ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 177/2022

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, s-a solicitat anularea Deciziei nr. 16641/28.08.2018 și obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să se admită cererea sa de despăgubire în cuantum de 3156,89 RON.

Prin sentința civilă nr. 1758 din 21 mai 2019, Curtea de Apel București a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a anulat decizia nr. 16641/28.08.2018 și a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 3156,89 RON.

Împotriva sentinței menționate, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației formulate de către reclamantă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentul-pârât susține că instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 44 din Ordinul CSA nr. 23/2014

Recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit în raport de prevederile art. 44 din Ordinul CSA nr. 23/2014 că există suficiente probe pentru admiterea cererii de chemare în judecată.

Față de argumentul reținut de instanța de fond, recurentul a afirmat că instanța de judecată nu se poate subroga în atribuțiile și competențele Comisiei speciale din cadrul FGA, singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte suma solicitată prin cererea de plată și singura care poate verifica cuantumul acesteia, conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 ("Aprobarea sau. după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004. republicată, cu modificările ulterioare"). Instanța având competența să verifice doar legalitatea deciziilor FGA.

In situația de fata, cuantumul sumei nu a fost verificat de către Comisia Speciala, ci direct de către instanța, iar soluția corectă pe care prima instanța trebuia sa o pronunțe era în sensul obligării FGA la reanalizarea cererii de plată în funcție de constatările acesteia privind persoana vinovată de producerea accidentului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Așadar, este întemeiată critica pârâtului la adresa legalității sentinței civile recurate, hotărârea primei instanțe reflectând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 44 raportat la art. 46 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 și art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 16641/28.08.2018 și obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să se admită cererea sa de despăgubire în cuantum de 3156,89 RON.

Prin decizia contestată nr. 6562/16.06.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x/21.02.2017 depusa de intimata-reclamanta în procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea specială nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și Norma nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea legii, cu motivarea faptului ca din înscrisurile depuse la dosarul de dauna nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

În conformitate cu prevederile art. 44 din Ordinul CSA nr. 23/2014:

"Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, în baza poliței RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul "Constatare amiabilă de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească". Iar în conformitate cu prevederile art. art. 46 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014:

"Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătoreasca, in cazul în care: (...) 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele si împrejurările producerii accidentului, precum si la cuantumul prejudiciilor produse."

Înalta Curte apreciază că devizul de intervenție, devizul postcalcul și declarația martorului nu reprezintă dovezi suficiente pentru ca intimata-reclamantă să investească instanța cu o cerere prin care solicită anularea Deciziei nr. 16641/28.08.2018 și obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să se admită cererea sa de despăgubire în cuantum de 3156,89 RON.

Înscrisurile administrate de instanța de fond și care stau la baza soluției pronunțate de aceasta nu se bucură de caracterul pertinent care să conducă la stabilirea certă a unor elemente, precum persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului și cuantumul efectiv al prejudiciilor produse.

Astfel, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond este greșită, probele utilizate pentru soluția pronunțată fiind insuficiente pentr a reține că în cauză sunt întrunite elementele necesare atragerii răspunderii civile delictuale.

Cuantumul prejudiciului nu se bucură de un caracter cert în condițiile în care devizele de calcul nu sunt confirmate și de o factură de plată.

Totodată, soluția instanței de fond prin care instituie în sarcina recurentului-pârât obligația de a emite un act administrativ prin care să admită cererea de plată în cuantumul reținut de aceasta prin raportare la probele administrate, este de asemenea o soluție greșită și a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "Aprobarea sau după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004. republicată, cu modificările ulterioare."

Or, în condițiile în care instanța de judecată a anulat decizia nr. 16641/28.08.2018 pe motiv de nelegalitate și ar fi deținut suficiente probe din care să rezulte cu certitudine atât nelegalitatea, cât și cuantumul sumei cu titlu de prejudiciu, putea pronunța o soluție prin care să oblige direct pârâtul la despăgubire.

Însă, obligarea acestuia la emiterea unui nou act administrativ cu o sumă deja stabilită de instanță, reprezintă o procedură cu caracter formal exagerat și lipsită de esență juridică în condițiile în care instanța se subrogă în atribuțiile Comisiei speciale din cadrul FGA.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata- reclamanta A. la plata către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1758 din 21 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința recurată și rejudecând cauza respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs, către recurentul-pârât.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.