ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1697/2022

Ședința publică din data de 22 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 08.11.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând anularea Deciziei nr. 312/02.03.2018, a Procesului Verbal, respectiv, paginile 20 - 22 din acesta (de la secțiunea Tranzacții prin internet la secțiunea Cercetare pentru investiții) precum și a Deciziei nr. 548/04.05.2018 prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de aceasta.

1.2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 08.11.2018, sub nr. x/2018, reclamanta B. S.A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând anularea Deciziei nr. 311/02.03.2018 cu referire la punctul nr. 5 din planul de măsuri anexat acestei Decizii, a Procesului Verbal, respectiv, paginile 20 - 22 din acesta (de la secțiunea Tranzacții prin internet la secțiunea Cercetare pentru investiții) precum și a Deciziei nr. 547/04.05.2018 prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de aceasta.

1.3. Prin încheierea de ședință din data de 12.03.2019, Curtea, în temeiul art. 139 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a admis excepția de conexitate, având în vedere strânsa legătură între deciziile contestate și existența parțială a identității de părți, și prin urmare, a conexat cauza înregistrată sub nr. x/2018 la cea înregistrată sub nr. x/2018.

La același termen, Curtea a respins excepția de inadmisibilitate, ca neîntemeiată, având în vedere că procesul-verbal reprezintă act premergător deciziei a cărei anulare se solicită, sens în care, văzând și dispozițiile generale ale art. 18 din Legea nr. 554/2004, apreciază că poate avea loc o analiză a legalității sale în limita anterior menționată, adică aceea de act premergător.

De asemenea, a respins excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, având în vedere că eventuala implementare a unora dintre măsurile dispuse prin decizie, nu are relevanță pentru analiza legalității deciziei, fiind împrejurări ulterioare acesteia, care nu evidențiază o recunoaștere a pretinselor fapte imputate.

Prin sentința nr. 2079 din 25 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

(i) a admis în parte acțiunea în anulare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară;

(ii) a anulat Decizia nr. 312/02.03.2018 și Decizia nr. 548/04.05.2018;

(iii) a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 15.050 de RON, cheltuieli de judecată (iv) a respins în rest cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

(v) a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta B. S.A, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2079 din 25 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recursuri reclamanta B. și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

3.1. Reclamanta B. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 119 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CNVM nr. 32/2006, confom cărora SSIF-urile trebuie să furnizeze clienților sau potențialilor clienți informații cu privire la costurile și tarifele asociate serviciilor de tranzacționare.

Aceste dispoziții legale nu instituie obligația ca informarea clienților să fie cuprinsă într-un singur instrument, putând fi transmisă prin mai multe instrumente. Chiar dispozițiile art. 24 alin. (9) paragr..2 din Directiva nr. 2014/65/UE permit derogări de la afișarea în timp real a costului unei tranzacții, ceea ce înseamnă că permit ca informarea clientului să se facă prin mai multe instrumente, cuantumul exact al comisionului aferent tranzacției efectuate prin B. fiind comunicat clienților după procesarea tranzacției de către departamentul back - office.

Procentul estimativ de tranzacționare afișat în aplicația B. reprezintă de fapt un calcul preventiv a fondurilor suplimentare pe care clientul trebuie să le aibă în cont în plus față de prețul instrumentului financiar pe care dorește să îl achiziționeze, pentru a se permite clientului ca în final să poată efectua tranzacția. Inițial în practică, clientul solicita o tranzacție luând în calcul fondurile disponibile din cont fără a mai lua în calcul comisionul tranzacției agreat prin contract, și astfel, din lipsă de fonduri suficiente pentru acoperirea comisionului.

Atât timp cât instanța de fond a considerat că existența comisionului estimativ de tranzacționare în cuprinsul contractelor de prestări servicii de investiții financiare împiedică prejudicierea clienților, același raționament trebuie aplicat și cu privire la indicarea comisionului estimativ în aplicația B..

3.2. Pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., criticând sentința recurată în ceea ce privește soluția de anularea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. și cheltuielile de judecată acordate la fond.

În motivarea recursului pârâta a susținut că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. întrucât sentința pronunțată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

În opinia recurentei - pârâte, motivele contradictorii vizează următoarele considerente:

A. Instanța de fond arată prin sentința recurată faptul că a reținut cu prioritate spre analiză "susținerile reclamantei B. S.A., în ipoteza constatării caracterului întemeiat al acestora, efectele răsfrângându-se și asupra deciziei de sancționare a reclamantei A. a cărei ipoteză este reprezentată de neregula reținută în sarcina B. S.A. " și constată că "decizia contestată identifică în concret fapta contravențională, anume aceea că, reclamanta (...) nu și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile și obligațiile aferente funcției deținute."

B. Instanța de fond reține, pe de o parte, faptul că:

- "reclamanta (...) nu și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile și obligațiile aferente funcției deținute.";

- "B. nu furnizează cliențiilor informații exacte, adecvate cu privire la costuri (...) contrar prevederilor art. 119 alin. (1) lit. a). din Regulamentul CNVM nr. 32/2006, în sensul că în timpul ședinței de tranzacționare, aplicația calculează un comision diferit față de cel stabilit conform contractului de prestări servicii de investiții financiare (comisioanele din contract fiind aplicate în procesarea tranzacțiilor în aplicația back office)." De asemenea, s-a reținut expres că "fapta constituie contravenție, conform prevederilor art. 272 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 297/2004.".

Pe de altă parte, reține că " Sunt întemeiate însă afirmațiile reclamantei potrivit cărora supravegherea modului de funcționare a aplicației nu intră în atribuțiile sale, în contextul în care aplicația este utilizată de un alt departament decât cel condus de aceasta, anume departamentul front office."

C. pen. de-o parte, instanța de fond reține faptul că A. "nu poate fi responsabilă pentru aplicația B. întrucât aceasta a fost introdusă cu mult înaintea numirii reclamantei în funcția de șef departament bank office," alegație care este lipsită de temei, în contextul în care fapta imputată nu a vizat implementarea aplicației, ci neîndeplinirea obligațiilor de a urmări aplicarea în mod corect a cerințelor reglementărilor emise de ASF, BNR (...)" și faptul că instanța a analizat cu prioritate "susținerile reclamantei B. S.A., în ipoteza constatării caracterului întemeia/a! acestora" apreciind că "efectele răsfrângându-se si asupra deciziei de sancționare a reclamantei A., a cărei ipoteză este reprezentată de neregula reținută în sarcina B. S.A. (...)".

Pe de altă parte, faptul că "supravegherea modului de funcționare a aplicației nu intră în atribuțiile sale, în contextul în care aplicajia este utiliza/ă de un alt departament decât cel condus de aceasta, anume departamentul front office ",

D. Pe de-o parte, instanța reține că "la momentul realizării tranzacției prin intermediul aplicației de tranzacționare, B. nu furnizează cliențiilor informații exacte, adecvate cu privire la costuri (...) contrar prevederilor art. 119 alin. (1) lit. a). din Regulamentul CNVM nr. 32/2006" în sensul că în timpul ședinței de tranzacționare, aplicația calculează un comision diferit față de cel stabilit conform contractului de prestări servicii de investiții financiare (comisioanele din contract fiind aplicate în procesarea tranzacțiilor în aplicația back office) și faptul că efectele care au condus la respingerea cererii de chemare în judecată a B. se răsfrâng automat "și asupra deciziei de sancționare a reclamantei A. a cărei ipoteză este reprezentată de neregula reținută în sarcina B. S.A.", iar pe de altă parte, tocmai argumentul pentru care admite în parte acțiunea reclamantei, acela că "din analiza Regulamentului de funcționare al B., rezultă că Direcția Piețe Financiare (Departamentul Vânzări Retail) și nu Direcția Back Office Tranzacții este cea care coordonează și implementează strategia B. cu privire la vânzarea și execuția operațiunilor de tranzacționare pe piețele reglementate și alte locuri de tranzacționare. In plus Direcția Back Office Tranzacții nu utilizează aplicația B., ci aplicația C., soft care doar utilizează datele procesate anterior cu aplicația de tranzacționare în timp real (B.) ".

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă a reluat toate apărările expuse în fața instanței de fond sub forma criticilor în recurs și a susținut că instanța de fond a reținut greșit înscrisurile avute în vedere pentru individualizarea faptei în sarcina reclamantei persoană fizică, atribuțiile și responsabilitățile direcțiilor din cadrul B., redarea situației detaliate constatate în procesul-verbal de control etc.

Totodată, arată că instanța de fond a reținut în mod greșit și faptul că în mod nelegal reclamantei i-a fost imputată fapta contravențională, în condițiile în care aceasta nu avea legătură cu atribuțiile sale de serviciu.

În acest sens, arată că documentul intitulat Prezentare B., pus la dispoziția echipei de control de reprezentanții B. S.A. (cu ocazia controlului periodic), prevede faptul că: utilizatorii aplicației pot trimite către back Office solicitări cu privire la managementul conturilor IBAN, adreselor de e-mail, transfenirilor de numerar și instrumente financiare, rapoarte cu privire la situalia contului. De altfel, în cadrul responsabilităților aferente Biroului Back Office Securities (ce face parte din Departament Back Office, Securities, Trezorerie și Plăți), prevăzute în ROF este precizat: răspunde solicitărilor clienților în legătură cu activitatea de tranzacționare, deținerile de instrumente și de cash, asigură furnizare user și parolă clienților pentru aplicafia B. etc.

Prin urmare, Departamentul Back Office, Securities, Trezorerie și Plăți are atribuții de gestionare a aplicației de tranzacționare B., nu doar în ceea ce privește activitatea post-tranzacționare, ci și în ceea ce privește modificări/setări ale condițiilor/facilităților acordate clienților, în condițiile în care o parte dintre aceste solicitări pe care clienții le pot trimite nu sunt neapărat condiționate de efectuarea de tranzacții.

În ceea ce privește sancțiunea aplicată reclamantei A. prin Decizia A.S.F. nr. 312/2018, reiterează faptul că, A.S..F a aplicat sancțiunea proporțional cu gradul de pericol al faptei pretins săvârșite, reținând că intimata-reclamantă nu a fost sancționată în ultimii 3 ani, iar sancțiunea cu avertisment a fost aplicată în conformitate cu dispozițiile legale incidente în vigoare, cu luarea în considerare a circumstanțelor reale și personale ale săvârșirii faptei, a conduitei persoanei în cauză și cu respectarea principiului aplicării graduale a sancțiunii.

Astfel, criteriile de individualizare a sancțiunii au fost aplicate în limitele prevăzute de actul norrnatv și în raport cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținând seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Sancțiunea avertismentului se aplică pentru fapte de o gravitate redusă și constă în atenționarea persoanei cu privire la pericolul social al faptei, însoțită de recomandarea de a respecta pe viitor dispozițiile legale.

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate de către instanța de fond, a invocat incidența dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.,atât sub aspectul lipsei dovezilor privind existența și întinderea cheltuielilor cât și a cuantumului onorariului de avocat, care se impuse a fi redus, raportat la valoarea cauzei relativ reduse, câtă vreme procesul derulat a fost unul contravențional, vizând înlăturarea sancțiunii, constând în avertisment.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual motivelor de recurs invocate.

Recurenta-pârâtă ASF a formulat întâmpinare la recursul reclamantei B., solicitând respingerea recuruslui ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., și respinsă în ședința publică din 9 martie 2022.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 311/02.03.2018 emisă de pârâta A.S.F., în temeiul art. 21

2

alin. (4) din O.U.G. nr. 93/2002, art. 2 alin. (5) lit. h) din Legea nr. 297/2004, art. 23 alin. (1) lit. c) și d) și art. 29 alin. (2) din Regulamentul A.S.F. nr. 11/2016 s-a instituit în sarcina reclamantei B. S.A, obligația implementării în termen de cel mult 90 de zile a măsurilor de remediere cuprinse în planul de măsuri anexat deciziei.

Recurenta-reclamantă B. a contestat pct. 5 din planul de măsuri, care vizează adoptarea măsurilor necesare în vederea includerii în cadrul aplicației de tranzacționare a valorii exacte a comisioanelor stabilite conform contractelor de intermediere, pentru a fi prezentate clienților informațiile în mod corect; măsura s-a fundamentat pe situația constată, anume că la momentul realizării tranzacției prin intermediul aplicației de tranzacționare, intermediarul nu furnizează clienților informații exacte, adecvate cu privire la costuri (comisionul per tranzacție-pentru aplicația B.), în sensul că, în timpul ședinței de tranzacționare, aplicația calculează un comision diferit față de cel stabilit conform contractului de prestări servicii de investiții financiare (comisioanele din contract fiind aplicate la procesarea tranzacțiilor în aplicația de back office).

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamantei B. referitoare la interpretarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor de excepție prevăzute de art. 119 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 32/2006, se constată că acestea nu sunt fondate. Conform prevederilor art. 119 alin. (1) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, cu modificările și completările ulterioare, intermediarul va furniza clienților prețul total care va fi plătit de client, incluzând toate cheltuielile, comisioanele, tarifele etc. sau, dacă nu se poate indica un preț exact, baza de calcul a prețului total, astfel încât clientul să îl poată verifica".

Prin urmare, incidența excepției este condiționată de imposibilitatea indicării prețului exact. Având în vedere obiecțiunile formulate la raportul de control, rezultă că la momentul implementării aplicației B., s-a optat de către recurenta-reclamantă pentru aplicarea unui comision standard în timpul ședinței de tranzacționare și au fost setate doar în aplicația back office (D.) comisioanele conform Anexei nr. 2 la contractul de prestări servicii de investișie financiare.

În condițiile în care recurenta-reclamantă nu a pretins că se află în imposibilitatea de a indica costul exact al comisionului per tranzacție în timpul ședinței de tranzacționare și nu a justificat rațiunea pentru care calculul exact al acestuia se realizează doar ulterior tranzacționării, în departamentul back-office, în mod corect instanța de fond a constat că nu sunt incidente dispozițiile de excepție stipulate în cuprinsul art. 119 alin. (1) lit a din Regulamentul CNVM 32/2006.

Cât privește referirile recurentei reclamantei la dispozițiile art. 24 alin. (9) paragraful 2 din Directiva nr. 2014/65/UE, care permit derogări de la afișarea în timp real a costului unei tranzacții, ceea ce înseamnă că permit ca informarea clientului să se facă prin mai multe instrumente, cuantumul exact al comisionului aferent tranzacției efectuate prin B. fiind comunicat clienților după procesarea tranzacției de către departamentul back - office, acestea nu pot fi primite câtă vreme finalitatea dispozițiilor directivei a fost aceea de asigurare a transparenței către clienții, beneficiari ai unor servicii de investiții.

Or, fapta care i s-a imputat recurentei-reclamante B. vizează tocmai lipsa transparenței în furnizează informațiilor exacte către clienți cu privire la costuri, (comisionul per tranzacție-pentru aplicația B.) deoarece, în timpul ședinței de tranzacționare aplicația calculează un comision diferit față de cel stabilit conform contractului de prestări servicii de investiții financiare.

Cât privește alegațiile recurentei reclamantei referitoare la faptul că atâta timp cât instanța de fond a considerat că existența comisionului estimativ de tranzacționare în cuprinsul contractelor de prestări servicii de investiții financiare împiedică prejudicierea clienților, același raționament trebuie aplicat și cu privire la indicarea comisionului estimativ în aplicația B., acestea vor fi înlăturate, față de natura de diligență a obligației prevăzute de art. 119 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 32/2006.

Indicarea în aplicația B. a unei valori estimative nu ajută clientul în evaluarea necesarului de disponibilități, din contră, îi poate afecta deciziile de tranzacționare.

Doar eventuala neglijență a clientului în realizarea calculului îi este exclusiv imputabilă acestuia, situație de altfel avută în vedere de recurenta-reclamantă prin dispozițiile art. 7.1 din contractul de servicii de investiții financiare ("clientul va fi responsabil pentru existența fondurilor sau instrumentelor financiare necesare decontării.)

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta-pârâtă se află în eroare susținând că sentința pronunțată de instanța de fond cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei.

Contradictorialitatea motivelor din cuprinsul sentinței atacate nu este susținută de considerente, împrejurare rezultată în termeni lipsiți de echivoc din simpla lecturare a acesteia.

Recurenta pârâtă apelează la o distorsionare vădită a considerentelor primei instanțe, prin acest motiv de recurs încearcă să creeze o confuzie, extrăgând o serie de citate trunchiate din raționamentul primei instanțe.

Referitor la primul motiv pretins contradictoriu (motivul A), din considerentele sentinței rezultă cu evidență că prima instanță a procedat la analiza metodică a celor două cereri de chemare în judecată, procedând, inițial, la analiză argumentelor B., ce priveau ipoteza principală - a existenței unei încălcări a obligației legale de informare, urmată de analiza argumentelor reclamantei A., pe ipoteza secundară, a vinovăției din perspectiva responsabilităților de serviciu.

Ceea ce nu observă recurenta-pârâtă este faptul că instanța doar a constatat că Decizia nr. 312 identifică în concret fapta contravențională, fără însă a statua per se asupra temeiniciei reținerii de către ASF a respectivei fapte contravenționale.

Analiza temeiniciei reținerii faptei contravenționale este efectuată de prima instanță ulterior, reținând că supravegherea modului de funcționare a aplicației B. nu intră în atribuțiile reclamantei A., și constatând că, în mod nelegal acesteia i-a fost imputată fapta contravențională, în condițiile în care nu avea legătură cu atribuțiile sale de serviciu.

Pentru aceleași argumente, se constată că nu se confirmă nici cel de al doilea motiv pretins contradictoriu (motivul B). De altfel, lecturarea paragrafului în întregime permite înțelegerea corectă a acestuia, esențială fiind sintagma "anume aceea că", al cărei rol este introducerea descrierea faptei contravenționale reținute de ASF în cuprinsul deciziei (pg. 7-8 din sentință).

Cât privește cel de al treilea motiv pretins contradictoriu (motivul C), se reține că unul dintre motivele de nelegalitate invocat de reclamantă a vizat imposibilitatea reținerii responsabilității sale pentru aplicația B., având în vedere că aceasta a fost introdusă cu mult înaintea numirii reclamantei în funcția de șef departament bank office. Prin sentința recurată, instanța de fond a reținut că acest motiv invocat este neîntemeiat, întrucât fapta contravențională imputată nu a vizat implementarea aplicației, ci neîndeplinirea obligațiilor de a urmări aplicarea în mod corect a cerințelor reglementărilor emise de ASF, BNR și alte instituții ale pieței de capital pentru activitatea coordonată și de a îndeplini responsabilitățile aferente calității de conducător și structurii organizatorice aferente activității de custodie și administrare instrumente financiare și operațiuni de back office în relația cu ASF.

În continuare, instanța a verificat dacă într-adevăr obligația de a urmări/supraveghea modul de funcționare a aplicației B. intră în atribuțiile reclamntei, ajungând la concluzia că nu intră. Prin urmare, nu există nicio contradicție între motivele subliniate de ASF, reieșind încă o dată intenția manifestă de a induce în eroare instanța de recurs. Prima instanță pur și simplu a procedat la o analiză metodică, din aproape în aproape, a fiecărui argument invocat de reclamante.

În fine, nu există există contradictorialitate nici în ceea ce privește ultimul motiv invocat (motivul D), câtă vreme, în primul paragraf redat, instanța reține că că B., ca entitate, nu furnizează clienților informații exacte privind costurile prin aplicația B., în timp ce, în al doilea paragraf, pretins a se afla în contradicție cu primul, instanța statuează care anume direcție din cadrul B. are atribuții de coordonare și implementare a aplicației B.. Reținând că atribuțiile aparțin Direcției Piețe Financiare (Departamentul Vânzări Retail) și nu Direcției Back Office Tranzacții, din care face parte și reclamant, a reținut că aceasta nu aveam obligația de a urmări/supraveghea modul de funcționare a aplicației B..

Nu poate fi reținută nici teza unei motivări străine de aspectele concrete ale cauzei, întrucât pentru incidența acestuia motiv de casare era necesar ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, condiție care nu este îndeplinită în prezenta cauză, datorită faptului că instanța de fond a reușit să efectueze o analiză a pretențiilor afirmate de cele două reclamante.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speță.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei A. exclusiv pentru motivul că supravegherea modului de funcționare a aplicației aplicația B. nu intră în atribuțiile sale, în contextul în care aplicația este utilizată de un alt departament decât cel condus de aceasta, anume Departamentul Front Office, analiza instanței de recurs se va limita doar la criticile invocate în recurs cu privire la acest aspect.

Astfel, prin Decizia nr. 312/02.03.2018 emisă de pârâta A.S.F. în temeiul art. 271, 272 alin. (1) lit. b) pct. 3, art. 273 alin. (1) lit. a) pct. i, art. 274 alin. (1), art. 275 alin. (1), art. 278 alin. (1) și (2) din Legea nr. 297/2004, reclamanta A., în calitate de Șef Departament Back Office Securities, Trezorerie și Plăți-Direcția Back Office Tranzacții în cadrul B. S.A., în perioada 25.03.2014-11.09.2017 (ca dată a controlului), a fost sancționată cu avertisment pentru că nu și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile și obligațiile aferente funcției deținute

În acest sens, s-a reținut că la momentul realizării tranzacției prin intermediul aplicației de tranzacționare, B. S.A. nu furnizează clienților informații exacte, adecvate cu privire la costuri (comisionul per tranzacție-pentru aplicația B.), contrar prevederilor art. 119 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CNVM nr. 32/2006, în sensul că, în timpul ședinței de tranzacționare, aplicația calculează un comision diferit față de cel stabilit conform contractului de prestări servicii de investiții financiare (comisioanele din contract fiind aplicate la procesarea tranzacțiilor în aplicația de back office).

Din analiza Regulamentului de funcționare al B. S.A, rezultă că Direcția Piețe Financiare (Departamentul Vânzări Retail) și nu Direcția Back Office Tranzacții este cea care coordonează și implementează strategia B. cu privire la vânzarea și execuția operațiunilor de tranzacționare pe piețele reglementate și alte locuri de tranzacționare. Direcția Back Office Tranzacții nu utilizează aplicația B., ci aplicația C., soft care doar utilizează datele procesate anterior cu aplicația de tranzacționare în timp real (B.).

Prin apărările formulate în fața instanței de fond, recurenta-pârâtă a arătat că, în timpul ședinței de tranzacționare, se aplică prin intermediul aplicațiilor B. și Multiclient comisionul standard (cel incriminat), urmând ca în momentul procesării tranzacțiilor în aplicația back office să fie aplicat comisionul final, cel negociat prin contractul de servicii de investiții financiare.

În acest context, instanța de recurs remarcă, la fel ca judecătorul fondului, că recurenta-pârâtă recunoaște implicit demarcația dintre activitățile derulate de cele două departamente în legătură cu comisionul de tranzacționare: departamentul front office operează cu aplicația B. care se bazează pe comisionul standard, provizoriu (cel incriminat), în timp ce departamentul back office (condus de reclamantă) cu aplicația C., aplicând comisionul final (cel corect).

Prin urmare, informațiile inadecvate referitoare la comisionul de tranzacționare au fost transmise clienților prin intermediul departamentul de front office (care nu s-a aflat sub coordonarea reclamantei), singurul care astfel nu a respectat regulile de conduită emise de C.N.V.M.

Organigrama B. de la data inițierii controlului face distincția clară dintre Departamentul de front-office și cel back-office, menționând că aria de responsabilitate a A. cuprinde operațiunile back-office pe piețe de capital, precum și custodie și administrare de instrumente financiare.

Faptul că departamentul de back- office răspunde solicitărilor clienților în legătură cu activitatea de tranzacționare, după cum susține recurenta-pârâtă, este lipsit de relevanță, fiind fără legătură cu fapta contravențională, care nu s-a grefat pe nefurnizarea unor răspunsuri la solicitările clienților.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că recurenta-pârâtă nu a probat existența faptei contravenționale reținute în sarcina intimatei-reclamante A., în contextul în care nu există vreo legătură între funcția și atribuțiile acesteia și aplicația B., astfel că este corectă concluzia fondului în sensul că nu se justifică sancționarea intimate-reclamante.

Cât privește criticile referitoare la cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, Înalta Curtea constată că nu pot fi primite, față de aspectele dezvoltate de recurentă.

În primul rând, intimata-reclamantă a depus la termenul de judecată din 4 iunie 2019 dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, compuse din taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON, precum și onorariu avocațial în cuantum de 22.121,62 RON, conform facturii emise de E. cu nr. x/26.04.2018, achitată de prin ordin de plată la data de 22.05.2018.

În al doilea rând, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducând onorariul de avocat la suma de 15.000 RON, considerând că suma este rezonabilă, luând în calcul munca depusă de avocat și complexitatea cauzei.

În al treilea rând, criticile ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată nu privesc nelegalitatea hotărârii recurate, ci se referă la aspecte de temeinicie a hotărârii, presupunând interpretarea unor aspecte de fapt, și nu interpretarea aplicării normelor de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 5 martie 2020.

Această decizie, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din legea nr. 554/2004 coroborate du art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursurile formulate de reclamanta B. și pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta B. și pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței nr. 2079 din 25 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în în ședință publică, astăzi 22 martie 2022.