ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 593/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC C. SA, aflată în insolvență,

prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență L.D. prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța

să fie obligat pârâtul T.C. la plata sumei de 233.875,46 RON, precum și a

cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 75 din 10 ianuarie 2012 Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamanta SC C. SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual de

Insolvență L.D.

Pentru a se pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut, în esență, că actul normativ

(Decretul nr. 209/1976 ) în temeiul căruia reclamanta și-a calculat prejudiciul

și a reținut obligația pârâtului de prezenta documentele justificative care să

ateste utilizarea în folosul societății a sumelor încasate cu titlu de

"avans decontare", reglementează operațiunile de casă ale unităților

socialiste de stat, în categoria cărora nu se regăsește societatea reclamantă.

Fostele unități

socialiste de stat au fost reorganizate prin Legea nr. 15/1990 în regii

autonome sau societăți comerciale și ulterior privatizate.

Activitatea

financiar-contabilă a societăților comerciale pe teritoriul României este

reglementată în prezent de dispozițiile Legii nr. 82/1991 - Legea

contabilității, cu modificările ulterioare.

În ce privește

Decretul nr. 209/1976 invocat de reclamantă, s-a reținut că, chiar dacă acesta nu

a fost abrogat în mod expres este de menționat că, raporturile juridice dintre

unitățile socialiste de stat pe care le reglementa în prezent nu mai există,

situație în care instanța a constatat abrogarea tacită a acestui act normativ.

S-a apreciat că pârâtul

nu avea obligația de a se conforma dispozițiilor art. 38 din Regulamentul

operațiunilor de casă aprobat prin Decretul nr. 209/1976, invocat de reclamantă

și, ca urmare, nu se poate reține cauzarea vreunui prejudiciu prin această

conduită societății reclamante.

Instanța de fond a

menționat faptul că, potrivit art. 59 din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenței, lichidatorul desemnat în dosarul de insolvență în care reclamanta

are calitate de debitor are obligația întocmirii unui raport asupra cauzelor și

împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului cu menționarea

persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, iar în cazul în care ar fi identificat

asemenea persoane care prin fapta lor de nerespectare a prevederilor legale

privind ținerea contabilității, inclusiv dispariția unor documente contabile,

acesta, în conformitate cu prevederile art. 138 din aceeași lege are

posibilitatea formulării unei cereri adresată judecătorului sindic desemnat

pentru atragerea răspunderii materiale a membrilor organelor de conducere din

cadrul societății debitoare.

În raport de

considerentele arătate, instanța a constatat că pretențiile formulate de

reclamantă nu sunt dovedite, respectiv existența unui prejudiciu cauzat din

culpa pârâtului și ca urmare în temeiul art. 998 și urm. C. civ. vechi, în

vigoare la data promovării acțiunii, a respins acțiunea reclamantei SC C. SA

prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență L.D., împotriva

pârâtului T.C., ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

Suceava, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin

decizia nr. 27 din 20 aprilie 2012 a admis apelul declarat de reclamanta SC C.

SA, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență L.D., a anulat

Sentința civilă nr. 75 din 10 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Botoșani

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În argumentarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că deși instanța de

fond a respins acțiunea ca "neîntemeiată", aceasta nu a făcut o

analiză de temeinicie a pretențiilor reclamantei.

S-a apreciat că fraza

finală a considerentelor referitoare la nedovedirea existenței unui prejudiciu

cauzat din culpa pârâtului și indicarea ca și temei de drept a dispozițiilor

art. 998 și urm. C. civ. vechi nu sunt susținute de motivarea anterioară care

se referă la inaplicabilitatea Decretului nr. 209/1976 și a Legii nr. 85/2006,

ceea ce ar conduce la o respingere a acțiunii pe motiv de excepție.

S-a mai apreciat că

în fond este vorba despre imputarea preluării unei sume de bani din conturile

reclamantei de către pârât și chiar indicarea unui temei juridic greșit câtă

vreme intenția reclamantei este certă în a obține restituirea acestei sume nu

se poate constitui într-un fine de neanalizare pe fond a pretențiilor.

Instanța de apel a

apreciat că în aceste condiții, cum tribunalul nu a realizat o cercetare a

întinderii pretențiilor, a existenței și certitudinii lor, în cauză trebuie

făcută o astfel de verificare, fără care nu se poate vorbi despre

"nedovedirea existenței unui prejudiciu", motiv pentru care conform

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. a admis apelul, a anulat sentința atacată

și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Botoșani.

Împotriva acestei

decizii pârâtul T.C. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivelor de recurs indicate recurentul a arătat, în esență, că hotărârea

recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că în prezenta

cauză nu sunt îndeplinite condițiile imperative cerute de legiuitor în art. 297

alin. (1) C. proc. civ. pentru desființarea hotărârii instanței de fond și

trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Recurentul susține că

în cauză nu este îndeplinită niciuna din cele două condiții stipulate de norma

legală menționată, instanța de fond pronunțând sentința apelată exclusiv după

administrarea probatoriului în cauză, după o analiză a fondului cauzei, a

înscrisurilor depuse de părți în susținerea pretențiilor, a motivelor invocate

de acestea, dar și a dispozițiilor legale invocate de părți în susținerea

acțiunii, precum și a celor aplicabile în cauză.

Totodată, recurentul

susține că, instanța de apel nu a dat o interpretare justă considerentelor

invocate de instanța de fond în motivarea hotărârii apelate, acestea fiind

analizate în mod subiectiv și superficial de către Curtea de Apel Suceava, care

a pronunțat hotărârea recurată fără a analiza și probatoriul administrat în

cauză de către prima instanță.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar reclamanta SC C. SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual

de Insolvență L.D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate,

Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Astfel, dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze, respectiv lipsa de

temei legal a hotărârii și aplicarea greșită a legii, recurentele criticând

decizia instanței de apel atât pentru lipsa de temei legal, cât și pentru aplicarea

greșită a legii.

Din perspectiva

greșitei aplicări a legii, se va reține că, art. 297 alin. (1) astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 202/2010 consacră regula reținerii spre

rejudecare, trimiterea spre rejudecare constituind excepția, și putând fi

dispusă doar în două situații: 1. când judecata în primă instanța s-a făcut

fără cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres,

fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin

întâmpinare; 2. când judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții

nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către

partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin

cererea de apel.

Întrucât în speță

tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părțile nu au solicitat

expres nici prin cererea de apel și nici prin întâmpinare rejudecarea cauzei,

soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispozițiile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în

ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză.

Soluția trimiterii

spre rejudecare contravine principiului celerității soluționării cauzelor,

fiind de natură să prelungească nejustificat procesul, fără un fundament legal,

încălcându-se și principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în

virtutea căruia, în fața judecătorului superior se devoluează întreaga cauză,

cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, în scopul

soluționării cu celeritate a cauzelor.

În rejudecare, ținând

cont de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel urmează să

lămurească și temeiul de drept ce a stat la baza formulării acțiunii având în

vedere că prima instanță și-a motivat hotărârea pe dispozițiile art. 998 și

urm. C. civ., reținând totodată că pretențiile deduse judecății derivă dintr-un

contract de administrare.

Se vor avea în vedere

și celelalte critici formulate în recurs.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (2) va admite

recursul și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei la instanța de apel

care urmează a se pronunța asupra apelului declarat cu respectarea

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul T.C. împotriva Deciziei nr. 27 din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel

Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 14 februarie 2013.

Procesat de GGC - AS