pe care respectivul act le produce, la natura măsurilor dispuse în conținutul său, precum și la sfera destinatarilor acestuia, iar nu în mod generic.

Mai mult decât atât obiectul celor două hotărâri la care a făcut referire Curtea Constituțională este diferit de cel al actelor contestate în prezenta cauză, prin Hotărârea nr. 3/2014 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind modificat și completat Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar prin Hotărârea nr. 89/2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție constatându-se că dispozițiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și completată prin Legea nr. 207/2018, în absența unei norme tranzitorii, devin aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2019.

În fine, instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și susținerile recurentului cu privire la interpretarea eronată a paragrafelor 127, 142 și 143 din decizia antereferită a Curții Constituționale.

Astfel, în paragraful nr. 127 sunt indicate expres hotărârile de colegiu la care Curtea Constituțională face referire - Hotărârile Colegiului de conducere nr. 3/2014 și nr. 89/2018, iar în paragraful nr. 142, respectiv nr. 143 fiind utilizată sintagma "în cauza de față", respectiv "în cauza dedusă judecății Curții Constituționale".

Așa fiind, se constată că instanța de contencios constituțional a avut în vedere în mod exclusiv cele două hotărâri de colegiu (Hotărârile Colegiului de conducere nr. 3/2014 și nr. 89/2018) în legătură cu care, în cauza aflată în fața sa, analizase conflictul juridic de natură constituțională ivit între puterea judecătorească și cea legislativă, iar nu în mod generic toate hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la compunerea completurilor de 5 judecători, astfel încât referirea Curții Constituționale la caracterul de act administrativ unilateral cu caracter normativ al hotărârilor Colegiului de conducere al ÎCCJ a vizat exclusiv Hotărârile Colegiului de conducere nr. 3/2014 și nr. 89/2018, cum în mod corect a apreciat prima instanță, neputându-se stabili de o manieră generală că toate actele Colegiului de Conducere al ÎCCJ sunt acte normative.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 288 din 7 octombrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.