ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 593/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC C. SA, aflată în insolvență, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență L.D. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul T.C. la plata sumei de 233.875,46 RON, precum și a cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 75 din 10 ianuarie 2012 Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență L.D.

Pentru a se pronunța această hotărâre prima instanță a reținut, în esență, că actul normativ (Decretul nr. 209/1976 ) în temeiul căruia reclamanta și-a calculat prejudiciul și a reținut obligația pârâtului de prezenta documentele justificative care să ateste utilizarea în folosul societății a sumelor încasate cu titlu de "avans decontare", reglementează operațiunile de casă ale unităților socialiste de stat, în categoria cărora nu se regăsește societatea reclamantă. Fostele unități socialiste de stat au fost reorganizate prin Legea nr. 15/1990 în regii autonome sau societăți comerciale și ulterior privatizate. Activitatea financiar-contabilă a societăților comerciale pe teritoriul României este reglementată în prezent de dispozițiile Legii nr. 82/1991 - Legea contabilității, cu modificările ulterioare.

În ce privește Decretul nr. 209/1976 invocat de reclamantă, s-a reținut că, chiar dacă acesta nu a fost abrogat în mod expres este de menționat că, raporturile juridice dintre unitățile socialiste de stat pe care le reglementa în prezent nu mai există, situație în care instanța a constatat abrogarea tacită a acestui act normativ. S-a apreciat că pârâtul nu avea obligația de a se conforma dispozițiilor art. 38 din Regulamentul operațiunilor de casă aprobat prin Decretul nr. 209/1976, invocat de reclamantă și, ca urmare, nu se poate reține cauzarea vreunui prejudiciu prin această conduită societății reclamante.

Instanța de fond a menționat faptul că, potrivit art. 59 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, lichidatorul desemnat în dosarul de insolvență în care reclamanta are calitate de debitor are obligația întocmirii unui raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, iar în cazul în care ar fi identificat asemenea persoane care prin fapta lor de nerespectare a prevederilor legale privind ținerea contabilității, inclusiv dispariția unor documente contabile, acesta, în conformitate cu prevederile art. 138 din aceeași lege are posibilitatea formulării unei cereri adresată judecătorului sindic desemnat pentru atragerea răspunderii materiale a membrilor organelor de conducere din cadrul societății debitoare.

În raport de considerentele arătate, instanța a constatat că pretențiile formulate de reclamantă nu sunt dovedite, respectiv existența unui prejudiciu cauzat din culpa pârâtului și ca urmare în temeiul art. 998 și urm. C. civ. vechi, în vigoare la data promovării acțiunii, a respins acțiunea reclamantei SC C. SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență L.D., împotriva pârâtului T.C., ca neîntemeiată. Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 27 din 20 aprilie 2012 a admis apelul declarat de reclamanta SC C. SA, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență L.D., a anulat Sentința civilă nr. 75 din 10 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Botoșani și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că deși instanța de fond a respins acțiunea ca "neîntemeiată", aceasta nu a făcut o analiză de temeinicie a pretențiilor reclamantei. S-a apreciat că fraza finală a considerentelor referitoare la nedovedirea existenței unui prejudiciu cauzat din culpa pârâtului și indicarea ca și temei de drept a dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ. vechi nu sunt susținute de motivarea anterioară care se referă la inaplicabilitatea Decretului nr. 209/1976 și a Legii nr. 85/2006, ceea ce ar conduce la o respingere a acțiunii pe motiv de excepție. S-a mai apreciat că în fond este vorba despre imputarea preluării unei sume de bani din conturile reclamantei de către pârât și chiar indicarea unui temei juridic greșit câtă vreme intenția reclamantei este certă în a obține restituirea acestei sume nu se poate constitui într-un fine de neanalizare pe fond a pretențiilor.

Instanța de apel a apreciat că în aceste condiții, cum tribunalul nu a realizat o cercetare a întinderii pretențiilor, a existenței și certitudinii lor, în cauză trebuie făcută o astfel de verificare, fără care nu se poate vorbi despre "nedovedirea existenței unui prejudiciu", motiv pentru care conform dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Botoșani. Împotriva acestei decizii pârâtul T.C. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivelor de recurs indicate recurentul a arătat, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile imperative cerute de legiuitor în art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. pentru desființarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Recurentul susține că în cauză nu este îndeplinită niciuna din cele două condiții stipulate de norma legală menționată, instanța de fond pronunțând sentința apelată exclusiv după administrarea probatoriului în cauză, după o analiză a fondului cauzei, a înscrisurilor depuse de părți în susținerea pretențiilor, a motivelor invocate de acestea, dar și a dispozițiilor legale invocate de părți în susținerea acțiunii, precum și a celor aplicabile în cauză. Totodată, recurentul susține că, instanța de apel nu a dat o interpretare justă considerentelor invocate de instanța de fond în motivarea hotărârii apelate, acestea fiind analizate în mod subiectiv și superficial de către Curtea de Apel Suceava, care a pronunțat hotărârea recurată fără a analiza și probatoriul administrat în cauză de către prima instanță.

Prin întâmpinarea depusă la dosar reclamanta SC C. SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență L.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Astfel, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze, respectiv lipsa de temei legal a hotărârii și aplicarea greșită a legii, recurentele criticând decizia instanței de apel atât pentru lipsa de temei legal, cât și pentru aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva greșitei aplicări a legii, se va reține că, art. 297 alin. (1) astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 consacră regula reținerii spre rejudecare, trimiterea spre rejudecare constituind excepția, și putând fi dispusă doar în două situații: 1. când judecata în primă instanța s-a făcut fără cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare; 2. când judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel. Întrucât în speță tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părțile nu au solicitat expres nici prin cererea de apel și nici prin întâmpinare rejudecarea cauzei, soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză. Soluția trimiterii spre rejudecare contravine principiului celerității soluționării cauzelor, fiind de natură să prelungească nejustificat procesul, fără un fundament legal, încălcându-se și principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în virtutea căruia, în fața judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, în scopul soluționării cu celeritate a cauzelor. În rejudecare, ținând cont de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel urmează să lămurească și temeiul de drept ce a stat la baza formulării acțiunii având în vedere că prima instanță și-a motivat hotărârea pe dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., reținând totodată că pretențiile deduse judecății derivă dintr-un contract de administrare.

Se vor avea în vedere și celelalte critici formulate în recurs. Față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (2) va admite recursul și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei la instanța de apel care urmează a se pronunța asupra apelului declarat cu respectarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul T.C. împotriva Deciziei nr. 27 din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 februarie 2013. Procesat de GGC - AS