ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4862/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată și parcursul cauzei în primul ciclu procesual 1.1 Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iunie 2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară ("A.S.F."): - anularea Deciziei nr. 1443 emisă la data de 12.10.2017 de către ASF, prin care s-a dispus sancționarea sa cu o amenda în cuantum de 22.500 RON, ca fiind netemeinică și nelegală și înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a avertismentului; - anularea Deciziei nr. 51 emisă la data de 11.01.2018 de către ASF; - suspendarea efectelor actului administrativ atacat, cel puțin până la soluționarea contestației, în scopul preîntâmpinării unor consecințe juridice care nu mai pot fi înlăturate; - revocarea măsurilor stabilite prin Decizia A.S.F. nr. 1443/12.10.2017, precum și a măsurilor stabilite prin Decizia ASF nr. 51/11.01.2018; - obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor judiciare generate ca urmare a prezentului litigiu. 1.

Prin încheierea pronunțată la data de 26 februarie 2019 în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția conexității și a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la prezentul dosar, însă prin sentința civilă nr. 2124 din 28 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a dispus disjungerea cererii conexate și formarea unui nou dosar. 1.

Prin sentința civilă nr. 2124 din 28 iunie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 4 iulie 2019, Curtea de Apel București a admis cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și, în consecință, a anulat Decizia nr. 1443/12.10.2017 și Decizia nr. 51/11.01.2018. De asemenea, a disjuns soluționarea cererii conexe ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 1.

Prin decizia civilă nr. 4066 din 21 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 2124 din 28 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, în consecință, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. 1.

La data de 15.03.2023, pe rolul Curții de Apel București s-a înregistrat dosarul nr. x/2018, ulterior versionat sub nr. x/2018**. 2. Hotărârea atacată Prin sentința civilă nr. 768 din 5 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară ("A.S.F."), a anulat parțial Deciziile nr. 1443/12.10.2017 și nr. 51/11.02.2018 emise de pârâta A.S.F., exclusiv cu privire la faptele contravenționale reținute la punctul 7 și punctul 10 din Decizia A.S.F. nr. 1443/12.10.2017 și a înlăturat sancțiunile contravenționale aplicate reclamantului pentru aceste contravenții, respingând în rest cererea ca neîntemeiată și obligând pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 1.050 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocat și taxă judiciară de timbru. 3. Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 768 din 5 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs recurentul-reclamant A. și recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară. 3.1. Prin calea de atac exercitată în cauză și întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu consecința anulării parțiale a Deciziei A.S.F. nr. 1443/12.10.2017, precum și a Deciziei A.S.F. nr. 51/11.01.2018 și cu privire la faptele constatate la pct. 1 - pct. 6 și pct. 11 ale deciziei sus menționate și a înlocuirii amenzii cu sancțiunea avertismentului/a reducerii amenzii în cuantum de 22.500 RON la suma de 15.000 RON, având în vedere corecta individualizare a sancțiunii, cu respectarea principiului proporționalității, dar și cu obligarea Autorității de Supraveghere Financiară la plata cheltuielilor de judecată în cele două cicluri procesuale. Din perspectiva limitelor recursului, recurentul - reclamant a arătat că nu formulează critici nici în privința considerentelor și nici în privința dispozitivului prin care instanța de fond, în rejudecare, a dispus anularea actelor administrative pentru motivul de nelegalitate dat de lipsa calității reclamantului de subiect activ al faptelor contravenționale reținute la pct. 7 și pct. 10 sancționate prin Decizia nr. 1443/12.10.2017, însă că, raportat la aceeași critica de nelegalitate, instanța de recurs este chemată să cenzureze considerentele instanței de fond de la pagina 10 a sentinței, prin care prima instanță a argumentat în sensul că recurentul poate, conform dispozițiilor legale, să fie sancționat de către A.S.F. În opinia recurentului - reclamant, critica de nelegalitate privind lipsa calității reclamantului de subiect activ al contravenției trebuia analizată prin raportare la elementul constitutiv al fiecăreia dintre faptele reținute în sarcina recurentului. În raport de aceste aspecte, recurentul a învederat că, în mod contrar considerentelor instanței de fond dezvoltate la pct. IV.2 al sentinței recurate (paginile 10 și 11, precum și pagina 18 - considerente privind fapta 3 și fapta 11), prin notele scrise depuse în rejudecarea fondului nu s-a modificat acțiunea introductivă, ci au fost indicate/precizate acele fapte contravenționale afectate de acest motiv de nelegalitate, dispozițiile art. 204 din C. proc. civ. nefiind aplicabile. În privința faptelor prevăzute la pct. 1 - 4 și pct. 11, recurentul - reclamant a subliniat că subiectul activ al contravenției este societatea sau o altă persoană responsabilă la nivelul B., ori un alt organ de conducere (ex: Consiliul de Administrație), sens în care a evidențiat punctual, pentru fiecare faptă, titularul fiecărei atribuții vizate. Printr-un alt set de argumente, recurentul - reclamant a subliniat că lipsa motivării, în fapt, a actului administrativ, în raport cu identificarea, în concret, a datei săvârșirii faptei, atrage nulitatea absolută a actului, precum și că perioada vizată de controlul A.S.F. a fost reprezentată de intervalul 14.10.2014 - 13.03.2017, iar reclamantul a avut calitatea de Director General - Conducător (conform definiției date de dispozițiile legislației speciale în materia pieței de capital) până la data de 10.12.2015. Într-un atare context, în optica recurentului - reclamant, instanța de fond ar fi trebuit să analizeze dacă faptele imputate/constatate, analizate fiecare în parte, puteau atrage sau nu răspunderea contravențională a reclamantului, data săvârșirii faptei fiind un element esențial pentru legala motivare a actului administrativ și pentru înlăturarea oricărui dubiu privind sancționarea recurentului - reclamant. Cu titlu exemplificativ, recurentul a arătat că, pentru fapta nr. 5, recurentul a fost sancționat pentru nerespectarea dispozițiilor Regulamentului ASF nr. 2/2016, regulament/act administrativ cu caracter normativ care a intrat în vigoare la data de 23 martie 2016, dată la care recurentul nu mai îndeplinea funcția de Director General. Astfel, obligația de identificare a potențialului conflict de interese cu privire la o situație de fapt ce exista la nivelul societății s-a născut după intrarea în vigoare a Regulamentului 2/2016 privind regulile de guvernanță corporativă, regulament în cadrul căruia, la art. 35 alin. (1) lit. a), era definit și potențialul conflict de interese. În ceea ce privește caracterul excesiv și disproporționat al sancțiunii, recurentul a arătat că, în urma anularii parțiale a actului administrativ, se impune cel puțin reducerea cuantumului amenzii totale aplicate, fapta nr. 6, care a atras aplicarea celei mai mari amenzi, fiind neimputabilă reclamantului, astfel încât diminuarea amenzii ar fi o consecință atât a anularii parțiale a deciziei de sancționare cât și ca rezultat al evaluării caracterului disproporționat, raportat la lipsa oricărei vătămări/prejudiciu, al sancțiunii aplicate. În continuare, prin argumente ce au vizat modul în care prima instanță a analizat chestiunea nelegalității actului atacat din perspectiva calității reclamantului de subiect activ al contravențiilor, raportat la atribuții la nivelul intermediarului autorizat care, în opinia recurentului, nu cădeau/nu erau în sarcina sa, partea recurentă - reclamantă a evocat incidența, în cauză, a motivului de recurs reglementat de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., în considerarea faptului că instanța de fond ar fi încălcat principiul disponibilității părților și ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 204 din C. proc. civ., critica de nelegalitate privind lipsa calității reclamantului de subiect activ fiind invocată atât în plângerea prealabila, cât și prin acțiune, cu privire la toate faptele sancționate, pentru o parte dintre acestea fiind dezvoltate suplimentar și alte critici de netemeinicie. Tot din perspectiva tezei principale indicate supra, făcând trimitere la prevederi ale Regulamentului CNVM nr. 32/2006 și ale Legii nr. 297/2004, coroborate cu Legea nr. 31/1990, R3/2014 și R2/2016, recurentul a invocat și incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu privire la faptele reținute și sancționate la pct. 1-4 și pct. 11, în contextul în care reținerile de la faptele 1 - 4, care au vizat fie caracterul neadecvat al unor proceduri, fie lipsa adoptării modificării acestora, fie includerea anumitor dispoziții apreciate de către echipa de control ca fiind contrare anumitor reglementări emise de către A.S.F. nu au legătură cu funcția executivă a recurentului - reclamant, care avea, într-adevăr, competențe în monitorizarea și aplicarea procedurilor, dar nicidecum în adoptarea acestora. Acest atribut revenea Consiliului de Administrație sau Comitetului de Remunerare (faptele sancționate la pct. 3 și pct. 4 ale deciziei A.S.F. fiind în strânsă legătură). În viziunea recurentului - reclamant, identificarea potențialelor conflicte de interese ce ar fi putut fi generate ca efect al politicii de remunerare, era un atribut preexistent elaborării procedurii interne de către Comitetul de Remunerare, iar nu un aspect post factum, pe care reclamantul, în calitate de conducător, ar fi trebuit să îl monitorizeze, astfel încât faptele de neidentificare a potențialelor conflicte de interese să îi fie imputabile. În ceea ce privește fapta nr. 11, recurentul - reclamant a arătat că responsabilitatea pentru publicarea raportărilor incumba administratorilor (membrilor Consiliului de Administrație), inclusiv raportarea privind perfectarea actului adițional la contractul de împrumut semnat de B. în data de 29.12.2014, fiind în sarcina acelorași administratori, care erau singurii subiecți activi ai contravenției. Printr-un alt set de argumente, ce a vizat chestiunea nelegalității actului din perspectiva identificării faptelor imputate reclamantului care nu a mai îndeplinit funcția de conducere începând cu data de 10.12.2015, recurentul - reclamant a susținut că, în privința faptelor descrise în pct. 2-5 ale actului administrativ și în procesul-verbal de control, reclamantul a fost sancționat nelegal. Cu privire la fapta 2, recurentul a arătat că aspecte precum neconcordanțele dintre organigramă și ROF, ori lipsa evidențierii anumitor posturi de conducere, au fost constatate de către echipa de control cu privire la organigrama adoptată în data de 12.03.2016 și în data de 28.10.2016, fiind analizat un document emis/adoptat după ce reclamantul și-a încetat calitatea de conducător. Cu alte cuvinte, sancționarea reclamantului s-a realizat fără ca în cadrul procesului-verbal să se rețină eventuale neconcordanțe între organigrama valabilă pe perioada mandatului recurentului și ROF valabil în aceea perioadă sau structura organizatorică existentă în perioada mandatului său, ce a intrat sub perioada de verificare (2014-2015). Prin urmare, recurentul a apreciat că este nelegală concluzia instanței de fond privind răspunderea sa pentru aceste fapte, atâta vreme cât nu existau omisiuni sau acțiuni personale legate de exercitarea funcției de conducător care să îi poată fi imputate. Referitor la fișa de post a domnului C., recurentul - reclamant a învederat, pe de o parte, că, la data controlului (2017) și la data formulării plângerii prealabile și derulării litigiului, reclamantul nu se mai afla în funcția de conducere care să îi permită accesul la dosarele de personal, astfel încât, în mod obiectiv, recurentul nu putea să anexeze fișa de post, iar, pe de altă parte, că demersul de necomunicare, de către conducerea executivă în funcție la nivelul anului 2017, a fișei de post ASF la data controlului nu ar conduce automat la concluzia că aceasta nu ar exista, sens în care a făcut trimitere la controlul anterior derulat la ASF și a arătat că nu îi este imputabilă lipsa de diligență a conducerii ASF din anul 2017. În continuare recurentul a subliniat că instanța de fond nu a oferit o justificare logico - juridică pentru care omisiunile/neregularitățile referitoare la titulatura funcției dl. D. sau la funcțiile îndeplinite de d-na E., angajată în cadrul B. la data de 01.01.2017, ar fi imputabile recurentului. Cu privire la fapta 3 și fapta 4, recurentul a argumentat în sensul că, pe de o parte, în ceea ce privește Raportul nr. x/17.02.2017 cuprinzând analiza și fundamentarea care au stat la baza adoptării procedurilor de remunerare la nivelul societății, sancționarea reclamantului a fost dispusă pentru fapte ce nici nu au fost analizate în persoana lui sau prin raportare la îndeplinirea sau neîndeplinirea unui atribut legal sau contractual în ceea ce îl privea. Pe de altă parte, recurentul a subliniat că reținerile și recomandările auditorului intern din Rapoartele nr. x/15.06.2016 și nr. y/04.07.2016, care vizau recomandări de asigurare a implementării în totalitate a Ghidului ESMA și identificau posibilul conflict de interese născut din politica de remunerare, nu pot fi opuse reclamantului, neputând fi imputată acestuia lipsa de adoptare a anumitor măsuri sau de sesizare a Comitetului de remunerare cu necesitatea actualizării procedurii, pentru simplu fapt că recomandările auditorului s-au emis după data la care reclamantul nu a mai exercitat funcția de conducător. De asemenea, recurentul a arătat că analiza echipei de control s-a făcut prin raportare la prevederile Regulamentului nr. 2/2016, deci la nivelul decizional al intermediarului. În acest context, Comitetul de remunerare a fost obligat să analizeze politica de remunerare și să își îndeplinească atribuțiile conform art. 19-20 din acest Regulament, acesta fiind, așadar, și singurul posibil subiect activ al contravenției. În ceea ce privește Fapta nr. 5, mai precis subscrierea de către societate a unor acțiuni în cadrul altei societăți, de natură a genera un potențial conflict de interese, recurentul a evocat faptul că a fost sancționat, în drept, prin raportare la dispozițiile art. 35 alin. (1) lit. a) din Regulamentul 2/2016, adoptat după încetarea exercitării funcției de conducere de către recurent. În opinia recurentului, acesta nu avea atributul, competența și puterea decizională să analizeze dacă și în ce măsură o astfel de situație intra în definiția potențialului conflict de interese și nici să propună Consiliului de Administratei adoptarea de măsuri sau modificarea Procedurii interne. Referitor la modul în care instanța de fond a analizat argumentele referitoare la faptele 5 și 6, recurentul - reclamant a evocat încălcarea dispozițiilor de drept material și/sau greșita lor aplicare din perspectiva lipsei motivării, în fapt și drept, a faptelor sancționate, de natură a atrage nulitatea actului administrativ, precum și din perspectiva modului de aplicare a prevederilor art. 32 și art. 35 din R2/2016, respectiv art. 148 din R32/2006, raportat la situația de fapt. Din această perspectivă recurentul a opinat că, în esență, considerentele instanței de fond ar fi contrare atât conținutului actului administrativ cât și descrierii încălcărilor din cuprinsul acestor texte normative, susținând, pe de o parte, că, indiferent de context, din perspectiva faptei 5, deținerea calității de acționar atât a reclamantului, cât și a fondului de investiții deținut de B. nu presupune, în niciun caz, interese contrare, iar, pe de altă parte că, din perspectiva faptei 6, nu pot fi imputate recurentului atât inexistența ordinelor, cât și lipsa de evidență corespunzătoare a inexistenței ordinelor primite telefonic de la clienți. Printr-un alt set de argumente, recurentul - reclamant a adus critici ce au vizat maniera în care prima instanță a examinat chestiunea nelegalității sancțiunii, apreciind că au fost încălcate principiile proporționalității și legalității, ce intră sub protecția drepturilor constituționale și a CEDO, prin aplicarea unor sancțiuni disproporționate și lipsite de claritate/predictibilitate. În acest sens recurentul a evocat decizia Curții Constituționale nr. 661/2007, hotărârile CEDO din cauza S.C. F. - S.A. și S.C. G. - S.R.L. împotriva României și din cauza Karademirci și alții împotriva Turciei și a arătat că, la momentul aplicării sancțiunii, era în dezbatere publică textul Legii nr. 126/2018, lege ce indica cu exactitate un minimum de criterii de individualizare a sancțiunilor, ce reprezentau de lege ferenda. În acest context, recurentul a subliniat că art. 272 alin. (1) lit. a), corelat cu art. 273 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 reglementează stabilirea faptelor contravenționale și aplicarea sancțiunilor principale și complementare, fără a indica criteriile pe baza cărora urmează să se individualizeze sancțiunea, existând un vid legislativ ce generează riscul aplicării unor sancțiuni arbitrare, precum în situația recurentului, care este pus în fața unor sancțiuni excesive și disproporționate, constând în amenda contravențională de 22.5000 RON. În subsidiar, pentru ipoteza în care instanța de recurs ar aprecia caracterul proporțional al fiecărei sancțiuni aplicate, recurentul a solicitat ca, în funcție de soluția ce se va da asupra faptei sancționate la pct. 6 al deciziei, cuantumul amenzii finale stabilite la nivelul celei mai mari amenzi (10.000 RON - pct. 8 al deciziei), majorată cu 1/2 din valoarea acesteia, să fie redus la 15.000 RON. Totodată, recurentul a solicitat obligarea pârâtei ASF la plata cheltuielilor de judecată. 3.2. Împotriva sentinței civile nr. 768 din 5 mai 2023, a declarat recurs și recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, cu privire la admiterea, în parte, a acțiunii intimatului-reclamant și anularea Deciziilor A.S.F. nr. 1443/12.10.2017 și nr. 51/11.01.2018 și a actelor prealabile acestora cu privire la faptele contravenționale reținute la punctele 7 și 10 din Decizia A.S.F. nr. 1443/12.10.2017 și la obligarea A.S.F. la plata sumei de 1050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, solicitând ca, în rejudecare, să se dispună respingerea în totalitate a acțiunea reclamantului, ca nefondată. Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt și a evoluției cauzei în ciclurile procesuale parcurse, recurenta - pârâtă a arătat că sentința recurată a fost dată cu aplicarea și interpretare greșită, pe de o parte, a art. 26 alin. (1), art. 272 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 297/2004, art. 14, art. 20, art. 65 și art. 84 din Regulamentul C.N.V.M./A.S.F. nr. 32/2006, iar, pe de altă parte, a art. 1349 și art. 1357 din C. civ., respectiv art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care reprezintă premisele legale de drept material ale aplicării art. 451-453 din C. proc. civ., cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, dispusă prin sentința arătată în precedent. Referitor la fapta contravențională reținută la pct. 7 din Decizia A.S.F. nr. 1443/12.10.2017, cu privire la care instanța de fond a dispus anularea sus indicatei decizii, recurenta - pârâtă a învederat că, în cadrul obiecțiunilor transmise la Procesul-verbal de control, nu au fost formulate observații cu privire la această constatare, iar prevederile procedurii interne de la nivelul societății, care, la data efectuării controlului, nu erau în acord cu prevederile legale, nu pot fi invocate, în apărare. Totodată, recurenta - pârâtă a argumentat în sensul caracterului proporțional al sancțiunii amenzii aplicate pentru această faptă, în funcție de gravitatea faptei săvârșite și a făcut trimitere la aspectele dezlegate prin hotărârile date în dosarul nr. x/2018. Referitor la fapta contravențională reținută la pct. 10 din Decizia A.S.F. nr. 1443/12.10.2017, cu privire la care instanța de fond a dispus anularea deciziei, evocând prevederile art. 14, art. 20, art. 65 și art. 84 din Regulamentul C.N.V.M./A.S.F. nr. 32/2006, recurenta - pârâtă a susținut că acestea statuează, în mod indubitabil, faptul că membrii consiliului de administrație și conducătorii B., deci inclusiv dl. A., sunt răspunzători pentru asigurarea respectării regulilor și procedurilor B. și trebuie să fie informați permanent cu privire la activitatea B. Or, fapta care i se impută reclamantului este aceea de a fi permis aplicarea unor proceduri neconforme în cadrul societății, fără să întreprindă niciun act care să contracareze derularea unor activități nelegale, deși avea această obligație legală în exercitarea funcției de conducător al societății. Totodată, în optica recurentei - pârâte răspunderea societății nu înlătură răspunderea personală a reclamantului, având în vedere calitatea acestuia, de conducător, care era autorizat de către A.S.F., calitate în care, în conformitate cu prevederile art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, în vigoare la data săvârșirii, a constatării și a aplicării sancțiunilor prin Decizia A.S.F. nr. 1443/2017, ar fi răspunzător pentru contravențiile săvârșite. În ceea ce privește răspunderea reclamantului pentru faptele contravenționale reținute la pct. 7 și pct. 10 din decizia de sancționare, recurenta - pârâtă a apreciat că atât la nivelul legislației primare, cât și a celei secundare, elaborate în aplicarea acesteia, se statuează neechivoc că, în calitate de conducător al societății, o persoană ce deținea o funcție precum cea a reclamantului avea obligații legale în sensul de a asigura conducerea efectivă a societății, era răspunzătoare pentru asigurarea respectării regulilor și procedurilor B. și trebuia să fie informată permanent cu privire la activitatea B. Prin urmare, în pofida acestor dispoziții legale clare reprezentate de prevederile art. 26 alin. (1), art. 272 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 297/2004, art. 14, art. 20, art. 65 și art. 84 din Regulamentul C.N. V.M./A.S.F. nr. 32/2006, în optica recurentei - pârâte, instanța de fond, în mod greșit, l-a exonerat pe reclamant de răspunderea care îi incumbă în mod direct în ceea ce privește asigurarea respectării regulilor și procedurilor B., precum și de a asigura respectarea cadrului legal de funcționare pentru care a fost autorizată societatea. În același sens, recurenta - pârâtă a învederat că și dacă, în cauză, Consiliul de administrație era îndrituit să adopte procedurile interne, conducătorul societății avea obligația să vegheze în ceea ce privește desfășurarea activității societății, conform unor proceduri interne legale. În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta - pârâtă a învederat că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri doveditoare, fiind înmânată judecătorului cauzei numai o pretinsă factură fiscală, fără să fie indicată, fie și oral, în ședința de judecată, o sumă care se solicită cu titlu de cheltuieli de judecată și că simpla completare a facturii fiscale și a chitanței de către apărătorul ales, în lipsa depunerii contractului de reprezentare și asistență judiciară și a indicării exprese a activităților de asistență avocațială realizare și a tarifării lor orare, nu reprezintă documente justificative care să permită instanței de judecată analizarea caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată efectuate. Recurenta - pârâtă a invocat și aplicarea greșită a art. 1349 și art. 1357 din C. civ., raportate la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 care reprezintă premisele legale de drept material ale aplicării art. 451-453 din C. proc. civ., întrucât instanța de fond ar fi realizat o eroare prin demersul de echivalare, în mod automat, a onorariilor avocațiale stabilite printr-un contract de asistență juridică, încheiat între două părți, cu cheltuielile de judecată acordate unei terțe părți raportat la acest contract. În acest sens, recurenta a subliniat că existența și întinderea onorariului de avocat potrivit art. 452 din C. proc. civ. se probează potrivit art. 30 alin. (1) și (5) din Legea nr. 51/1995, iar condițiile răspunderii civile delictuale se verifică prin prisma criteriilor prevăzute indicate supra. 4. Apărările formulate în cauză Recurenta - pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt nefondate, pentru considerentele următoare: Prezentul litigiu are la bază Decizia ASF nr. 1443/12.10.2017, prin care recurentul-reclamant A. a fost sancționat cu o amendă contravențională în valoare de 22.500 RON, ca urmare a controlului efectuat de recurenta-pârâtă la B. S.A. În cuprinsul actului constatator, s-a reținut că reclamantul, în calitate de conducător al societății B. S.A. până la data de 21.02.2016, a săvârșit o serie de fapte contravenționale (11 fapte), pe larg descrise. În ceea ce privește recursul reclamantului, un prim motiv de casare invocat a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care s-a apreciat că prima instanță a încălcat principiul disponibilității, prin aceea că a aplicat greșit prevederile art. 204 C. proc. civ., ceea ce a condus la omisiunea analizei criticilor de nelegalitate privitoare la calitatea reclamantului de subiect activ al tuturor faptelor sancționate și la nemotivarea actului administrativ ca urmare a neindicării datelor de săvârșire a faptelor imputate. Motivul este nefondat. Cercetând cuprinsul cererii de chemare în judecată, se observă că, astfel cum a reținut și curtea de apel, motivul de nelegalitate grefat pe lipsa calității de subiect activ al faptelor contravenționale reținute în sarcina sa prin decizie, a fost invocat doar cu titlu general, pretinzându-se că persoană responsabilă putea fi doar persoana juridică B. S.A. Astfel, în cadrul acțiunii introductive, reclamantul nu a iterat niciun motiv particular de nelegalitate corelativ anumitor fapte contravenționale, care să evidențieze dintr-o altă perspectivă lipsa calității sale de subiectiv activ. De asemenea, se constată că, prin acțiune, reclamantul nu a pretins că omisiunea de a indica în concret data de săvârșire pentru fiecare dintre faptele imputate ar reprezenta un motiv de nelegalitate a actului constatator. În aceste condiții, se constată că în mod corect prima instanță nu a făcut analiza acestor motive de nelegalitate, de vreme ce ele au fost invocate abia în cel de-al doilea ciclu procesual, prin notele scrise depuse la data de 03.02.2023, așadar cu încălcarea termenului limită prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. (primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat). În continuare, recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ. Preliminar, se reține că, după cum a reținut definitiv Înalta Curte în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 4066/2022, acțiunea introductivă a fost limitată la faptele reținute la punctele 2, 4, 5, 6, 7, 8 și 10 și sancțiunile aferente. Prin urmare, toate criticile expuse de recurentul-reclamant cu privire la alte fapte cuprinse în decizie sunt lipsite de pertinență, fiind formulate omisso medio. În continuare, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se constată că recurentul-reclamant a pretins că sentința este contradictorie, în sensul în care, dacă pentru faptele de la punctele 7 și 10 ale deciziei, a constatat că recurentul-reclamant nu a avut calitatea de subiectiv activ al contravenției, prima instanță ar fi trebuit să aplice aceeași soluție și pentru faptele de la punctele 3 și

Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, faptele de la punctele 3 și 11 nu au făcut obiectul acțiunii introductive, astfel încât, prin intermediul acestui motiv de casare se tinde la depășirea limitelor procesuale, ceea ce nu poate fi primit. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se constată că, dintr-un prim punct de vedere, recurentul-reclamant a pretins că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, prin aceea că, în privința faptelor reținute și sancționate la punctele 2, 4 și 11 a reținut responsabilitatea sa solidară cu B. S.A, în pofida faptului că atribuțiile/responsabilitățile ce i-au fost imputate nu fuseseră stabilite în concret în sarcina sa prin norme de drept material (regulamente ASF). Critica nu poate fi primită. În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 "(2) Conducătorii sunt persoanele care, potrivit actelor constitutive și/sau hotărârii organelor statutare ale B., sunt împuternicite să conducă și să coordoneze activitatea zilnică a acesteia și sunt învestite cu competența de a angaja răspunderea intermediarului" (Subl. ÎCCJ). În egală măsură, potrivit art. 84 alin. (2) din același regulament "Conducătorii și membrii consiliului de administrație trebuie să evalueze și să verifice periodic eficacitatea politicilor, măsurilor și procedurilor în vigoare implementate pentru respectarea obligațiilor stabilite conform prezentului regulament și să dispună măsurile corespunzătoare pentru remedierea deficiențelor" (Subl. ÎCCJ). Astfel, în calitatea sa de director general al B. S.A., recurentului-reclamant îi reveneau obligațiile de a coordona activitatea zilnică a acesteia, care o implica astfel și pe aceea de a dispune măsurile corespunzătoare pentru remedierea deficiențelor existente în cadrul procedurilor de funcționare a B.. La aceasta se adaugă faptul că, în sarcina recurentului-reclamant s-au reținut faptele contravenționale incriminate de art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004 (faptele 1-10) și de art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2017 (fapta 11). Potrivit art. 272 din Legea nr. 297/2004 "(1) Constituie contravenții următoarele fapte săvârșite de către: a) B. și/sau de către membrii consiliului de administrație sau ai consiliului de supraveghere, directorii ori membrii directoratului, reprezentanții compartimentului de control intern, agenții pentru servicii de investiții financiare ai B. și agenții delegați, persoanele fizice care exercită de jure sau de facto funcții de conducere ori exercită cu titlu profesional activități reglementate de prezenta lege, precum și de către persoana sau persoanele care acționează în mod concertat și care a decis să achiziționeze o participație calificată într-o B. sau sunt acționari ai B., după caz, în legătură cu (…)". În egală măsură, art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2017 prevede "Constituie contravenții, în măsura în care nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate potrivit legii penale infracțiuni, faptele săvârșite de către: a) entitățile autorizate, reglementate și supravegheate de A.S.F., emitenții de valori mobiliare și/sau de către membrii consiliului de administrație sau ai consiliului de supraveghere, directorii ori membrii directoratului, angajații entității autorizate, reglementate și supravegheate sau ai emitenților de valori mobiliare, persoanele fizice sau juridice care exercită de jure sau de facto funcții de conducere ori exercită cu titlu profesional activități reglementate de prezenta lege, ofertanții și/sau persoanele cu care acționează în mod concertat, persoana care solicită admiterea la tranzacționare a unui emitent, persoanele însărcinate cu realizarea prospectului, deținătorii de instrumente financiare și/sau persoanele cu care acționează în mod concertat, organele administrației publice centrale și locale, organismele internaționale, după caz, în legătură cu: (…)". Așa fiind, după cum judicios a observat și prima instanță, se reține că legea stabilește expres că reclamantul, în calitatea sa de conducător al B., este subiect activ al contravențiilor prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004 și de art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2017. În continuare, recurentul-reclamant a invocat același motiv de casare, susținând că opus celor reținute de prima instanță, pentru faptele imputate la punctele 2-5, sancțiunea a fost aplicată nelegal, de vreme ce nu mai îndeplinea funcția de conducere începând cu data de 10.12.2015. În ceea ce privește fapta reținută la pct. 2 al deciziei, contrar celor invocate de recurent, Înalta Curte constată că fapta imputată acestuia nu a vizat o acțiune comisă după data încetării exercițiului funcției de conducere, ci omisiunea menținerii pe toată perioada vizată de control (deci inclusiv pe parcursul perioadei în care funcția a fost deținută de reclamant) a unei structuri organizatorice care să precizeze în mod clar și documentat structurile ierarhice de raportare, precum și care să aloce funcțiile și responsabilitățile aferente acestor structuri. Altfel spus, fapta contravențională a avut caracter omisiv și continuu pe toata durata deținerii funcției de către recurent-reclamant, în lipsa dovedirii de către acesta a faptului contrar (că organigramele conțineau funcțiile de director al Departamentului Vânzări și nominalizau funcția domnului C.). Cât despre aspectele invocate de recurent cu referire la domnul D. și doamna E., acestea sunt lipsite de interes, în condițiile în care prima instanță a reținut că acestea privesc perioada ulterioară încetării mandatului de director general al reclamantului, deci că nu au relevanță pentru sancționarea acestuia, constatând în egală măsură că neregularitățile care pot fi imputate strict reclamantului nu pot fi calificate ca fiind neglijabile, astfel încât necesitatea aplicării sancțiunii subzistă. În privința faptei de la punctul 4 al Deciziei nr. 1443/12.10.2017, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a expus critici concrete referitoare la modalitatea de aplicare a legii de către judecătorul fondului, rezumându-se la a reitera împrejurări relevate primei instanțe și alegații împotriva actului constatator. Or, astfel de susțineri nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât, prin raportare la prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., civ., prezenta cale de atac urmărește să supună instanței strict examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Referitor la fapta de la punctul 5 al Deciziei, se constată că o primă critică a recurentului a avut în vedere faptul că prima instanță a omis să observe că Regulamentul ASF nr. 2/2016 care prevedea conflictul de interese reținut a intrat în vigoare doar la data de 234 martie 2016, așadar încetării exercițiului funcției deținute. Se observă însă că această susținere referitoare la nelegalitatea actului constatator nu a fost dedusă judecății prin acțiunea introductivă, motiv pentru care nu poate fi primită direct în recurs. În continuare, în ceea ce privește aceeași faptă, recurentul a pretins că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 35 alin. (1) lit. a) din Regulamentul ASF nr. 2/2016, câtă vreme calitatea sa de director general și atribuțiile din fișa postului nu presupuneau adoptarea vreunei decizii cu privire la calitatea B. de acționar al fondului închis de investiții H.. Alegația recurentului este nefondată. De vreme ce, în perioada în care reclamantul a deținut funcția de director general al B. S.A., societatea a subscris unități de fond la H., care a achiziționat 88% din capitalul social al I. S.A., unde reclamantul deținea 10% din capitalul social, în mod just prima instanță a remarcat existența unui potențial conflict de interese în sensul prevederilor art. 35 alin. (1) lit. a) din Regulamentul ASF nr. 2/2016. Prin urmare, starea de potențial conflict de interese a luat naștere la momentul la care B. S.A a devenit deținătorul unităților la un fond care la rândul său deținea, la fel ca și reclamantul, o parte a capitalului social al unei societăți comerciale, existând astfel posibilitatea ca acesta să obțină un câștig financiar sau să evite o pierdere financiară, pe seama B. S.A. Or, câtă vreme această situație potențială de conflict de interese nu a fost relevată, contrar obligațiilor stabilite de art. 96 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, rezultă că, în mod corect a fost reținută în sarcina reclamantului, în calitatea sa de director general, contravenția prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 297/2004. Nu este vorba așadar despre imputarea unei decizii luate de reclamant în timp ce se afla într-o stare de conflict de interese, ci despre faptul că acesta nu și-a îndeplinit obligația, în calitate de conducător al entității controlate, de a aduce la cunoștință potențiala stare de conflict de interese generată de cumularea celor două calități. În ceea ce privește fapta de la pct. 6 al deciziei, criticile recurentului-reclamant se grefează pe pretins greșita aplicare a prevederilor art. 148 alin. (1) din Regulamentul nr. 32/2006 relative, printre altele, la păstrarea evidențelor ordinelor telefonice, pornind de la ipoteza factuală că societatea nu prelua ordine telefonice de tranzacționare. Înalta Curte reține însă că prima instanță a constatat că probatoriul administrat a infirmat susținerile reclamantului potrivit cărora societatea nu prelua ordine de tranzacționare telefonice. Prin urmare, teza reclamantului, potrivit căreia judecătorul fondului a constatat greșit această situație și că implicit a aplicat greșit și prevederile legale invocate, nu poate fi primită, pentru că, prin intermediul său, se tinde la reaprecierea situației de fapt, scop incompatibil căii de atac a recursului, prin raportare la art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Cât despre pretinsa încălcare a principiului proporționalității aplicării sancțiunii, susținerea recurentului-reclamant este, de asemenea, nefondată. În acest sens, se constată că, după cum a remarcat și judecătorul fondului, amenzile aplicate au fost stabilite de pârâtă într-un cuantum situat în partea inferioară a intervalului prevăzut de Legea nr. 297/2004 (amendă de la 1.000 RON la 50.000 RON, pentru persoanele fizice), respectiv amenda minimă prevăzută de art. 127 alin. (1) lit. c) pct. 2, i) din Legea nr. 24/2017, cea mai mare amendă aplicată reclamantului fiind de 15.000 RON. La acesta se adaugă faptul că recurentul-reclamant nu este contravenient primar, acesta fiind sancționat anterior de pârâtă prin Decizia nr. 1292/2015, Decizia nr. 3316/2015, respectiv prin Decizia nr. 3612/2015. Trecând la analiza recursului pârâtei, se constată că, prin intermediul acestuia, în primul rând, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, recurenta a invocat greșita aplicare a art. 14, 20, 65 și 84 din Regulamentul ASF nr. 32/2006 și a art. 272 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 297/2004, prin aceea că prima instanța nu a reținut răspunderea recurentului-reclamant pentru faptele reținute la punctele 7 și 10 din decizie, în pofida calității acestuia de conducător al societății. Mai precis recurenta a pretins că, și în privința acestor contravenții, ceea ce s-a imputat recurentului-reclamant a fost nu că ar fi avut o contribuție la adoptarea regulilor și procedurilor (Procedura internă privind piețele externe, conținând reguli privind executarea ordinelor clienților pe piețe externe respectiv Procedura internă privind încheierea tranzacțiilor cu instrumente financiare pe contul propriu), ci că nu ar fi sesizat caracterul inadecvat al acestora. Chiar dacă susținerile recurentei sunt juste, în sensul că recurentul-reclamant avea obligația de a sesiza inadecvarea procedurilor în discuție, Înalta Curte reține că în cuprinsul Deciziei nr. 1443/12.10.2017 și al procesului-verbal de constatare care a fundamentat-o, faptele reținute în sarcina recurentului nu au fost conturate în maniera descrisă de recurentă, punându-se accent doar pe adoptarea procedurilor în discuție. Or, după cum a reținut și judecătorul fondului, prerogativa de adoptare/modificare a procedurii incumba Consiliului de administrație al societății, iar nu directorului general al acesteia. Prin urmare, din perspectiva faptelor descrise în procesul-verbal, în mod corect a apreciat prima instanță că recurentul-reclamant nu se face vinovat de săvârșirea contravențiilor ce i-au fost imputate. Cât despre faptul că prima instanță ar fi făcut o greșită aplicare a art. 451-453 C. proc. civ., prin aceea că nu ar fi observat că recurentul-reclamant nu a probat corespunzător cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul avocațial, critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta este nefondată. După cum rezultă din cuprinsul facturii fiscale nr. x/14.02.2023 și al extrasului electronic de cont, recurentul-reclamant a probat atât prestarea serviciului de asistența juridică de către avocatul împuternicit, cât și plata contravalorii acestuia, fiind astfel dovedită existența cheltuielilor de judecată pretinse. În fine, în privința susținerii referitoare la proporționalitatea acestor cheltuieli, Înalta Curte reamintește că aceasta nu poate face obiectul recursului, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 768 din 5 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.