ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1162/2022

Ședința publică din data de 1 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, B. S.R.L. - prin C., D. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de angajare a răspunderii deciziei DJ 5159/09.05.2019, emisă de A.J.F.P. Dolj și a deciziei nr. C.R.R. - REG-22570/16.07.2019, emisă de DGRFP Craiova.

Prin sentința nr. 418/2019 din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. și a dispus anularea deciziei DJ 5159/09.05.2019, emisă de A.J.F.P. Dolj și a deciziei nr. C.R.R.-REG-22570/16.07.2019, emisă de DGRFP Craiova.

Împotriva sentinței nr. 418/2019 din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și în rejudecare să se respingă cererea de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, pârâta a prezentat următoarele critici:

Prin sentinta atacată, instanta de fond retine că acțiunea formulată de către reclamanta este întemeiată, pentru că nu este dovedită reaua credință a acesteia.

Totodata, instanța de fond reține că activitatea reclamantei în calitate de administrator special nu era una autonomă, ci supusă supravegherii administratorului judiciar. Astfel, activitatea debitoarei s-a derulat atât sub administrarea reclamantei, cât și sub conducerea și supravegherea unui administrator judiciar, care periodic a prezentat rapoarte de activitate judecătorului sindic, implicarea administratorului special, inclusiv în achitarea datoriilor societății fiind supusă verificării și aprobării administratorului judiciar și judecătorului sindic. Prin urmare, reține instanța de fond că neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale nu este o omisiune a reclamantei, în calitate de administrator special, aceasta neavând autonomia de a lua singură decizii cu privire la administrarea debitoarei.

Hotărârea instanței de fond este nelegală dată cu interpretarea eronată și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, art. 18 alin. (1) și alin. (2) lit. e), art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu ignorarea/neaplicarea dispozitiilor art. 49 alin. (1) lit. a), art. 64 alin. (6), art. 103 din Legea nr. 85/2006, art. 1, pct. 35, art. 20 din Legea nr. 207/2015, art. 11 din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență din 29.09.2007, împrejurare în măsură să atragă incidența în speță a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 26 din Legea nr. 85/2006:

"administratorul special este reprezentantul desemnat de adunarea generală a gestionarilor/asociaților debitorului, persoană juridică, împuternicit să efectueze în numele și pe contul acestuia actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să își administreze activitatea…."

Conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 "După deschiderea procedurii, adunarea generală a acționarilor/asociaților debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societății și ale acestora și să participe la procedură, pe seama debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce și activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acționarilor/asociaților."

Potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006:

"În perioada de observație, debitorul va putea să continue desfășurarea activităților curente și poate efectua plăți către creditorii cunoscuți, care se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente, după cum urmează: a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h) și nu) i-a fost ridicat dreptul de administrare;"

Pe durata executarii planului de reorganizare, debitorul isi va conduce activitatea conform art. 103 din legea nr. 85/2006.

Rolul reclamantei in calitate de administrator special este acela de administrare a activitatii debitorului, conform art. 18 alin. (2) lit. e) din legea nr. 85/2006 .

Potrivit dispozițiilor art. 11 din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență din 29.09.2007:

"Practicienii în insolvență fac parte din organele care aplică procedura conform art. 40 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt reprezentanți legali ai debitoarei, aceștia îndeplinind strict atribuțiile reglementate expres de O.U.G.86/2006, Legea nr. 85/2006 și Legea nr. 85/2014, cu modificările și completările ulterioare. Răspunderea, obligațiile și drepturile practicienilor în insolvență sunt limitate la atribuțiile stabilite de aceste acte normative."

Astfel, instanța de fond în mod eronat a interpretat și aplicat dispozițiile legale mai sus menționate, interpretand greșit noțiunile de supraveghere a activității debitoarei realizată de administratorul judiciar, respectiv de administrare a activitatii debitoarei realizată de reclamanta, considerând greșit și vădit nelegal că neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale nu este o omisiune a reclamantei, în calitate de administrator special.

Sustine greșit și nelegal prima instanță că reclamanta nu avea autonomia de a lua singura decizii cu privire la administrarea debitoarei.

Recurenta solicită Înaltei Curți să rețină că numai după ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce și activitatea comercială (art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006).

În perioada mandatului de administrator special, obligația de efectuare a plăților, respectiv de demarare a procedurii de efectuare a plăților ii revine exclusiv reclamantei, nu administratorului judiciar. Reclamanta nu a facut dovada ca a dorit să efectueze plăți către creditorul DGRFP Craiova și că administratorul judiciar s-a opus, nu a fost de acord sau nu a avizat plata obligatiilor fiscale către noi.

Prin decizia contestată angajarea răspunderii reclamantei în solidar cu societatea s-a dispus în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) și din Legea nr. 207/2015 "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:...d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;"

Așadar, prin actul administrativ fiscal s-a reținut în sarcina reclamantei că în calitate de administrator și administrator special nu a achitat la scadență obligații fiscale ale societății, ceea ce a condus la acumularea de obligații de plată restante.

Contrar alegațiilor instantei de fond, din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare rezultă că obligațiile fiscale restante provin din declaratiile 300 aferente perioadei septembrie 2012 - iulie 2017, declaratiile 112 aferente perioadei octombrie 2015- aprilie 2017, declarația 100 din 20.10.2007, Decizia de impunere nr. x/10.02.2010 și Decizia de impunere nr. x/21.10.2016, respectiv obligații anterioare și ulterioare deschiderii procedurii insolventei.

În concret, sunt îndeplinite cerințele de la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, iar organele fiscale au identificat probe care susțin vinovăția reclamantei sub forma relei-credințe, în sensul că prin omisiunea de a achita la scadență obligațiile fiscale ale societății a prevăzut rezultatul constând în acumularea de obligații de plată restante, urmărind producerea unui astfel de rezultat.

În ceea ce privește reaua-credință a reclamantei, se reține că aceasta, in calitate de administrator, administrator special și asociat, avea obligatii legale pe care nu le-a îndeplinit. Astfel, potrivit prevederilor art. 20, alin. (1) Codul de procedură fiscală, reprezentanții legali ai persoanelor fizice și juridice sunt obligați să îndeplinească obligațiile fiscale ale persoanelor reprezentate, în numele și din averea acestora.

Totodată, având în vedere că dispozițiile codului de procedură fiscală nu definesc noțiunea de "rea-credință", acest concept moral și juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă și rău intenționată în raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii etc (în acest sens este decizia nr. 2652/20.05.2010 pronunțată de ICCJ -SCAF).

Recurenta-pârâtă susține că neefectuarea plăților către bugetul general consolidat al statului, din propria inițiativă a administratorului societății, în contul obligațiilor fiscale deja declarate și recunoscute, dovedesc de fapt, vinovăția administratorului social si administratorului special A., care a acționat conștient în sensul tergiversării plăților, deși deținea venituri în cuantumul necesar plații obligațiilor fiscale, întrucât neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia îndeplinită, potrivit legii, constituie în sine faptă de nerespectare a dispozițiilor legale, care dispoziții obligă reprezentantul persoanei juridice, să uzeze de toate atributele pe care le deține în cadrul societății, în sensul îndeplinirii obligațiilor declarative și de plată pentru persoana juridică în cauză și nu în sensul tergiversării sau sustragerii de la îndeplinirea lor.

Pe de altă parte, susține recurenta că starea de fapt fiscală a debitoarei S.C. B. S.R.L., este o consecință a comportamentului fiscal al administratorului acesteia și se datorează faptului că societatea a acumulat obligații de plată totale, atât cele declarate din proprie inițiativă, cât și cele stabilite de organul fiscal, în temeiul legii, cu titlu de debite și accesorii, pentru nerespectarea obligatiilor fiscale, totalul obligațiilor fiscale fiind superior valorii activelor societății, fapt ce caracterizează starea de insolvabilitate a acesteia (definită conform prevederilor art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind acea situație în care patrimoniul debitorului - ansamblul bunurilor/veniturilor urmăribile din societate - are o valoare mai mică decât obligațiile fiscale datorate, ori care nu are bunuri/venituri urmăribile), acest contribuabil fiind declarat în stare de insolvabilitate prin Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. DJ 758 din 28.01.2019.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat în susținerea cererii de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în susținerea cererii sale.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicit să respingă recursul ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte, în ceea ce privește situația de fapt care a generat starea litigioasă dintre părți, reține că prin decizia nr. DJ 5159/09.05.2019 emisă de A.J.F.P. Dolj s-a antrenat răspunderea solidară a intimatei-reclamante alături de debitoarea B. S.R.L., în limita sumei de 4.120.488 RON.

Împotriva acestei decizii, intimata a formulat contestație, care a fost soluționată prin Decizia de soluționare a contestației nr. C.R.R.-REG-22570/16.07.2019 emisă de DGRFP Craiova.

Înalta Curte apreciază că în analiza criticilor subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 prezintă relevanță situația de fapt, din cuprinsul Deciziei nr. DJ 5159/09.05.2019 emisă de A.J.F.P. Dolj se constată că obligațiile fiscale restante sunt aferente perioadei septembrie 2012- iulie 2017 și octombrie 2015- aprilie 2017, fiind ulterioare datei intrării în insolvență a debitoarei B. S.R.L..

Înalta Curte constată că la data de 13.06.2012 s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență a debitoarei, iar la data de 20.02.2013 a fost confirmat de către instanță planul de reorganizare pe o perioadă de 3 ani, graficul de plăți fiind stabilit pentru perioada 20.02.2013-20.02.2016, ulterior fiind aprobată prelungirea cu un an. La data de 03.04.2017 s-a dispus trecerea la faliment a debitoarei, iar la data de 28.01.2019 debitoarea a fost declarată insolvabilă prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. DJ 758/2019.

Temeiul de drept care a stat la baza emiterii Deciziei nr. DJ 5159/09.05.2019 emisă de A.J.F.P. Dolj îl reprezintă art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală conform căruia:

"Răspund solidar cu debitorul următoarele persoane:.. d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale".

Față de acest temei juridic, instanța de fond a stabilit dacă, în ceea ce o privește pe intimata-reclamantă, condițiile atragerii răspunderii solidare sunt îndeplinite, respectiv, dacă aceasta a deținut calitatea de administrator al societății, ori a fost una din persoanele care cu rea-credință a determinat nedeclararea sau neachitarea obligațiilor fiscale.

În mod corect instanța de fond a reținut că odată cu deschiderea procedurii de insolvență a debitoarei B. S.R.L. intimata a deținut calitatea de administrator special al acestei societăți.

Or, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 "(2) Administratorul special are următoarele atribuții: a) exprimă intenția debitorului de a propune un plan, potrivit art. 28 alin. (1) lit. h), coroborat cu art. 33 alin. (2); b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acțiunilor prevăzute la art. 79 și 80; c) formulează contestații în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege; d) propune un plan de reorganizare; e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea planului; f) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primește raportul final și bilanțul de închidere și participă la ședința convocată pentru soluționarea obiecțiunilor și aprobarea raportului;g) primește notificarea închiderii procedurii." Astfel, este corect raționamentul instanței de fond conform căruia, activitatea întreprinsă de către intimata-reclamantă nu presupunea obligații al căror caracter să poată atrage răspunderea solidară a acesteia, deoarece admisnitratorul-special are o raspundere limitată în cadrul societății aflate în insolvență.

În dezacord cu suținerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că obligațiile fiscale transformate ulterior în datorii, au fost acumulate de debitoarea B. S.R.L. în perioadă în care această societate se afla în insolvență, perioadă în care intimata-reclamantă deținea funcția de adminstrator-special. Cu privire la limitele în care se desfășoară activitatea unui administrator-special, prezintă relevanță speței, prevederile art. 20 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 85/2006 cu referire la adminstratorul-judiciar, care are ca atribuții "conducerea integrală, respectiv în parte, a activității debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuțiile sale și la condițiile de efectuare a plăților din contul averii debitorului".

Așadar, instanța de recurs apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte privitoare la acțiunile intimatei-reclamante de a nu-și respectat obligațiile de plată a debitelor fiscale în condițiile în care activitatea acesteia în calitate de administrator-special al S.C. B. S.R.L. erau limitate.

În ceea ce privește criticile dezvoltate de recurentă privitoare la modul de interpretare al condiției relei-credințe de către instanța de fond și în acest caz, Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt neîntemeiate.

În conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din C. proc. civ. fiscală pe lângă calitatea părții, o altă condiție pentru atragerea răspunderii solidare cu debitorul o reprezintă și exercitarea cu rea credință a obligației de declarare și achitare a obligațiilor fiscale.

Or, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond constată că recurenta-pârâtă nu probează conduita negativă exercitată de către intimata A. în raport de situația fiscală a debitoarei B. S.R.L..

În speță, în mod just a constatat instanța de fond că, pârâta nu a descris și nu a dovedit modalitatea în care intimata-reclamanta a urmărit obținerea rezultatului prezentat, respectiv neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale și insolvabilitatea debitoarei, context în care instanța reține că în cauză nu s-a dovedit reaua credință a reclamantei în neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, ca element subiectiv al antrenării răspunderii solidare a acesteia.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu și în numele și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj împotriva sentinței nr. 418/2019 din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu și în numele și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj împotriva sentinței nr. 418/2019 din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 martie 2022.