ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1254/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial pe rolul Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Agenția Domeniilor Statului, solicitând obligarea acestora la emiterea unui Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în conformitate cu situația reală raportat la starea de fapt, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 902/2.11.2020 pronunțată în dosar nr. x/2020, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 19 noiembrie 2020, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 37 din 1 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal s-au dispus următoarele: a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Domeniilor Statului și respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, acțiune având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea pe numele reclamantei a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în conformitate cu situația reală de fapt, asupra terenurilor:

Împotriva sentinței civile nr. 37 din 1 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând hotărârea pentru nelegalitate, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în primul rând, casarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ, respectiv obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la emiterea unui Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în conformitate cu situația reala raportat la starea de fapt, iar în subsidiar, casarea cu trimiterea spre rejudecare, în vederea admiterii probei cu expertiza specialitatea topo cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul demers judiciar.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a susținut, referitor la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, că instanța nu procedează la o motivare clară, respectiv nu răspunde la toate aspectele expuse în cadrul acțiunii în contencios administrativ și în răspunsul la întâmpinare, iar pe de altă parte, nu respectă dispozițiile imperative ale C. proc. civ. în vederea unei bune înfăptuiri a justiției și o justă soluționare a cauzei, motivând global faptul că o astfel de cerere este neîntemeiată.

Raționamentul logico-juridic al instanței de fond este acela conform căruia nu se impune observarea punctuală a tuturor elementelor prin care reclamanta dovedește faptul că antecesoarea ei a fost proprietara terenurilor la care face referire. În atare situație, se impunea administrarea unui probatoriu complex, care să includă obligatoriu și o expertiză tehnică în specialitatea topografie, pentru ca un expert să verifice fiecare document depus în probațiune de către reclamantă, respectiv să statueze asupra neconcordanței între starea expusă în acte și starea terenurilor în realitate.

Conform scriptului intitulat situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat - S.C. B. S.A. SAG, se atestă că FERMA nr. 6 PADURENI conține următoarele: Extras CF parta nr. Topo x în suprafață de 56.127 mp; Extras CF parta nr. Topo x în suprafață de 47.561 mp; Extras CF PARTA nr. Top x în suprafață de 92.796 mp; Adeverință de la Consiliul Local Jebel;Suprafața totală fiind de 196.484 mp.

Mai mult, în sprijinul opiniei sale recurenta a redepus un set de înscrisuri prin care înțelege să dovedească dovedim proprietatea antecesoarei reclamantei, fapt care îndreptățește reclamanta să solicite în prezent rectificarea situației și emiterea unui Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în conformitate cu situația reala în șase Anexe, precum și doumente adiționale.

Recurenta susține că în mod eronat, curtea de apel pornește de la premisa că devreme ce reclamanta a încheiat un contract de concesiune cu Statul Român, atestă că acesta este proprietarul terenurilor respective, iar ea nu are decât calitatea de concesionar. Aceasta precizează că a început demersurile de remediere a aspectelor neconforme încă din anul 2002, însă nici Statul Român, nici ADS, respectiv nici alte autorități publice nu vor să recunoască și să observe documentele care sprijină opinia reclamantei. Au fost depuse o serie de înscrisuri care atestă că antecesoarea reclamantei avea în patrimoniu respectivele terenuri, însă aceste documente au fost înlăturate de plano de către instanța de fond.

Faptul că s-a încheiat un contract de concesiune nu dovedește implicit că nici antecesoarea reclamantei nu avea înscrisuri din care să rezulte că era titulara dreptului de proprietate, ci că este posibil ca Statul Român prin ADS să își fi arogat un drept de proprietate care nu îi aparține, totul din cauza erorilor efectuate în decursul procesului de privatizare, (nu este exclus ca Statul Român să acționeze fără de greșeală, având în vedere că temeiul răspunderii administrativ - patrimoniale se bazează pe însăși culpa autorității publice. care poate fi reprezentată și de către Statul Român).

Instanța de fond atribuie faptul că înscrierea reclamantei ca proprietar în evidențe fiscale este "posibil eronată" însă înlătură de plano orice eroare de înscriere a terenurilor în proprietatea Statului Român, ADS nefăcând verificări suplimentare asupra înscrisurilor din etapa privatizării și acceptând că asupra diferenței Statul Român este proprietar, deși acest aspect este în mod cert eronat, raportat la toate înscrisurile doveditoarea depuse la dosarul cauzei de către reclamantă.

Nu se poate accepta că orice persoane poate da declarații în fața organelor fiscale pentru a începe să plătească impozit, iar aceste autorități publice nu fac nicio verificare asupra înscrisurilor în baza cărora se fac aceste declarații, verificările organelor fiscale nefiind simple verificări formale, cum apreciază instanța de fond.

Astfel, în mod greșit instanța de fond înlătură proba cu înscrisul reprezentat de certificatul de atestare fiscală, pe motiv că acesta nu poate constitui o dovadă a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, ca urmare a unui raționament logico-juridic eronat conform căruia organele fiscale nu efectuează verificări suplimentare ci acceptă orice declarație a contribuabilului.

În continuare, instanța de fond insistă pe faptul că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate inițial seria x nr. x/09.04.2002 reprezintă un act care nu a fost anulat sau modificat până la momentul prezentei hotărâri, însă tocmai prin acest demers litigios se tinde la modificarea/completarea respectivului certificat, prin solicitarea de a se emite un nou certificat care să corespundă situației reale, cea care corespunde realității din teren. Eroarea este evidentă, raportat la faptul că există un excedent de teren pentru fiecare trup de fermă în parte, si nu un teren în bloc dintr-o carte funciară diferită. Aceste aspecte nu sunt observate și nici înlăturate de către instanța de fond.

Recurenta a reprezentat într-un tabel diferența de teren reală care excede certificatul inițial de atestare a dreptului de proprietate, pentru ca instanța să observe că pentru fiecare trup de fermă în parte există un astfel de excedent, care aparține în proprietate reclamantei, raportat la înscrisurile doveditoare.

4.1 Intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat cu consecința menținerii sentinței primei instanțe ca fiind legală și temeinică.

4.2 Intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 mai 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Reclamanta S.C. A. S.R.L. s-a adresat, la data de 08.05.2020, cu cererea înregistrată la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, solicitând efectuarea unui control de legalitate asupra refuzului tacit apreciat ca fiind nejustificat, al pârâților, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Agenția Domeniilor Statului, de emitere a unui Certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru: Ferma 6 trup 1, nr. cadastral xc 489, nr. topo x, suprafața totală 18.979 mp, în valoare de 238.418.322 RON (conform H.G. nr. 500/1994), cu suprafață totală corectă de 44.245 mp; Ferma 6 trup 2, nr. cadastral xc 482, nr. topo x, suprafața totala 2.352 mp, în valoare de 35.123.025 RON (conform H.G. nr. 500/1994),cu suprafață totală corectă de 81.500 mp; Ferma 6 trup 3, nr. cadastral xc 491, nr. topo x, suprafața totală 864 mp, în valoare de 12.902.336 RON (conform H.G. nr. 500/1994), cu suprafață totală corectă de 1.703 mp, în conformitate cu situația reală raportat la starea de fapt, solicitând obligarea acetora să emită actul administrativ astfel cum a solicitat și la plata de cheltuieli de judecată.

Potrivit situației de fapt, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în fața instanței de fond, reclamanta S.C. A. S.R.L. este una din cele patru societăți rezultate în urma divizării societății S.C. B. S.R.L., radiată prin divizare totală la data de 19.12.2007, respectiv: S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L. și S.C. A. S.R.L.

S.C. B. S.R.L. a fost beneficiara Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.04.2002 asupra terenurilor emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în baza Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 și a Criteriilor Comune nr. 2665/1C/311/1992 și Completărilor nr. 425316/N/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale de stat, emise de Ministerul Finanțelor și Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, având avizele OCAOTA județean și al celorlalte instituții abilitate în acest scop, pentru suprafața de 132.094 mp, care, în opinia reclamantei, nu corespunde realității raportat la situația din teren.

Reclamanta se consideră vătămată de refuzul autorității pârâte de emitere a unui act administrativ, care să reflecte situația reală din teren, arâtând că, deși exista un contract de concesiune în derulare pe o perioada de 49 de ani între ADS București și S.C. B. S.A, urmare a efectuării inventarului activului și pasivului, precum și a suprafețelor de teren aflate în exploatarea noilor proprietari, în perioada 2007 - 2008, s-a constatat că o parte din terenurile deținute de S.C. B. S.A. au fost înstrăinate ori preluate abuziv de către autoritățile publice, contractul de concesiune nefiind respectat de către ADS care, după vânzarea pachetului de acțiuni către investitorii agreați, a obligat noile societăți înființate să își desfășoare activitatea principală pe o durată de 5 ani de la momentul vânzării, să plătească toate datoriile restante acumulate de societatea privatizată în perioada anterioară privatizării, să facă investiții anuale de minim 125.000 RON/fermă, însă nu a garantat noilor societăți înființate suprafețele de teren din procesul-verbal de punere în posesie preluate de Comisiile de fond funciar ale Primăriei Șag și Parța, județul Timiș.

Prin Hotărârea AGA a societății A. S.R.L. din 24.07.2007, s-a hotărât aprobarea și însușirea proiectului de divizare a S.C. B. S.A., prin preluarea întregului activ și pasiv al Fermei nr. 6 în condițiile și termenii descriși în proiectul de divizare, în art. 7.7 din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 1/18.01.2002 s-a prevăzut faptul că, în ceea ce privește terenul, B. S.A. ȘAG nu deținea certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar după obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, societatea era obligată să procedeze la majorarea capitalului social cu valoarea acestora, această clauză fiind prevăzută și în contractul nr. x/22.01.2003.

Reclamanta a arătat că eroarea cu privire la suprafața reală rezultă cu evidență din compararea anexei la Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria nr. x, unde se recapitulează suprafețele de teren aflate exclusiv în proprietatea S.C. B. S.A. și Procesul Verbal de punere în posesie nr. 17573 din 05.07.2002, pe verso-ul căruia sunt trecute și suprafețele date în concesiune cu valoarea corectă a acestora, respectiv CC489 în suprafață de 8,15 ha și nu 0,2352 ha; CC482 în suprafață de 4,34 ha și nu 1,8979 ha și CC491 în suprafață de 0,17 ha și nu 0,0864 ha.

Reclamanta a mai susținut că prin cererea nr. x/27.05.2009 și-a exprimat intenția de a lua în arendă suprafața totală de 10,27 ha, curți construcții, rămasă în afara suprafețelor din certificatul de atestare seria x nr. x/09.04.2002, arătând că aceasta suprafață corespunde parcelelor C. civ. 482 în suprafață de 8,15 ha și C. civ. 489 în suprafață de 2,12 ha. Prin adresa nr. x/16.04.2013 emisă de ADS Timiș, se atestă că din evidențele acestei autorități, societatea A. S.R.L. - societate înființată în urma divizării totale a fostei S.C. B. S.A. Șag, exploatează în prezent următoarele suprafețe având categoria de folosință "curți construcții": CC482 în suprafață de 8,15 ha; CC489 în suprafață de 4,34 ha; C. civ. 491 în suprafață de 0,13 ha. Mai mult, prin procesele-verbale de vecinătate nr. x/29.02.2016, nr. y/29.02.2016 și nr. 14/29.02.2016 se statuează suprafețele corecte, fapt ce este atestat și de către proprietarii imobilelor învecinate.

Terenul rămas în afara certificatului de proprietate și care făcea parte din activul S.C. B. S.A. al Fermei 6 a fost pus la dispoziția S.C. A. S.R.L. "gratuit" tocmai pentru că s-a constatat eroarea dar aceasta nu se putea corecta, întrucât nimeni nu dorea să recunoască această vină, motiv pentru care nu s-a solicitat vreodată plata redevenței și nici nu s-a acordat terenul în concesiune, deoarece activele și pasivele S.C. B. S.A. erau lichidate total iar firma radiată, nemaiputându-se întocmi documente retroactiv, decât prin instanță.

Această situație de fapt, privind înscrierea în anexele și conținutul certificatului de atestare a unor suprafețe diminuate, a fost constatată de către instanța de fond, precum și susținerile recurentei-reclamate, fiind reținute ca atare de prima instanță, însă, judecătorul fondului procedează la o analiză a raportului juridic dedus judecății, prin prisma lipsei dovezii calității de proprietar a reclamantei, în sensul în care, posesia reclamantei asupra terenurilor respective nu este contestată, însă din acest drept de folosință nu rezultă că reclamanta este și titulara dreptului de proprietate asupra respectivelor terenuri, prin încheierea contractului de concesiune prezumându-se că reclamanta a admis că Statul Român este proprietarul terenurilor respective, aceasta neavând decât calitatea de concesionar.

Instanța a făcut aplicarea art. 1 și art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, apreciind că acest act administrativ nu constituie un act normativ de dobândire a proprietății pentru societățile comerciale vizate, ci un act care are menirea de a determina modalitatea de identificare, de stabilire a întinderii dreptului de proprietate al societăților comerciale în cauză asupra terenurilor aflate în patrimoniul acestora, concluzionând că o condiție esențială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu este aceea ca această societate să fi avut în patrimoniul său terenul care a făcut obiectul certificatului a cărui anulare se solicită.

Existența terenului în patrimoniul reclamantei are semnificația deținerii unui drept real asupra terenului în litigiu, nefiind depus nici un înscris care să ateste că aceste terenuri au fost în patrimoniul antecesoarei reclamantei - S.C. B. S.R.L.

Înalta Curte reține că instanța de fond nu a fost sesizată cu un litigiu în care să se pună în discuție o realizare a unui drept de proprietate sau constatare a existenței acestuia, ci raportul juridic dedus judecății îl reprezintă, controlul de legalitate asupra unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamanta solicitând să se constate refuzul tacit, ceea ce echivalează cu nesoluționarea în termenul legal sau rezonabil a unei cereri cu privire la un drept sau interes legitim.

Cererea care nu a fost soluționată, întrucât nu rezultă că pârâtele ar fi procedat la soluționare, este cea adresată ADS Timiș și înregistrată la această autoritate cu nr. x/11.02.2020, respectiv cea înregistrată la MADR cu nr. x/11.02.2020, prin care reclamanta a solicitat, emiterea unui nou certificat de atestare asupra terenurilor care să cuprindă situația reală a terenurilor concesionate, care au fost în patrimonial S.C. B. S.A., solicitând să facă aplicarea art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 268/2021, precum și art. 32 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 99/1999, prin clarificarea regimului juridic al terenurilor folosite în fapt dar necuprinse în certificatul de atestare asupra terenurilor.

Din această perspectivă, analiza făcută de instanța de fond, în considerentele sentinței, a nerelevanței dispozițiilor art. 32

1

alin. (1) din Legea nr. 99/1999, potrivit cărora "societățile comerciale care dețin terenuri ce sunt necesare pentru desfășurarea activității în conformitate cu obiectul lor de activitate și al căror regim juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic", și cele ale O.U.G. nr. 88/1997, potrivit cărora "societățile comerciale care dețin terenuri aparținând domeniului privat al unităților administrativ - teritoriale au un drept de folosință asupra terenurilor de sub construcții și aferent acestora, necesar pentru desfășurarea activității", în contextul în care reclamanta nu dovedește un drept de proprietate, este străină de natura pricinii, întrucât reclamanta nu a invocat un drept de proprietate.

Reclamanta a invocat un drept de folosință, solicitând autorităților pârâte să procedeze la analiza situației reale a terenurilor astfel cum rezultă din măsurători și parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 care ar fi condus, în opinia acesteia, la constatarea faptului că diferența de terenuri în mod eronat au fost omis să fie menționate în anexa la Certificatul de atestare emis pe numele societății divizate, care făcea parte din activul S.C. B. S.A. al Fermei 6, și care, ulterior divizării, a fost preluat de S.C. A. S.R.L.

Prin urmare, considerentele instanței sunt străine de natura pricinii, întrucât ceea ce trebuia să verifice instanța în efectuarea controlului de legalitate este dacă, autoritățile pârâte au soluționat cererile reclamantei și nu să verifice existența unui drept real de proprietate în patrimoniul acesteia, drept care nici nu a fost invocat și care nu făcea obiectul litigiului, reclamanta solicitând clarificarea situației juridice a diferenței de teren existent în fapt și aflată în folosința acesteia, cu cea din certificatului de atestare emis pe numele societății divizate, de la care reclamanta a preluat activul reprezentat de Ferma 6.

De asemenea, nu era relevantă din perspectiva obiectului cauzei nici împrejurarea că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.04.2002 a făcut obiectul controlului de legalitate a Curții de Apel Timișoara, care, prin sentința civilă nr. 306/17.11.2016 rămasă definitivă prin Decizia Î.C.C.J. nr. 116/14.01.2020, a respins acțiunea reclamantei, fără a fi examinată pe fond, pentru lipsa calității de emitent a certificatului de atestare a ADS, având în vedere că în cauza de față, distinct de exercitarea anterioară a acțiunii în anulare, reclamanta solicita ADS să efectueze o operațiune administrativă prevăzută de lege și să emită un act administrativ prin care să clarifice regimul juridic al diferențelor de suprafețe.

Pe de altă parte, în condițiile în care prin acest proces nu s-a procedat la analiza pe fond a susținerilor reclamantei, cele două hotărâri nu averau relevanță în cauză nici ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat, nefiind de natură să confirme legalitatea actului administrativ contestat în acea cauză, singura problemă de drept soluționată definitiv fiind aceea lipsei calității de emitent al Certificatului de atestare a ADS.

Mai mult, instanța de fond, deși a respins acțiuna ca neîntemeiată nu a soluționat fondul litigiului dedus judecății, care presupunea un control de legalitate asupra modului în care autoritățile pârâte a soluționat cererile reclamantei, în condițiile în care din probatoriu nu a fost indicat un înscris prin care aceste cereri să fi fost soluționate, în sensul constatării situației reale a suprafeței folosite, prin raportare la susținerile reclamantei, instanța respingând proba cu expertiza topografică, care avea ca obiectiv tocmai identificarea acestor suprafețe cu motivarea că relevantă este dovedirea dreptului de proprietate și nu folosința.

Or, în contextul în care instanța de control judiciar a stabilit deja că, în cadrul raportului juridic dedus judecății nu este relevant un drept de proprietate existent în patrimoniul reclamantei, care de altfel nici nu invocă un asemenea drept, ci un drept de folosință, în vederea stabilirii exacte a situației de fapt se impunea să se stabilească dacă întradevăr este un excedent de teren în folosința reclamantei, prin raportare la certificatul de atestare existent, proveniența acestui excedent, respectiv dacă a existat la momentul preluării activului de către reclamantă și dacă suntem în situația prevăzută de art. 32

1

alin. (1) din Legea nr. 99/1999, respectiv dacă, reclamanta deține aceste terenuri în folosință, sunt necesare pentru desfășurarea activității în conformitate cu obiectul de activitate și se impune clarificarea regimului lor juridic.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va casa sentința recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 37 din 1 februarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2022.